Un dicționar esențial Blaga

          Zenovie Cârlugea, istoric literar din Târgu Jiu, este – printre altele - autorul a numeroase volume despre viața și opera lui Lucian Blaga. Anul acesta, întreaga preocupare pentru studiul poeziei și filosofiei blagiene a lui Zenovie Cârlugea este încununată de un masiv volum original de peste 500 de pagini: Lucian Blaga – dicționar esențial; oameni din viața lui (Editura Tipo Moldova, 2017, Colecția Opera Omnia). În cuvântul introductiv, autorul își justifică proiectul: „...viața și destinul marelui creator îndeamnă la o cât mai exactă reevaluare a relațiilor sale cu oameni ai vremii sale, geniul lui împlinindu-se, între semeni, doar prin drumul creat prin sufletele și conștiința acestora. Dovezi ale acestei deveniri umane, artistice, filosofice, profesionale există din plin, în biografia lui Lucian Blaga, iar fără apelul la hermeneutica și metafizica alterității, reprimatoare sau benefice, destinul unui om nu se poate manifesta și împlini...

Este impresionantă documentarea lui Z. Cârlugea, bibliografia fiind una extraordinar de întinsă; dar nu e vorba doar de cărți, reviste din biblioteci, dar și de numeroase  arhive cu scrisori, de memorii, de mărturisiri ocazionale. Cu o minuție ieșită din comun, autorul pune în ordine alfabetică oamenii care l-au cunoscut direct sau au avut legături mai strânse sau mai sporadice cu Blaga, de la mari personalități ale vieții culturale până la alții anonimi: de la Felix Aderca și Nicolae Balotă până la Petru Bortoș, de la Constantin Brâncuși și G. Călinescu până la Nichifor Crainic, de la Mircea Eliade și Mahatma Gandhi până la Basil Gruia, de la Gheorghe Grigurcu și Dumitru Micu până la Liviu Rebreanu și Basil Munteanu, de la Ion Negoițescu și Mihail Sadoveanu până la Radu Stanca și I. D. Sîrbu... Fiecare articol cuprinde, în general, o scurtă notă biografică a personalității, eventual titlurile operei, apoi legăturile cu Blaga: directe, scrisori, autografe pe cărți, prietenia, unde e cazul, sau divergențele (v. cazurile Cioran sau Beniuc...), când se impune, fragmente de texte evocatoare... Iată un fragment din multele evocări ale lui Gheorghe Grigurcu: „O ultimă întâlnire cu Blaga am avut în vara anului 1959, la poet acasă. Era o zi de un senin înalt, copleșitor, precum un decor adecvat Poemelor luminii. Blaga era concentrat asupra organizării vieții sale de proaspăt pensionar... Prezenta habitualul său aer calm, netrădând nimic din boala ce avea să-l cuprindă și să-i curme zilele în curând. Am discutat, ca de regulă, despre multe, nu în ultimul rând despre eșecul proiectului meu de a mă stabili în Cluj. N-au avut sorți de izbândă nici recomandările amintite mai înainte pe care mi le-a făcut poetul către Alexandru Jebeleanu de la Orizontul timișorean și către Tudor Vianu (cu care avusesem între timp o întrevedere la Biblioteca Academiei, unde era director), răspunsul fiind nu avem locuri disponibile...”

Sau, mărturia lui Mircea Eliade, după întâlnirea cu Blaga la Berna: „...pentru noi, zilele petrecute la Berna rămân neuitate și am fi într-adevăr fericiți să ne întâlnim mai des în țară. Viața este frumoasă și bună dacă la la 30 de ani pot primi un asemenea dar: prietenia lui Lucian Blaga.” Mai trebuie menționat că dicționarul este bogat ilustrat cu fotografii ale protagoniștilor, cum și că toată ținuta grafică a cărții este de mare este de mare calitate.

            În fond dicționarul acesta poate fi luat și ca o adevărată și completă și originală monografie Blaga, omul, poetul, scriitorul, filosoful fiind reconstituit din trecerea în revistă a personajelor cu care a intrat în contact, a... „oamenilor din viața lui”.

Sferă cu enigmă

            Seara, o dată cu vinul, a băut un germene de moarte. Vin puțin, dar germenele e greu. O orgie, o beție de moarte. I-a rămas germenele morții precum procentul de alcool în sânge.

                                                              *

            Imagini din Trakl: „Din cavou osemintele se înalță sure și putrede” sau: „Orbii presară tămâie pe răni puroiate”.

                                                               *

            Aripile brune ale unui fluture ca sânii plecați la plimbare ai unei actrițe de vodevil.

                                                               *

            Joi dimineața, bancuri întregi de plevușcă se sinucid la malul râului de câmpie. Pești nu mai lungi de cinci-șase centimetri, unii peste alții, cu burțile albe în sus, zac la marginea izlazului. Cercetătorii, ecologiștii, primarii, directorii dorm încă liniștiți, visând la fericirea balenelor care nu se mai sinucid în ultima vreme. Dar plevușca se sinucide în zori, nefericită și neștiută de nimeni.

                                                                  *

            Gheorghe Grigurcu: „Liniștea în fața morții, un soi de sinucidere”.

                                                                *

            „Când cazi sub vraja morții, totul se petrece ca și cum ai fi cunoscut-o într-o existență anterioară, iar acum ai fi nerăbdător s-o regăsești cât mai curând” (Cioran). Da, este revelația marinarului care acostează la Rotterdam după șase luni pe ocean și – pe strada cu felinare roșii – o regăsește pe blonda planturoasă exact cum și-a imaginat-o el pe puntea petrolierului.

                                                                *

            Ioan F. Pop: „Pentru mulți, moartea rămâne singura realizare a vieții, singurul moment semnificativ. Viața și moartea sunt două drumuri care nu se întâlnesc niciodată, nici măcar pe marginea gropii. Ne naștem fără niciun merit și murim fără nicio vină. Ne naștem și murim ca să certificăm o absurditate”.

                                                                  *

            Ploile nu sunt decât lacrimile de regret ale lui Dumnezeu pentru imperfecțiunea lumii create de el. Numai când se uită peste România, lacrimile-i curg potop.

                                                                    *

            Stând pe-un buștean din liziera pădurii, rupe petalele margaretei, rar, una câte una: „Trăiesc, mor, trăiesc, mor...” La ultima petală, din pădure, poc! A fost confundat cu un mistreț. Oricum, ultima petală îi confirma că moare...

                                                                      *

            Nu poate fi condamnat că-și dorește fericirea. Dar, e de compătimit că nu se mulțumește nicicum cu clipe fulgurante, ci vrea înmărmurirea acestora.

                                                                       *

            „Nenorocirea înseamnă că te-a vizitat Dumnezeu, că și-a amintit de tine” (Tolstoi). Cu atât mai mult înseamnă nenorocirea ultimă, moartea! Cât de nerecunoscători suntem în momentul în care ne lovește nenorocirea, în loc să-i mulțumim din inimă Domnului!

                                                                      *

            Viața? O părere. Moartea? Umbra fumurie a unei păreri.

                                                                       *

            E un ins original, unic chiar, abonat la o singură clipă a morții.

                                                                       *

            La înmormântări se alcătuiesc alaiuri, organizate sau spontane, mai mari sau mai mici, îndurerate sau ipocrite. Dar, moartea sosește mereu fără niciun alai, solitară, țeapănă și solemnă ca un cedru de Liban.

                                                                       *

            Jules Renard: „Nu știm ce e Dincolo, pentru că această ignoranță este condiția sine qua non a vieții noastre. Așișderi gheața nu poate cunoaște focul decât cu condiția de a se topi, de-a dispărea”.

                                                                        *

            De la o anumită vârstă, sinuciderea nu mai e sinucidere, ci autoeutanasiere.

                                                                         *

            Cum se moare în zilele noastre? Ca-n versurile voioase ale lui Horia Bădescu: „Dacă vreți să muriți,/trebuie să știți:/în veacul acesta plin de morminte,/dacă n-ai moștenire,/se cumpără greu/o groapă în care/ să putrezești preacuminte!”

                                                                              *

            Merge aproape zilnic să-și vadă cavoul recent cumpărat. Se uită în fundul lui, ca un Narcis muribund.

                                                                          *

            I. D. Sârbu: „Ultima sentință, cea mai filologic, filosofic grea despre moarte: <<s-a zis cu noi!>>. Mai rea, mai definitivă decât moartea. <> e fără recurs, fără întoarcere. <>, << mort de beat>>, <<palid ca moartea>> etc. folosesc moartea ca un simplu auxiliar ale unor rele mult mai mari. Dar cu dixi nu e glumă: <> - asta înseamnă că Soarta și-a spus ultimul cuvânt.

                                                                           *

            Soarele florii, soarele care se învârtește după floare.

                                                                             *

            ”Da, ceea ce face moartea este interesant, dar prea se repetă” (Jules Renard).

                                                                             *

            Pragmatismul dă echilibru lumii, îmi zic. Am fost ales însă să fiu prostul samaritean. Mă simt bine în pielea aceasta și mă lupt cu pragmaticii pe care-i invidiez în zori, la amestecul dintre veghe și somn, dar la răsăritul soarelui îmi reintru în rolul prostului samaritean.

                                                                             *

            Vasile Ghica găsește că moartea „nu este decât un exil pe durată nedeterminată”. Atunci, viața este un exil pe durată determinată.

                                                                            *

            Totul este să vezi viața cum e și moartea cum nu e.

                                                                             *

            Cică, să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Slavă Domnului că n-am fost niciodată narcisiac. Am scăpat deci de o iubire imposibilă.

                                                                              *

            Ileana Mălăncioiu, ca o boare peste gol: „Voi muri și nu voi ști nimic despre moartea mea,/Așa cum despre nașterea mea nu știu absolut nimic,/Am deschis ochii, am plâns și am râs și am plâns,/Îi voi închide și nu voi avea ce să zic.//Și totuși moartea mea e un lucru real,/Mai real decât nașterea, poate,/Simt sufletul ridicându-se-ncet ca o boare/Peste golul în care va-ncepe să-noate”.

                                                                                  *

            Moartea – o sferă cu enigmă.

                                                                                  *

            Tolstoi, între viața ca o temniță și moartea ca o libertate: „M-am gândit la moarte: la cât e de straniu că nu doresc să mor, deși nimic nu mă ține, și mi-am amintit de întemnițații care se obișnuiesc într-atât în închisorile lor, încât nu vor, ba chiar se tem să le părăsească pentru libertate. La fel ne-am învățat și noi în propria pușcărie a acestei vieți și ne temem de libertate”.

                                                                                    *

            Desigur că tot intelectualul, dintre a avea și a fi, alege a fi, a fi umanist, generos, înțelept. Dar, toate astea, imediat după a avea, niciodată înainte.

                                                                                    *

            Cioran: „Dacă încetăm să ne temem de moarte, viața devine dintrodată frumoasă, fascinantă și cu desăvârșire inutilă”.

                                                                                    *

            „Vrea înmormântare civilă.

            - Să vorbim la mormânt?

            - N-aveți decât să vorbiți! Eu n-am să răspund” (Jules Renard)

                                                                                     *

            Episcopul către muribund: „Spovedește-te, fiule, spune-ți toate păcatele, că mâine te întâlnești cu Domnul nostru Iisus!...” „Și dacă nu mă întâlnesc, îngaimă cel de pe patul de moarte, nu cumva vă dezvălui crimele mele fizice și morale de o viață degeaba?!...”

                                                                              *

            Ne-am luat cu una, cu alta, cu treburi importante, de bună seamă, și cum n-am fost atenți ne-am și trezit bătrâni. Dacă vom continua să ne luăm cu altele la fel, ne vom trezi morți de-a binelea.

                          (fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte).

           

           

           

           

Să-i spui lui Dumnezeu: „Bătrâne!”

Solemn, mă plimb dimineața, prin iarba udă din livada de vișini, purtând paharul de vodcă rusească mai ceva ca pe Sfântul Graal. În concordanță cu atmosfera, ar trebui să am mintea doldora de scene din bătrânul Tolstoi, de citate din nefericitul Dostoievski, de scene cu moșii în paragină din Bunin, de versuri din Lermontov... Dar, eu - nimic. Cititorul DAD pare a nu avea azi aplecare spre rușii lui dragi. Doar observații ușurele din Jules Renard îmi trec prin minte, observații gen: „Vezi câteva femeiuști foarte urâte și totuși însărcinate”.

                                                     *

            La vârsta de 80 de ani și trei luni, contele Lev Tolstoi se perfecționa: „Învăț treptat să nu cuget fără iubire”.

                                                      *

            Cum deschide gura, îți dai seama imediat că și-a făcut cultura din biletele de papagal ale țigăncii tinere din marginea pieței. Vorba lui Paul Zarifopol: „Mitică în delir cultural”.

                                                      *

            Raportarea la timp a personajului lui Nicolae Velea: „Lui Duminică i s-a părut deodată că s-a grăbit. Și-a zis că are prea puțin timp în urmă și prea mult înainte și că poate să se mai odihnească, să se mai răsfețe. Că prea trăia iute”. Dar, Duminică a avut puțin timp înainte, foarte puțin.

                                                       *

            Citind și recitind mari autori, încununații cu Nobel sau, fatalmente, și mai mari, nedreptățiții Academiei Suedeze din ultima sută de ani, cu fiecare carte citită, cu fiecare autor revăzut, trăiești o dureroasă nostalgie după vârstele de 9, 11, 15 ani, când descopereai lumea prin literatură: mare, mică, amestecată, fără vreun discernământ. Fericirea aceea de cititor na(t)iv nu se va mai întoarce, vai, niciodată.

                                                          *

            Grija lui Jules Renard pentru lector: „Stil prea strâns. Cititorul se sufocă”.

                                                            *

            Trezit dintr-un vis plăcut de un zgomot sau de ceasul deșteptător. Încerci zadarnic să readormi și să reiei visul de unde l-ai lăsat. La fel ți se întâmplă recitind Adela lui Ibrăileanu după 40 de ani. Nimic din emoțiile lecturii de atunci.

                                                           *

            „Mirosul unei cărți pe care o deschizi. Phii! Ce-i mai pute ăsteia gura!...” (Jules Renard)

                                                              *

            Deși se impune să fie școliți, preoții nu trebuie să ne învețe credința din cărți.

                                                            *

            Radu Petrescu, în jurnal: „Scriind aici, ce lucru scârbos! fac fraze. Aripi! aripi! care să mă smulgă din noroi”. Din fericire, l-au smuls definitiv din noroiul cotidian.

                                                            *

            O pânză de păianjen peste o carte întredeschisă pe-o masă acum o sută de ani. Șterg pânza de păianjen și descopăr sentința: „Să vorbesc cu Dumnezeu și să-i spun „bătrâne”: ne-am înțelege foarte bine”(Jules Renard).

                                                              *

            Un veleitar, epigon eminescian de la anii 2000, rupe capul de bronz al lui Eminescu din statuia orașului în fiecare noapte de 14 spre 15 ianuarie; îl aduce înapoi în dimineața de 16 ianuarie și e total liniștit până anul viitor.

                                                               *

            Scriitorul modest ca om, discret, dar tenace în a se lăsa folosit de draga de literatură în lucrarea ei temeinică; acest scriitor nimerește fără voia lui în istoria literaturii scrisă de un critic care nu-i iubește pe scriitori, ca să nu zic că-i disprețuiește, dar care știe a se folosi de draga de literatură creată de oastea tăcută de autori modești ca oameni.

                                                                           *

            Sfiala cititorului în fața unei cărți noi, sfiala și timiditatea de adolescent virgin în fața necunoscutei de până cu un ceas mai devreme.

             (fragmente apărute în revista Acolada, nr. 6/iunie 2017)