Poezie socială

        Poetul Ioan Viştea a publicat recent o antologie poetică de autor: Ţara bolnavă. Selectez astăzi aici o poezie socială scrisă în anii 80. Aceasta era adevărata poezie socială, nu ditirambii lui Adrian Păunescu, cel care se lăuda în ani 90 ce mari adevăruri scria el în kilometrii lui de versuri. De fapt, el strecura - printre linguşeli penibile către Ceauşeşti - câte o strofă, câte un vers aluziv. Dar, Viştea nu putea publica atunci poeziile sale. Unele dintre ele mai ajungeau la Europa Liberă şi erau citite acolo. Cum ar fi putut fi publicat în anii 80 poezia de mai jos!?

                                                 Crochiu în Piaţa Republicii

Pe trotuar stau doar ei. Din cer e gata să plouă.
Unul are înnodată de braţ o desagă-nflorată cu ouă.
Pe umăr, altul ţine în balans evantaie cu usturoi.
De la o poştă se vede că-s ţărani amândoi.
Despre timp, despre fân, despre dări,
despre treburi ce nu-ncap amânări,
vorbesc în şoaptă cu privirea-n asfalt, stingheriţi,
printre trecătorii grăbiţi.

Ca din umbră,
cu uitătura decât vremea mai sumbră,
un domn bine îmbrăcat, cu ochi de porumbe,
le tot spune să umble.

Cum, tocmai aici în amvonul puterii
s-au găsit să pună ţara de floarea-soarelui la cale şi merii?

Tocmai aici s-au găsit să discute
şi încă aşa, pe tăcute?
Şi-apoi,
unul, mai treacă-meargă, dar doi?...

Domnul bine îmbrăcat din cap face-un semn ca din bici,
încotro s-o apuce ţăranii de-aici.

Plecând, ca focul ţărâna li se ridică-n obraji şi pe gât...

În Piaţa Republicii usturoiul e periculos şi pe deasupra
miroase urât!

Povestea sfârşitului lumii.

Scriitorul Ioan Viştea  a scris o parabolă amară:

                  În anul acela, în Ţara Aceea de pe planeta Pămânz, sfârşitul lumii urma să se întâmple într-o vineri, numai Dumnezeu ştie de ce tocmai vinerea şi de ce tocmai în ziua Răstignirii pe cruce!

                    Prevesteau iminentul sfârşi, cu precizie de cronometru implacabil şi nemilos la avatarurile destinului omenesc şi aşa, greu încercat, câteva vestigii străvechi scrijelite în lut, alături de câteva somităţi ale astronomiei şi astrologiei mondiale. Deasemeni, numeroşi fizicieni ai pământului şi destui experţi în datul cu părerea şi bobii, dădeau evenimentul ca sigur. Cu această sumbră şi intempestivă perspectivă în faţă, nu rămânea decât ca Ţara Aceea,  lumea, omenirea întreagă să se pregătească pentru a-şi vedea sfârşitul cu ochii.

                     E uimitor cum mirarea şi surpriza mai întâi, apoi îndoiala şi scepticismul în faţa unei asemenea veşti se pot preface în scurt timp, chiar şi în minţile unei specii atât de raţionale ca omul, în resemnare. Contemporanii teribilei veşti începuseră să se considere deja, parte a ultimei generaţii de pământeni,

                     Soarele încă se mai arăta printre nori, ploaia mai cădea pe pământul arid, zăpada  se cernea conştiincioasă şi rece, dar locuitorii Ţării Aceleia şi ai planetei , se uitau  la fenomene naturale fireşti şi banale până mai ieri, ca la ultimul soare,  ca la cea din urmă ninsoare sau ploaie.

                     Încet-încet, o imensă uşurare care îi despovăra de răspundere pentru viaţa lor şi a semenilor, o linişte binevenită cuprinse Ţara Aceea şi pe oamenii săi, până în cele mai îndepărtate, neştiute şi tainice colţuri ale ei.

                      Încet-încet, se abandonară cu toţii în braţele destinului comun implacabil, acolo unde nimeni  n-avea nici de ce şi nici cum să invidieze pe nimeni vreodată.

                       Ca să înţelegeţi mai bine dimensiunea dezastrului de dinaintea dezastrului cel mare, definitiv şi atât de real că parcă bătea la uşă, am să vă relatez , pe scurt, cum arăta Ţara Aceea  şi lumea din jur cu doar o clipită de-o lună  înaintea sfârşitului ei. De fapt, ar fi mai adevărat  să spun că relatarea vorbeşte despre începutul sfârşitului lumii devreme ce autorul nu şi-a propus niciun  moment să tragă chiulul  şi nici să supravieţuiască unui asemenea eveniment aşteptat cu sufletul la gură şi cu frica în sân.…

                      Mai întâi de toate, trebuie  spus că Guvernul Acelei Ţări era, de puţin timp, moştenitor al altor guverne care bătuseră pasul pe loc şi pierduseră timpul, timpul care se micşorase, se îngustase acum cât o fantă, funcţiona în regim de avarie. Era bine intenţionaţ şi hotărâţi să îndrepte nedreptăţile strigătoare la cer ale predecesorilor dar ştiau, aşa cum ştiam cu toţii, că nu mai aveau în faţă decât vreo două chenzine şi un rest de indexare.

                      Bancherii lumii, prezenţi în Ţara Aceea în preajma sfârşitului lumii, se opuseseră din răsputeri reîntregirii pensiilor militare însă numai ca să se afle în treabă. Ştiau ei prea bine că în curând vom sfârşi toţi cu împrumuturi, cu datorii neplătite. În momentul plecării, se spune că cineva din delegaţie, la scara avionului, ar fi exclamat cu un râs amar: „Măi, bucuraţi-vă cât mai aveţi timp că aţi văzut, în sfârşit, un lup mâncat de oaie!”

                       Tot în vremea aceea, în Ţara Aceea, Administraţia locală şi centrală, ministerele, marile companii ale statului erau la ora astrală a auditurilor şi a bilanţurilor de sfârşit de an şi de lume. Rezultatele erau de tot plânsul. Era jale în acte, în indicatorii microscopici, în cifrele cât se poate de îndărătnice, în proiecte, în buget şi-n finanţe, dar ce mai conta când sfârşitul lumii era atât de aproape?

                       Hoţiile şi corupţia fără leac şi urmări, dispreţul pentru soarta banului public, palmat sau  bine dosit, raptul economic înfăptuit la vedere, adică tot ceea ce, cu puţină vreme în urmă, ar fi scandalizat o ţară întreagă cu popor cu tot, erau acum banalităţi trecătoare. Mai ales că marii justiţiabili ai Ţării Aceleia, oamenii din Parchete, din Agenţii şi Direcţii, cu sentimentul zădărniciei în suflet şi îngroziţi la gândul că  sfârşitul lumii o să le curme viaţa şi cariera, erau plecaţi cu „sorcova” ori pluteau cu imaginaţia în Câmpii Elizee.
                        La fel se întâmplau lucrurile cu statisticienii din Ţara Aceea. Renunţaseră să mai finalizeze ultimul recensământ al populaţiei după o logică cât se poate de simplă, imbatabilă . la ce bun şi în folosul cui să înumeri  locuitorii unei ţări care în curând tot aveau să dispară?

                         În spitale se murea pe capete. Medicii puneau diagnostice greşite într-o veselie finală, prescriau medicaţii ca nuca-n perete ca şi până atunci dar nimeni nu se mai indigna, nu se mai alarma de nimic. La urma urmei, sfârşitul lumii nu urma să ne şteargă de pe faţa pământului pe toţi, sănătoşi şi bolnavi, laolaltă?

                           În Ţara Aceea avuseseră loc alegeri generale însă cetăţenii participaseră la ele aidoma unor roboţi îndeplinind mecanic o  ultimă şi inutilă obligaţie, abătuţi şi trişti de parcă  ar fi mers la vot ca la propriul priveghi.

                            Biserica plimbase săptămâni în şir, prin oraşe şi sate, câteva venerabile moaşte  dar lumea nu se mai îmbulzea să le atingă ca odinioară, preocupaţi cum erau să-şi deplângă propria soartă.

                            La ghişeele de impozite şi taxe era pustiul Saharei. Funcţionărimea căzută în depresie,  aplica cu migală ultimul lac de unghii după care rămânea cu privirea pierdută în gol Cine să  fi fost nebunul care să mai plătească ceva şi de ce? Şi-apoi, banii, fie ei mărunţişul din buzunarul cetăţeanului simplu, fie milioanele miliardele din conturi şi seifurile băncilor,  erau acum monedă calpă de schimb, o invenţie stranie, inutilă absurdă fiindcă orice socoteală, orice dorinţă, orice proiect personal  devenise fără rost sub incidenţa apropiatei fatalităţi. Cetăţeni Ţării Aceleia trăiau doar de pe o zi pe alta, aşteptându-şi sfârşitul.

                       Doar preşedintele era fericit, împăcat cu el, cu lumea şi viaţa de după. Stătea, mumificat de curând, drept şi băţos, în geamul din fereastra Palatului, cu un ochi din cei doi părând că e viu, jucăuş şi mobil, îngrozind puţinii trecători care se încumetau pe acolo

.

                        Dar şi în lumea de dincolo de Ţara Aceea, omenirea îşi aştepta cu înfrigurare, sfârşitul prezis. Aşa cum spuneam, cu doar o lună înainte de venirea sfârşitului lumii, se întâmplau la scară planetară, evenimente memorabile, de neimaginat altădată. Astfel Consiliul de Securitate al ONU se reuni  de urgenţă într-o sesiune  de pupături şi îmbrăţişări de adio ; UE îşi abandonă subit planurile intervenţioniste de austeritate şi federalizare, recunoscând într-un comunicat pios că au fost anapoda şi absurde ; Comisarul Barroso se dezise, la începutul toamnei, de maoism şi de Doctrina Merkel. La scurt timp, luă drumul Portugaliei  unde, de dimineaţă până seara târziu, spală picioarele Fecioarei Maria de la Fatima şi e ghidul turiştilor ; Iranul a admis, aproape în ultima clipă, că planurile sale de înarmare nucleară au fost o prostie ; kosovarii s-au declarat fraţi de cruce(sic!) cu sârbii, dorind să dispară, ţinându-se de gât, împreună ; valonii şi flamanzii au încins o ultimă gavotă pe cinste în Piaţa Mare din Bruxelles, având în prim-plan pe stimabilul domn Rompuy şi pe preacucernica sa soţie ; corsicanii au vâslit din răsputeri să lipească insula de continent ca să aibă, în clipa finală, Hexagonul aproape ;  Rusia a renunţat să mai deschidă consulat la Tiraspol. Cu acel prilej, anunţa că Administraţia de la Kremlin dorea să întindă ultimul covor roşu la picioarele preşedintelui Ţării Aceleia, mumificat de curând, Troian Băsilescu ; China  şi-a rechemat de urgenţă cele câteva zeci de milioane de cetăţeni  risipiţi în cele patru zări, îndemnându-i, dacă tot era de murit, să moară atunci în patria milenară. Şi încă multe altele se întâmplară în scurtul răgaz de până la venirea sfârşitului lumii.

                 Ei, şi ziua aceea de vineri,  Dumnezeu ştie de ce  tocmai vineri şi de ce tocmai ziua Răstignirii pe cruce, veni!  Venise şi la fel cum venise, la fel de calmă, la fel de impersonală, de oarecare în normalitatea ei, tot aşa şi trecuse. Dimineaţa, soarele se zărea printre nori. Undeva, pe cuprinsul planetei, era noapte sau zi, răsărit sau apus. Undeva, ploua cu găleata, altundeva, se schia ori era vreme numai bună de plajă. Da, nimic nu zguduise, nu înghiţise lumea, nimic nu clintise din loc pământul oamenilor. Iar ei, trestii gânditoare căzute adesea pe gânduri sucite ori negre, se frecau la ochi nevenindu-le să creadă minunea: erau teferi şi vii! Aşteptară o zi, apoi încă una. Nimic! Nimic rău nu se întâmplase cu ei şi cu leagănul vieţii lor!  Ori poate că răul era în altă parte şi ei nu fuseseră destul de atenţi să îl vadă?  În cea de a treia zi, ca o descătuşare nervoasă  pentru vremea cât le bătuse în piept o inimă cât un purice, izbucniră în râs şi în plâns deopotrivă, apoi din nou în râs. râsul de sine! O umbră de spaimă li se strecură din nou în suflet, o altfel de spaimă, nemaisimţită până atunci şi diferită de tot ce le însoţise aşteptarea  sfârşitului lumii. Pentru că nu erau siguri   că învăţaseră bine, deplin şi pentru totdeauna lecţia sfârşitului lumii  care, iată, poate chiar pentru ei,se amâna sine die!

                                                

                                                             Ioan Viştea. .   .…

ARDe-i-ar votul!

Un nou articol de Ioan Viştea, o avancronică la campania electorală ce trebuie să înceapă

    După ce, precum Iosefini,odinioară, la circ, le-au sustras românilor portofelele şi le-au tot găurit cureaua de la pantaloni, după ce au băgat adânc mâna în buzunare, scotocindu-i şi de ultimul mărunţiş, după ce, cu aceeaşi îndemânare de prestidigitator şi cu neruşinarea şmenarului de dreapta,au palmat banii publici cu sacul, pe pedelişti îi încearcă, astăzi, sentimentul remuşcării. Ajunşi la vreme de ananghie electorală şi rupându-li-se inima  de pe siglă, se pregătesc, nici mai mult, nici mai puţin, ţineţi-vă bine,  să restituie furtişagurile! Nu cash pentru că asta ar însemna să destabilizeze sistemul bancar elveţian şi să zburătăcească pasărea-liră(sterlină!) din paradisurile fiscale, nu! Ca promotori geniali ai transformării spitalelor în muzee, s-au gândit că gestul trebuie făcut cu măsură, în doze homeopatice, cu sacoşa şi cu punga.

                      Tot e bine si-aşa! Sunt pe lume  unităţi de măsură şi mai mici de atât ori de-a dreptul formale, cum ar fi, de exemplu, pipeta, linguriţa, zicala(pofta-n cui!), degetul mijlociu de la mâna dreaptă, desigur, sictirul, holograma etc

                       Din adâncul sacoşei pedeliste, oficial, electoratul va scoate următoarele obiecte de folosinţă îndelungată, adică pentru patru ani:

 _  una şapcă uşoară, din pânză, pentru că tot vine iarna!.

 _  una bucată pix cu care electoratul  să îi nominalizeze pe răboj şi să-i pună la acatiste!

 _  una cutie chibrituri care să le amintească alegătorilor că au în Dealul Cotrocenilor un fost preşedinte cu  apucături şi antecedente de piroman!

  _  una bucată şorţ de bucătărie spre neuitarea chiolhanurilor bucovinene întâmplate pe aripi zburdalnice de Flutur!

                       Iată, vor spune unii, cum trece, cum sfârşeşte gloria lumii(lor)!  Şi totuşi…din solida punere pe butuci a Poştei Române şi a Oltchimului, din patinoarele cu bani alunecoşi, de trei ori mai scumpe, din parcurile inutile dar 100% profitabile, răsărite la liziera pădurilor, din stadioanele într-o rână, din toboganele pentru copii de 16000 E bucata, din băncile-chilipir plantate cu doar 14 milioane lei vechi  şezutul, te şi miri cum de le-a mai rămas câţiva bănuţi pentru flecuşteţele cu care vor bucura electoratul ciuruit, deja în delir

                   La aşa mărinimie, nu poţi decât să exclami, extaziat, dus pe gânduri : uite ce suflete nobile, caritabile, uite, ce spirite grijulii şi cu frica lui Dumnezeu-DNA-ul. am avut la seiful bugetului ţării şi uite cum mai visează ei, neîmpăcaţi, zi şi noapte, din nou, guvernarea în beneficiul comun al găştii lor! Ca să folosesc o expresie de cartier, adecvată tupeului lor, după ce au vlăguit  şi au „ars” ţara hoţeşte, o ARD astăzi,  lozincard şi şmechereşte cu electoratul.  Iar la atâta lipsă de obraz, ar fi şi nedrept, nu-i aşa?, să nu li se întoarcă, înmiită, arsura!

                    Din partea noastră, doar o recomandare, o povaţă de bine avem a le face. Atunci când vor merge pe coclaurii colegiilor lor,  pe lângă punga cu suveniruri, desigur,  să nu le lipsească  „Biblia hazlie” a lui Leo Taxil şi multe tampoane pentru urechi.  Nu de alta dar să nu audă cumva , din porţile caselor unde au bătut astă-vară cu Codul Penal, urările ARDente, de recunoştinţă, prăvălite pe urmele lor. De la îndemnul făcut din inimă „Să sărăciţi…bine!”până la blestemul suprem: „ARDe-v-ar votul, maică!”

                                                            Ioan Viştea

Varză de Bruxelles!

O analiză a stării Uniunii Europene face mai jos scriitorul Ioan Viştea

                                    Varză de Bruxelles!

    în admiraţia solidară a milioane de nedreptăţiţi

                şi în atenţia spilcuiţilor participanţi la mascarada bucureşteană a P.P.E

                          Am mâncat pentru prima oară varză de Bruxelles în Germania anului 1991. Pe lângă aspectul său miniatural-exotic-tentant, în pofida cârcotaşilor „zarzavagii” autohtoni, consideram că fără a fi o minunăţie în stare să trezească savori imbatabile papilelor, avea, totuşi, gust şi culoare.

                        Pentru un om din Est, redusă la simbolistica împrejurărilor vremii, varza de Bruxelles reprezenta chiar chintesenţa libertăţii şi speranţei, adunate într-o estetică impecabilă pe o farfurie de Meissen. Erau impresia, senzaţia  de moment, exacerbate de experienţele deloc fericite ale lumii din care veneam.

                         Şi lumea în ansamblul ei arăta altfel pe atunci. Era încă bipolară, încă destul de previzibilă, încă relativ uşor de guvernat şi strunit. Convulsiile, câte vor fi fost, şi au fost, erau administrate adecvat şi la timp. Ecoul revoluţiilor est-europene dintre care una de-a dreptul sângeroasă şi tragică, se estompa încet, încet şi încă mai lăsa loc de piruete, reverenţe, eschive. În plus, dinţii rapaci ai provocărilor politice, sociale şi economice, erau, încă, de lapte şi ei.  Curgea, încă, lapte destul şi pe alocuri, „miere”.Entuziastmul prăbuşirii Marelui Zid nu lăsa încă să se vadă în zarea ceţoasă a viitorului, multele ziduri, la pândă,  profilate pe după cicatricea acestuia. Ne despărţeam de trecut cu un zâmbet trufaş, suficient, naiv şi inconştient-ironic.

                          La vremea aceea, chiar hamurile de drum lung ale mecanismelor de cooperare şi preaderare la un sistem de valori care îşi clama ambiţiile şi beneficiile, ignorând vulnerabilităţile, erau încă lejere, uşor de suportat, oricâte sincope şi hopuri s-ar fi ivit pe parcurs. Şi aveau să se ivească din plin, precum bine ştim, parte din lentorile şi eşecurile „foii de parcurs” datorându-ni-se în exclusivitate  ca parte a altei „poveşti”.

                           Şi comisarii europeni erau parcă dintr-un aluat uman capabil să-ţi trezească şi să-ţi întreţină încrederea. Empatici şi  convingători de cele mai multe ori, jucând cu talent, cu „perdea” cartea ipocriziei,  făceau o impresie bună  în stare să-ţi inducă credinţa că cineva îţi va uşura ori grăbi ieşirea din noaptea totalitară spre lumina drepturilor şi libertăţilor de cetăţean aspirant la statutul european. Asta  se întâmpla chiar presupunând că pe termen lung raţiunea se va debarasa de iluzii!

                 Când îi rosteai numele iar apoi o vedeai pe Catherine Lalumiere ieşită „pe teren” pe meleagurile României, mai, mai să crezi că un nou secol al luminilor ar putea să înceapă.

                 Desigur, tentaţia idealizării raporturilor inter-europene încercate la distanţă de două decenii,  îşi află motivaţia în diferenţele de nivel, de potenţial şi statură rezultate în urma comparaţiei cu realităţile şi actorii de astăzi ai Europei.

                 

                  Cu timpul, varza de Bruxelles nu şi-a mai ştiut lungul nasului! S-a tot înfoiat, şi-a tot mărit volumul, până a ajuns să nu-şi mai încapă în foi şi în „piele”. A început să privească de sus, cu o superioritate de nimic justificată,  la sparanghelul spaniol, la tomata italiană, la anasonul grecesc, paprika maghiară şi la fasolea românească tocmai de curând ieşind „bătută” rău  din malaxorul rapace al ghemului de interese oculte ce va înlocui, probabil, în scurt timp, în chip de monument, emblema capitalei belgiene, Atomium. În paranteză fie spus, consider că drapelului  Uniunii i-ar sta mult mai bine  fâlfâind în mijlocul său celălalt simbol al capitalei europene, Manneken Pis, un fel de „Je m’en fish” cât se poate de sugestiv şi  cu adresă precisă!

                     Când criza economică, reală după unii, doar artificial indusă şi întreţinută după alţii, a început să muşte adânc din prosperitatea tradiţională a unora şi din stabilitatea macroeconomică a statelor Uniunii, fără excepţii, fardul democraţiei europene mai ascundea încă, de bine, de rău, chipul şi trupul unui organism măcinat şi slăbit de bolile devenite, în ultimii ani, cronice.

                      Cu timpul, lipsa mijloacelor de prevenţie, diferenţele de potenţial şi mentalitate, specificul psiho-social şi cultural diferenţiat, buimăceala şi indecizia liderilor, reacţiile târzii luate în disperare de cauză, politica de dictat  alături de tendinţele hegemonice ale contributorilor „generoşi”, au fost ascunse  sub covorul roşu al summiturilor şi reuniunilor sterile, făcând astăzi  mai adecvat ca oricând, în sensul neputinţei, termenul de „Bătrâna Europă”.Nici fondurile de salvare, de coeziune ori de urgenţă, nici mult trâmbiţata uniune bancară, nici tratatele fiscale, nici ideea bugetului unic ori a federalizării, altminteri, deja contestate în bloc sau pe sărite, nu reprezintă decât  tratamente paleative la căpătâiul unui bolnav incurabil. Şi asta pentru că mai  devreme cu mult de apariţia crizei  atât de des invocată,  Europa se află înainte de toate, într-o cu mult mai gravă, profundă şi păguboasă criză – criza de identitate şi de substanţă a politicienilor înşişi aflaţi astăzi la butoanele Uniunii! Dincolo de inabilităţile şi nesăbuinţele  economico-financiare, dincolo de lipsa capacităţilor de armonizare a politicilor structurale, dincolo de pecinginea birocraţiei, excesivă şi exasperantă, se află slaba lor calitate umană şi adesea intelectuală, lipsa integrităţii morale, făţărnicia manifestă şi vanitoasă, apetenţa şi disponibilităţile lor pentru jocuri de culise, murdare, uşurinţa cu care sunt dispuşi să bagatelizeze, să relativizeze simţul onoarei aflat în grea suferinţă în conştiinţele lor.

                 Tarele  politicienilor aflaţi azi la vârful aparatului politico-administrativ european, fireşte, nu-i fac cu nimic mai buni, mai breji decât „floarea” politichiei locale, naţionale, exemple de rele conduite şi practici, incriminate şi puse la index acasă la ei. Dimpotrivă, îi coboară de pe nemeritate socluri la nivelul lor, îi îndepărtează cu ani lumină de arhetipul care, cândva, consacra imaginea ca de patriarh a politicianului respectat, onest şi credibil.

                   Nivelul de reprezentare la vârful politicilor europene de astăzi, este de natură  să afecteze grav şi ireparabil  fundamentul principiilor democratice şi să cutremure până la prăbuşire stâlpii de rezistenţă ai cupolei arhitecturii europene.ţ

         - Politicieni care stârnesc râsul curcilor şi plânsul popoarelor desconsiderând esenţa libertăţilor democratice, votul, şi punându-l, la începutul mileniului trei, pe picior de egalitate cu fapta penală, cu delictul!

           - Politicieni ai dublei măsuri şi impuneri, ignorând cu rea credinţă ori mistificând grosolan constituţii, tratate, convenţii şi deturnând cu seninătate şi cu un rânjet perfid sensul voinţei a milioane de oameni!

            _  Politicieni de doi cenţi imixtionaţi  abuziv în chestiuni şi opţiuni interne pentru care n-ar trebui să le „fiarbă oala”, practicând partizanatul politic făţiş, la vedere, fără scrupule şi fără obraz, de conivenţă şi în sprijinul politicienilor locali ulceraţi de viciul puterii!

             -  Politicieni cu masca hidoasă a două feţe pe chip: una de uz oficial, cu sclipici şi radiind de principii şi norme europene, alta propagandistică de folosinţă internă, „familială” dar cu bătaie mult mai lungă, a naţionalismului deşănţat, a xenofobiei, rasismului, a enclavizării şi separărilor etnice!                

             _  Politicieni cu apucături de vechili în stare să aplice omologilor lor est-europeni, condescendenţi prin educaţie dar şi mai slabi de înger, tratamente umilitoare ieşite din normalitatea tiparelor de bune practici europene încât nu ne-am mira dacă într-o zi i-ar chema să le lustruiască pantofii!                

              _   Politicieni care ţin cu dinţii de obiectivele interesului naţional al ţărilor lor dar care sunt gata să sară la gâtul intereselor altora, vitale, deplin justificate, ori de câte ori le afirmă.              

               Iată, doar un fragment din tabloul galeriei de politicieni care îşi spun, astăzi, „comisari europeni”, stârnind în conştiinţa publică nu doar amare amintiri recente dar şi triste şi rău prevestitoare rezonanţe istorice.  Astfel de politicieni tocmai urzesc să-şi reînnoiască mandate ori să acceadă la funcţii şi mai înalte în ierarhia Uniunii, în bătălii surde, subterane pentru cucerirea ciolanului european. Asemenea politicieni, „crema” feţelor groase, de toval,  tocmai se pregătesc  să-şi celebreze victoria ruşinoasă asupra poporului român. în reuniuni fastuoase, acolo unde îşi vor impulsiona sictirul  şi îşi vor îmbărbăta spleenul.

                În vremea asta, Europa umilă, Europa  sacrificaţilor pe altarul constrângerilor financiare şi al utopiei reformiste, Europa excedată şi vlăguită de nedreptăţi şi de pumnul în gură pus  aspiraţiilor naţionale ori doar individuale, Europa aflată faţă în faţă cu şocul unui viitor dintr-o dată incert, Europa indignaţilor şi revoltaţilor, socializează în marş, încă civilă!, pe străzile şi în pieţele cuprinsului ei, reinventează cocktailul Molotov şi „epoca” pietrei iar mâine, poimâine, nu ştim ce doctrină ori ce mesaj radical. De ştiut, e drept, nu ştiu nici mulţimile încotro se îndreaptă, aşa cum nici decidenţii politici care le guvernează  viaţa, obtuzi, autişti, îmbuibaţi de onoruri şi privilegii,  habar nu au încotro trag după ei Europa ori nici măcar nu le pasă încotro.

                   Prea mult seamănă sacrificiile austerităţii de azi, impuse cu forţa, inutil, cu povara datoriilor de război, interbelice, prea mult seamănă laşităţile actuale, flagrante, cu cedările de conştiinţă şi de teritorii ale unei epoci trecute, ca să nu ne gândim că istoria, poate chiar în clipa asta, îşi râde satisfăcută în barbă stând gata-gata  să se repete.

             Niciun azimut, nicio lumină călăuzitoare nu răzbat de pe steagul înstelat al Uniunii aşteptând resemnat poate doar un singur eveniment memorabil : să intre în bernă! 

              Da, tabloul e cât se poate de sumbru. Şi asta pentru că Europa speranţelor, Europa proiectului  ambiţios şi generos al părinţilor săi spirituali, Europa drumului anevoios de la cartelul protecţionist la măreţia visului federalist, Europa de astăzi deci, încăpută pe mâna unor nevolnici, este „varză”.Varză răvăşită, varză zdrenţuită. Varză de Bruxelles!  

           P.S:   Poate că cel mai bun, mai realist şi convingător argument pentru starea de astăzi a Uniunii şi a politrucilor ei  îl are vecinul meu, băutor de bere cu rom. Zice:  Domne, ce mai încolo şi-ncoace, ascultaţi ce vă spun io că nu mă înşel neam,  în apă chioară în van rom pui!!  

                                                                   Ioan  Viştea 

Caricatura caricaturii

Un nou text de Ioan Viştea:

                                                     Caricatura caricaturii

                                   asemănarea cu personaje reale

                         este atât de întâmplătoare, încât ne buşeşte şi râsul

                                         în vreme de plâns şi de criză..

                 O femeie e întinsă pe targă. Puţini ştiu cum a ajuns femeia într-o stare atât de dramatică căzând din picioare. Doar gura lumii, slobodă, mai scapă câte ceva. Unii spun că nesfârşite certuri şi interese de familie, că lăcomia unora şi nepăsarea altora au adus-o în pragul disperării. Alţii zic că nu, instituţii şi destule instanţe, in loc să-i sară în ajutor la nevoie, au nedreptăţit-o cerând un preţ prea mare, de nesuportat, pe generozitatea bine calculată.. Cei mai mulţi sunt de părere că  mijloace materiale din ce în ce mai precare, cărora nu le-a aflat rezolvarea la timp, i-au măcinat nervii şi i-au vlăguit trupul. Cert este că femeia e la capătul puterilor. Cum stă aşa, întinsă pe targă, pare mai mult moartă decât vie. De fapt, chiar aşa şi este: în moarte clinică!  Pe bandajul din jurul frunţii sunt doar două iniţiale: U.E., singurul detaliu, vag şi el, al identităţii. Totuşi, salvatori întârziaţi se grăbesc să ajungă la căpătâiul femeii, în speranţa că se mai poate face ceva pentru ea. Din discuţii se înţelege că e al nu ştiu câtelea ajutor. Ajutor pe muchie de cuţit. Ajutor, zice-se, de urgenţă dar, din gesturi şi mimică rezultă că nici ei nu mai cred în minuni.  Aşa se face că deasupra sternului costeliv şi a gurii schimonosite a pacientei, un zdrahon de femeie, alta mai „cuconiţă”, cu zulufi coafaţi, încearcă resuscitarea. Sunt doamna Merzel şi doamna Rolling, două celebrităţi ale Spitalului de Urgenţă, însoţite de câţiva domni, brancardieri după unii, după informaţiile altora, cioclii. Stau lângă targă solemni şi pătrunşi de unicitatea şi tragismul momentului. Sunt total ineficienţi, neajutoraţi căci doamnele fac şi desfac totul ori doar aşa pare în caricatură. Apoi, refugiat la picioarele femeii în agonie, unul mic, cu chelie sclipitoare, cu un ochi zbanghiu care dă să iasă din cadru, o gâdi9lă în tălpi de zor, insistent. De o parte şi de alta a locului intervenţiei, o mulţime curioasă şi pestriţă, cu ochii mari, ca ieşiţi din orbite, concentraţi la maxim asupra scenei şi procedurilor de resuscitare, aşteaptă rezultatul.

              În agitaţia iscată, printre sirene, claxoane, brancardieri, oameni de ordine, vociferări, îndemnuri, păreri, au loc următoarele dialoguri:

            _ Eu, una, nu mai înţeleg nimic, dar nimic ! se aude vocea cuconiţei cu zulufi şi taior orange, şifonat şi cu pete pe el de la rujul vineţiu al paciente. A avut totul, totul ! A vrut la stat de drept, l-a avut! A vrut justiţie liberă, dreaptă, a avut cât cuprinde, nu altceva! Prosperitate, huzur, din belşug, ani şi ani deasemenea! N-a deranjat-o nimeni, nu s-a băgat nimeni în sufletul ei şi uite-o acum, biata de ea, zace întinsă pe targă!

             _ Scheise! Linişte! Linişte! zice zdrahoana cu bretonul căzut în ochi de atâta efort. Ştiu ce-i trebuie! Transfuzii! Transfuzii masive, asta e! Şi repede! Aduceţi sânge, sânge proaspăt şi mult! Schnell! Schnell!

                  Se aduc flacoanele cu sânge. Mult, după cum a sunat ordinul. Se fac transfuziile. Se aşteaptă efectul. Femeia, tot rigidă, fără reacţie, fără suflare. Doamna Merzel pare descumpănită o clipă, apoi faţa i se destinde, luminată de o revelaţie uimitoare:

               _ Staţi! Am găsit soluţia! Asta e! Deschideţi băncile, seifurile şi aduceţi degrabă celulele stem! Da, aţi auzit bine , ce vă uitaţi miraţi? Celulele stem,alea recoltate la naşterea femeii de profesorii Monnet, Schuman, Spinelli şi Adenauer dacă mai ţin bine minte! Nu mai staţi! Repede, aduceţi celulele stem! Injectaţi celulele stem salvatoare!

                  Se deschid băncile seifurile, conform ordinului. Se aduc recipienţii. Se injectează celulele stem care ar fi adus la viaţă şi un elefant. Se aşteaptă un timp. Degeaba! Efectul e zero. Femeia, nimic! Zace pe targă la fel de inertă.  Se lasă o linişte grea apăsătoare. Ei, şi în liniştea asta, materială aproape încât ai fi putut să o pipăi ori s-o tai cu cuţitul, se stârneşte o rumoare iar la capătul ei se aude:

                _ Daţi-i, doamnă Merzel, cu săruri pe la nas! Ajută! strigă unul din curioşii asistenţei.

                _ Da! Da! Cu săruri marine, greceşti! Sigur, ajută! îl susţine mulţimea. Dar doamna Merzel, deja, parcă a luat foc. Nu se ştie precis ce a deranjat-o atâta. Poate chestia cu sărurile? Poate doar auzirea cuvântului „greceşti”? Sare ca arsă de pe sternul şi grumazul femeii. E in pragul exploziei şi chiar explodează cu vorbe:

               _ Scheise! Scheise! Scheise! strigă ea din rărunchi. Linişte, am zis! De holbat sunteţi buni, numai de muncă, nu! La muncă! Aveau dreptate cei din vechime când spuneau: „Arbeit Macht Frei!” Numai munca o să vă elibereze de lene, pârliţilor! Schnell, la muncă cu voi!

               Mulţimea se destramă în lungi batalioane de muncă, mai forţată, mai de voie, mai de nevoie. Se îndreaptă cu toţii către fabrici şi uzine. Muncesc pe rupte zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună. În zadar! Femeia are acum ochii sticloşi şi o privire care se uită în gol, intr-un punct fix. 

              _ Dacă nici munca nu v-a eliberat şi n-a salvat nici pe biata femeie, înseamnă că sunteţi soi rău de tot! se dă bătută doamna Merzel dar amână să declare decesul.

                   Între timp, piticul de la tălpile reci ale femeii, îşi ridică chelia sclipitoare, îşi recuperează din zbor ochiul zbanghiu, gata-gata să iasă din cadrul caricaturii. Zice cu emfază sfioasă(sic!) :

                _ Nu vă supăraţi, doamnă Merzel, dar femeia, ce mai, se vede de la o poştă, e moartă.. Moartă de- abinelea! Doar ştim cu toţii că în tălpi se regăsesc, prelungite prin nervi, toate organele corpului, nu? Uitaţi, am tot gâdilat-o şi-am gâdilat-o de am făcut băşici în buricele degetelor  şi nimic! Şi dacă nici eu nu mă pricep să gâdil „organele”, atunci cine? Cu respect, doamnă Merzel, eu aş avea o propunere. E clar că femeia e moartă. Avem bărbaţi vânjoşi, virili, unu şi unu la noi în Roimania. Eu zic să facem alta şi gata! O creştem de mică împreună, dumneavoastră o să-i fiţi naşă, o botezăm şi îi spunem SUE! Aduce şi cu numele unui personaj dintr-un serial pe care îl vedeam, pe vremuri, la Avers.

                 _ Băsilescule, tu, să taci! se oţărăşte zdrahoana. Văd că nu-ţi mai ajung flota şi kalaşnicoavele Roimaniei, ai început să furi şi ideile altora! E prea de tot! Să nu mă enervezi că, bibelou de masă verde cum eşti, data viitoare am să te scap din mâini şi-o să te faci ţăndări! Ţăndări! Auzi?   Se face linişte. O linişte deplină, de vată încât nu se aude nici musca.

                                                         *

                 Uneori, şi caricaturile au un post-scriptum. Deci…Se spune că , ieşind furioasă , în mare grabă din scenă, să pregătească funerariile, doamna Merzel, ar mai fi spun încă o dată : „Ţăndări, Băsilescule! Ţăndări! Auzi?”                       

Ioan Viştea cere: Jos masca!

Ioan Viştea revine cu un text pertinent, de bun simţ, logic politic şi legal:

                                                            Jos masca!

              Dezvăluiri de presă curajoase, documentate, şocante, sunt pe cale să îmbogăţească galeria dictatorilor lumii care şi-au exercitat apetitul pentru politica la nivel înalt în scopul parvenirii, (Noriega, Marcos) cu o figură nouă, dâmboviţeană: Traian Băsescu!

               Suspiciunile că în România există de câteva decenii un politician veros, înfruptat cu orice prilej din bani publici, iar de opt ani un preşedinte penal în persoana aceluiaşi Traian Băsescu, sunt vechi şi deplin motivate. Confirmarea lor a venit, o dată în plus, în chiar zilele care au premers si urmat Referendumului, când plasa de păianjen în care Băsescu a luat în captivitate justiţia şi toate instituţiile de forţă ale statului şi-au dovedit eficienţa pe faţă, în dispreţul voinţei, votului popular. Este cât se poate de clar că tentativa reuşită de a face din Parchet, din D.N.A., C.S.M. şi Curtea Constituţională instituţii aflate deasupra statului de drept, acolo unde abuzul, arbitrariul şi partizanatul vădit suflă în pânzele autocraţiei, se datorează încrâncenării, disperării cu care Traian Băsescu încearcă să câştige timp pentru ca păcatele şi antecedentele sale să-şi amâne, cât se poate de mult, sorocul scadenţei. Numai că tocmai timpul şi segmentul cel mai activ şi reactiv al societăţii româneşti nu mai au răbdare cu el. Paharul matrapazlâcurilor prezidenţiale, ieşite zi de zi la iveală, e tot atât de plin pe cât de gol este cel al realizărilor în beneficiul binelui comun. Conţinutul dosarelor sale ar pune pe gânduri, ar deschide mari ochii şi ar da rău de furcă profesionalismului  oricărei instanţe a lumii civilizate:  inginerii financiare de devalizare a flotei româneşti de petroliere, puse în operă cu premeditare, cu sânge rece, care au păgubit bugetul ţării cu sute de milioane de dolari ; lăcomia „găinăriilor” imobiliare în cascadă realizate inclusiv cu grava componentă  infracţională a spălării banilor ; episoadele tulburi cu implicare directă şi final netransparent a răpirii jurnaliştilor şi a „fugii” cu voie a lui Haissam care şi-a cesionat aici averea estimată la 100 milioane dolari, aflată şi ea într-o groasă ceaţă mediatică  ; bănuiala mai veche care capătă azi consistenţă, de parte activă, interesată în traficul ilegal cu arme, incriminat de organisme internaţionale şi rezoluţii O.N.U. ;  folosirea politicii de austeritate drept sursă de îmbogăţire a camarilei băsiste ; o nuntă cu sclipici, paiete şi paiaţe ieşită din tiparele bunului simţ şi al măsurii, unde parte din banii furaţi din avuţia ţării s-au întors ca răsplată în buzunarele protectorului.

              Percepţia că acest personaj malefic a pus la bătaie în interes personal şi în acelaşi scop, în pericol finanţele şi stabilitatea ţării, că şi-a folosit pârghiile de putere discreţionar pentru desăvârşirea confortului material pentru câteva generaţii fără a da, în schimb, nimic bun ţării, este tot mai acută.  Ca şi frustrarea că lipsa onoarei şi a ruşinii alături de complicităţi nedesluşite încă deplin, îl mai ţin cocoţat pe Băsescu în vârful „bucatelor”.

               O asemenea carieră politică, bazată pe minciună, pe manipulare grosolană, diversiune şi rapt economic, nu poate rămâne doar între graniţele ţării fără sentimentul de vinovăţie că am putea deveni cu toţii complici ai tăcerii. Sa nu ne amăgim! În condiţiile în care pe plan intern, prin revenirea abuzivă şi revanşardă a lui Băsescu pe scaunul prezidenţial, blocajul instituţional e total iar lipsa perspectivei apropiate de normalizare întunecă orizontul speranţei a milioane de români, o logică de bun simţ şi un minim pragmatism eficace ne spun că soluţia, cartea câştigătoare ar putea fi, dincolo de rezultatul apropiatelor alegeri,  devoalarea la scară amplă, internaţională, a profilului moral şi infracţional al preşedintelui ilegitim. Să-l oferim la export ca uzurpator al statului de drept în România şi pe căi oculte, al finanţelor publice. Reţeaua de lachei mistificatori ai regimului Băsescu trebuie combătută cu exemple concrete, clare, indubitabile ale fărădelegilor sale, cu orice prilej, cu obstinaţie şi consecvenţă pretutindeni în lume până va deveni nefrecventabil şi indezirabil pentru standardele de integritate, decenţă şi probitate general acceptate în cancelariile  lumii de azi. Este de datoria instituţiilor media, a formatorilor de opinie din ţară şi din afara ei, a europarlamentarilor, a mesagerilor guvernamentali şi parlamentari, a tuturor forţelor democratice  să dea jos masca de pe chipul farsorului pentru a arăta lumii că în spatele ei nu este decât faţa hidoasă a aventurierului lipsit de scrupule, onoare şi simţul răspunderii, îmbătrânit în rele şi potlogării, chipul impostorului demagog şi ipocrit. Să o facem fără false calcule de oportunitate, fără false pudori şi menajamente care, în viziunea unora, chipurile, ar proteja ţara , prestigiul şi imaginea ei în lume de un ipotetic rău renume. Dimpotrivă! Tocmai escamotarea  adevăratei feţe a numitului Băsescu  ar pune sub semnul întrebării şi ar amâna nepermis de mult asanarea morală a politicii româneşti la nivel înalt, pe când demascarea lui devine pe zi ce trece un act imperios necesar şi in egală măsură un gest patriotic.

Marinarului eşuat are încă cine să-i scrie

Ioan Viştea încă îi scrie lui Traian Băsesci

Scrisoarea a lll a

                                             adresată

                                    Unui marinar eşuat

           

              Domnule Traian Băsescu, ceea ce aţi suportat în ultimii opt ani de zile, pe merit, anume ruşinea a două suspendări constituţionale, ar fi făcut de ocară,  pentru trei generaţii, numele oricărui alt politician  de aiurea, aflat în această extremă ipostază. Dar, v-aţi născut în România obrazului gros şi a neruşinării, aici unde onoarea şi demnitatea au, din păcate, o mare doză de relativitate. Şi totuşi, chiar şi aici, lipsa însuşirilor de mai sus, mai ales la un politician, începe să devină supărătoare şi condamnabilă.

                 Încercaţi din răsputeri, cu dinţii, cu diversiunea atât de dragă unui fost colaborator al sistemului securist, cu exploatarea slăbiciunilor omeneşti precum laşitatea şi slugărnicia din instituţiile aservite, cu miopia interesată a  Europei, să vă agăţaţi de putere cu orice preţ. De ce vă doriţi cu atâta ardoare şi îndârjire, demne de o cauză mai bună, să reveniţi la Cotroceni? Întreb pentru că în toţi aceşti opt ani aţi demonstrat că aţi făcut din putere şi avantajele ei doar un scop în sine şi nimic altceva. Doar pentru atât de puţin? În plus, vă reamintesc că Bercea Mondialul a înfundat puşcăria  şi oricum alte salbe,cred, n-ar mai avea de dat, maneliştii s-au lecuit şi ei  şi şi-au renegat, ruşinaţi, refrenele. Mă gândesc  că doar luxul, opulenţa  vilelor Lac 3 şi  Dante, proiectul Roşia Montană pentru care vă mustră probabil conştiinţa (sic!) că n-aţi făcut destul lobby şi alte câteva obligaţii oculte, cred că  ar mai putea  să vă facă cu ochiul şi să vă trezească reflexul pavlovian. Altminteri, ce vânt, ce dor, ce jele ar putea să  vă încerce  şi să vă aţâţe încăpăţânarea?  Ce credeţi că mai aşteaptă ţara, românii de la Băsescu?  Şi cu ce atuuri, cu ce nas, cu ce imagine şifonată aţi mai putea reveni vreodată la Cotroceni?

                Credeţi .că mai puteţi călca în picioare Constituţia şi cu altceva mai dur, mai contondent decât cu dispreţul şi cu bocancii aşa cum aţi făcut-o deja?

                 Credeţi că mai puteţi performa şi inova peste celebrele expresii „ţigancă împuţită” şi „găozarule!”?  Chiar mă faceţi curios!

                  Credeţi că aţi mai putea perfecţiona mecanismul matrapazlâcurilor şi ingineriilor financiare pe care, urzindu-le, le-aţi crezut imbatabile? Cred că nu, chiar de-ar fi să vă ajute şi să vă consilieze însuşi fratele Mircea!

                   Consideraţi că aţi mai putea oferi instituţiilor statului şi alte semnificaţii şi alt statut în afara condiţiei de otreapă, de preş slinos aşternut la picioarele prezidenţiale?

                    Credeţi că mintea dumneavoastră, îmbătrânită în rele, v-ar mai putea împinge şi la altceva decât la elanul demolator al instituţiilor şi al carierelor adversarilor politici, la altceva decât la configurarea de majorităţi parlamentare arbitrare în folos personal şi la investirea de guverne marionetă?

                      Consideraţi cumva că nu v-aţi dat întreaga măsură a micimii staturii politice în care doar şmecheria golănească de maidan prăfuit poate fi considerată virtute?

                       Chiar  credeţi că ar mai putea investi cineva încredere în viitorul Băsescu  câtă vreme, timp de opt ani, nu v-a dus capul la nimic bun, constructiv şi folositor pentru ţară  afară de absurdul şi genocidul închiderii spitalelor şi a şcolilor precum şi la  prăbuşirea nivelului de trai al românilor până dincolo de limita suportabilităţii?

                          Mai poate crede cineva că dacă în opt ani n-aţi fost capabil să oferiţi României un azimut clar şi viabil, scoţând-o  din starea de corabie beată de care sunteţi răspunzător,  se va întâmpla lucrul acesta în următorii doi ani?

                           Cât de nesăbuit şi de nerealist trebuie să fie cineva care să mai creadă în posibilitatea schimbării radicale a unui om posedat iremediabil  de toţi demonii răului care şi-au pus amprenta asupra caracterului său  deplorabil?

                           Referendumul v-a arătat cât se poate de limpede că românii, în marea lor majoritate, vă consideră un preşedinte- marinar eşuat şi un model politic şi uman expirat. Procedaţi în consecinţă! Ruşinea a două suspendări, cum ziceam,  ar fi destul să vă trezească din beţia puterii care, cu fiecare zi, vă întunecă şi mai rău minţile. Demonstraţi măcar acum în al 12 lea ceas că nu vreţi să trageţi  în prăpastia eşecului personal o ţară întreagă! Nu duceţi orgoliul şi setea de putere mai departe de limita bunului simţ pe care, acum, aveţi ocazia să-l recăpătaţi.! Nu întindeţi nervii românilor la maxim! Vor ceda, se vor rupe iar costurile de pe urma  consecinţelor imprevizibile,  vi se vor datora exclusiv.

                  Demisionaţi ! Demisionaţi ! Demisionaţi şi veţi binemerita în ceasul al 12 lea  recunoştinţa naţiei şi iertarea pentru ghinionul că un destin potrivnic şi vitreg  a dispus să ne facă, astăzi,  contemporanii dumneavoastră!

                                                       Cu imensă tristeţe

                            şi ruşinea greu suportabilă  de a-mi fi fost preşedinte,

                                                                         Ioan Viştea

                         

                      

                   

Joc la „două capete”

 Un nou text al scriitorului Ioan Viştea

                                                     Joc  la  „două capete”

                                                         sau

                                 doar  slăbiciunile  politicianului  „necopt”?

              Timp de trei săptămâni m-am gândit dacă să scriu sau nu rândurile ce urmează. O fac pentru ca omul politic Victor Ponta să priceapă câte ceva şi prin atitudinea viitoare să-mi contrazică toate îndoielile, toate suspiciunile.

               Nu ştiu dacă şi în ce măsură  şi-a dat seama  tânărul prim-ministru că scaunul ce avea să-l ocupe, deşi capitonat cu mult entuziasm şi bune intenţii, era, este, totuşi,  un scaun de ceară. Delegându-şi mare parte din atribuţiile guvernamentale unui priceput expert economic, a avut tot răgazul  să se dedice  activităţii politice  către care îl şi trage „aţa”. Numai că una este să fii  politician  în vremuri de linişte şi pace politică şi socială şi cu totul alta  în vâltoarea tensiunilor ei. Momentele de cumpănă în care destinul personal sau colectiv stă agăţat  de un fir de păr care depinde de tine  dacă se rupe ori nu, dau măsura staturii politice  a omului de stat. Mulţi i-au spus  domnului Ponta, mai în glumă, mai în serios, pentru câteva asemănări fizionomice, Micul Titulescu. Astăzi înţelegem  că într-adevăr, a fost o glumă. Distanţa dintre cei doi se măsoară în ani lumină măcar dacă ne gândim şi luăm în calcul faptul că acolo unde a excelat Titulescu, a clacat ruşinos Victor Ponta.

                Pentru a coborî, în interesul său şi al ţării, cu picioarele pe pământ, pe solul tare, arid al  realităţilor dramatice  actuale, punem câteva întrebări din al căror răspuns sperăm să facă un exerciţiu de sinceritate şi un subiect de reflecţie.

1.      Maşinăria suspendării lui Traian Băsescu a demarat în trombă, cu   

motoarele turate în plin. Pe parcurs, în calitate de copilot  aţi încurcat  pedala acceleraţiei cu frâna. Aţi frânat când trebuia să vă desprindeţi clar în câştigători.

Mai ales  că aţi beneficiat de  susţinerea a 7,5 milioane de cetăţeni spectatori. În ce fel vă asumaţi  gâlceava devenită război şi nebunia  iscată de  momentul nefast al acceptării directivelor arbitrare  venite din partea Uniunii Europene?

 Şi de ce aţi făcut-o? Din slăbiciune? Din nepricepere? Din calcul?

2.      De ce nu aţi făcut un subiect de dezbatere publică din cele 11

porunci ale comisarilor cu câte 12 stele pe umeri? Poate ca Parlamentul, poporul ar fi avut cu totul alte opinii şi opţiuni.

                  3.  În diferite apariţii televizate şi câteva interviuri,  aţi pendulat complăcându-vă în  atitudini contradictorii : de la intransigenţa, de la refuzul ferm al coabitării cu Traian Băsescu odată întors la Cotroceni, până la înmuierea tonului şi a consecvenţei, luând în  serios, ca posibil şi  un asemenea scenariu al sa-i zicem, coabitarii cu dispreţ!.  Oare vă puteţi iluziona în aşa de mare măsură  în viabilitatea unui asemenea proiect încât in mintea cetăţeanului să nu se nască  chiar întrebarea din titlu? Credeţi sau nu că un astfel de joc la „două capete” ar reprezenta o pată de neşters , scump plătită în viitorul dumneavoastră politic?.  

                  4.  Cum susţineţi  fermitatea afirmaţiei lui Crin Antonescu că Traian Băsescu nu se va mai întoarce la Cotroceni şi cât de mult credeţi în  ea?. 

 5.  Cât de  îndepărtată sau apropiată vi se pare ziua în care îl veţi lăsa

singur pe Crin Antonescu?

6.     Foarte mulţi dintre cetăţeni au înghiţit cu noduri, greu , ca pe  o

găluşcă nedigerabilă numirea lui Ioan Rus la M:A.I. cu girul dumneavoastră. Care a fost rostul şi sensul mulţumirilor şi a declaraţiei de susţinere adresate acestuia la sfârşitul mandatului în care şi-a  îndeplinit doar deserviciile? De multe ori, în urma  excesului de diplomaţie  se vede mai bine urzeala străvezie  a iţelor!.

                       7.  Ce se  întâmplă cu domnul Liviu Dragnea, strategul mobilizator?                

A ieşit în décor? S-a retras din peisaj? Unde? În munţi, în staţiuni montane? Noi

ştim că rezistenţa democratică  se organizează la vedere, pe străzi şi în pieţe publice.                  

8.      Nu sunteţi Micul Titulescu ci, din păcate, doar Micul Ponta. Cu

ce preţuri şi cu ce sacrificii credeţi  că 7,5 milioane de  votanţi  ar mai putea să  aştepte până la creşterea, până la maturizarea dumneavoastră politică?

                     Scaunul de prim-ministru al domnului Ponta, de ceară, nu are buton pentru catapultare.  La focul evenimentelor arzătoare şi al indeciziilor, se va topi văzând cu ochii cu fiecare oră, zi, săptămână.

                  

                                                                                     Ioan Viştea