Concetățeanca lui Urmuz

        Brătienii pot să-și doarmă liniștiți somnul de veci. Partidul Național Liberal a ajuns pe mâini bune, pe mâna unei domnișoare de pe aceleași plaiuri străbune, din prima capitală a Țării Românești. Alina Gorghiu (atenție, cu accentul pe prima silabă!) este și mai mult decât șefa liberalilor, ea este chiar pupila primului om în stat, cel care a impus-o în post, când bărbați în toată firea, foști miniștri la Armată și la Transporturi, s-au dat mintenaș la o parte intimidați. Din ziua în care mesteca gumă în timpul depunerii jurământului de către Iohannis, Alina Gorghiu merge din succes în succes, încât am o bănuială că va avea mai multe succesuri decât vestita EBA.

      Sorin Ovidiu Vântu, escrocul acela de nivel internațional care dă note politicienilor, a caracterizat-o ieri și pe domnișoara Alina: "ilustrarea perfectă a gospodinei deraiate de la cratiță." Om rău, acest domn SOV! Trebuie să recunoaștem că numai față de gospodină n-are domnișoara Gorghiu. Nici de președinte la PNL, dar nici de gospodină. Ceva pe la mijloc, gen femeia puternică din spatele unui bărbat carierist.

      Dar, să vedem cum stă președinta PNL cu logica. Într-o singură zi a dat două declarații. Pe de o parte că vrea o lege de respingere a traseismului politic, iar pe de alta, că a început deja demersurile pentru crearea unei noi majorități în Parlament pentru punerea la pământ a guvernului! Bun, și cu cine s-ar face majoritatea asta? Știm cum s-a făcut în primăvara lui 2012, când a căzut guvernul Mihai Răzvan Ungureanu. Cu trădători, traseiști și curve politice. Sunt curios cum va face pupila lui Iohannis majoritate fără categoriile de mai sus!

      Dar, din fruntea PNL se poate totul. Să nu uităm că Urmuz, creatorul absurdului în literatură s-a născut la Curtea de Argeș. Dar și Alina Gorghiu (cu accentul pe prima silabă!), tot la Curtea de Argeș a văzut lumina zilei. Ceea ce era de demonstrat.

Ziua morţii lui Urmuz

      23 noiembrie este ziua morţii lui Urmuz. Cum trăiesc eu în oraşul naşterii lui Urmuz, îl omagiez şi eu cum pot aici. Adică reproducând povestirea cu care încep volumul de povestiri Concetăţenii   lui Urmuz:

                  Ce este acela un urmuz?

       Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte străzi, intrări, fundături.

       Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.

       "Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz. Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"

       Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef. Ce-ai să-i răspunzi? Ei?

       "Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi inocenţi..."

       "Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."

"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."

Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:

"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"

"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".

"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce sonerie?"

Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE 1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian Pădurar. Nae L. zice:

"Ai citit articolul lui Doman?"

"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde Lingurar.

"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată. Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din tavanul fals răspunde fredonând în falset:

"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine".

Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local, consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat, pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi prin acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.

La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe colegii de masă şi de partid de masă:

"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un urmuz?"

Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:

"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei, însoţind un viezure, varză, mazăre..."

După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat, mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:

"Ce e, domnule, acela un urmuz?"

A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă, lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea isonul chicotind:   "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka: "He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"

Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:

"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela un urmuz?"

E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte, mare linişte, e o asurzitoare linişte.

Urmuz, operă scurtă, exegeză bogată

    Constantin Cubleşan – Urmuz în conştiinţa criticii (Cartea Românească, 2014). Constantin Cubleşan este cunoscut scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar de la Cluj. Opera sa este absolut impresionantă, cuprinzând de la studii aplicate despre Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Blaga etc. până la dicţionare de personaje din dramaturgia lui Blaga şi Mihail Sebastian. Volumul de faţă reprezintă o analiză a vieţii şi operei originalului scriitor Urmuz, dar, mai ales, o reflectare cvasi-exhaustivă a vieţii şi operei acestuia „în conştiinţa criticii”, de la Tudor Arghezi, naşul literar al scriitorului, până la cei mai tineri exegeţi din zilele noastre. Am putea spune că nimic din ce s-a scris despre Urmuz nu-i e străin criticului/istoricului literar Constantin Cubleşan şi, de acum, nici celor interesaţi de opera nefericitului grefier de la Înalta Curte de Casaţie, creatorul literaturii absurdului din literatura română.

Urmuz

Astăzi se împlinesc 90 de ani de la dispariţia nefericitului scriitor Urmuz, fiu şi mai nefericit al oraşului Curtea de Argeş. Cum aş putea să-l omagiez mai potrivit decât să reproduc povestirea cu care am deschis volumul Concetăţenii lui Urmuz?, povestire în care încerc să explic de ce se sinucide Urmuz a doua oară în zilele noastre:

Ce este acela un urmuz?

Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte străzi, intrări, fundături.

Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.

"Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz. Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"

Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef. Ce-ai să-i răspunzi? Ei?

"Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi inocenţi..."

"Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."

"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."

Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:

"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"

"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".

"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce sonerie?"

Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE 1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian Pădurar. Nae L. zice:

"Ai citit articolul lui Doman?"

"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde Lingurar.

"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată. Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din tavanul fals răspunde fredonând în falset:

"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine".

Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local, consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat, pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi prin acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.

La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe colegii de masă şi de partid de masă:

"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un urmuz?"

Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:

"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei, însoţind un viezure, varză, mazăre..."

După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat, mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:

"Ce e, domnule, acela un urmuz?"

A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă, lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea isonul chicotind:   "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka: "He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"

Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:

"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela un urmuz?"

E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte, mare linişte, e o asurzitoare linişte.

Urmuz - 130

Astăzi se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Urmuz la Curtea de Argeş. Cum prin municipiul-comună de pe malurile Argeşului nu prea ştie nimeni cine ste Urmuz, reproduc aici povestirea cu care am deschis în 2007 volumul "Concetăţenii lui Urmuz":

Ce este acela un urmuz?

Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte străzi, intrări, fundături.

Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.

"Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz. Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"

Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef. Ce-ai să-i răspunzi? Ei?

"Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi inocenţi..."

"Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."

"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."

Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:

"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"

"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".

"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce sonerie?"

Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE 1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian Pădurar. Nae L. zice:

"Ai citit articolul lui Doman?"

"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde Lingurar.

"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată. Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din tavanul fals răspunde fredonând în falset:

"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine".

Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local, consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat, pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi prin acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.

La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe colegii de masă şi de partid de masă:

"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un urmuz?"

Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:

"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei, însoţind un viezure, varză, mazăre..."

După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat, mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:

"Ce e, domnule, acela un urmuz?"

A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă, lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea isonul chicotind:   "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka: "He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"

Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:

"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela un urmuz?"

E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte, mare linişte, e o asurzitoare linişte.

Vinerea, autostrada trece prin Curtea de Argeş

Vineri, doamna ministru Anca Boagiu de la Transporturi a anunţat iar că va intra în lucru curând, săptăluna viitoare, autostrada Piteşti – Sibiu cu trecere prin Curtea de Argeş. De fapt asta se întâmplă vinerea după-amiază periodic, o dată la 37 de săptămâni. Lunea, ministresa anunţă că Uniunea Europeană ne dă fonduri pentru autostrada Piteşti – Burkina Faso care nu trece prin Curtea de Argeş. În schimb, marţi în nici un proiect nu există autostrada Piteşti – Sibiu – Nădlac. Miercuri, fiind zi de post, se face altă autostradă, să se bucure şi gălăţenii: Bucureşti – Leningrad, cu trecere prin Galaţi şi Brăila. Joi, miniştrii de la Cultură, Agricultură şi Pomicultură anunţă proiecte cu autostrăzi pe tot cuprinsul ţării şi oamenii se bucură în devălmăşie, de bucurie bând palincă cei de la Siliştea Gumeşti, ţuică de Zalău cei de la Râmnicu Vâlcea, vin de Cotnari timişorenii şi bere de Crevedia cei din Ţara Moţilor, cei de la Curtea de Argeş bând apă plată cu lămâie în aşteptarea veştilor de a doua zi. Noroc că vine vinerea din nou şi, pe seară, când primarul de la Curtea de Argeş începe să se hotărască la ce partid va trece săptămâna viitoare, apare şi senatorul PDL Mircea Andrei care aduce o hartă, o pune în sala în şedinţe a Primăriei şi arată cu băţul cum autostrada a fost din nou şi încă o dată cârmită prin oraşul lui Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare şi-a altor domni Basarabi (oraşul natal al preşedintelui Băsescu). Sâmbătă deschizi radioul şi afli că prin oraşele Piteşti, Curtea de Argeş şi Sibiu nu va trece niciodată nicio autostradă. Iar duminică, de la Dumnezeu în jos, toată lumea, inclusiv doamna ministru Anca Boagiu, se odihneşte. Nimeni nu construieşte autostrăzi, nici măcar Bechtel.
Săptămâna viitoare iar se construiesc autostrăzi, care se intersectează unele cu altele pe tot cuprinsul ţării. Vineri pe seară, când DNA arestează mari infractori, atunci şi numai atunci miniştrii, senatorii, primarii trădători, regii ţiganilor şi premierul anunţă din nou că autostrada trece din nou prin Curtea de Argeş, oraşul lui Urmuz. Propun ca vinerea să fie declarată ziua naţională a Curţii de Argeş, o dată pe săptămână, când trece autostrada prin oraşul Basarabilor cum o dată pe an trecea trenul regal prin Mizil.

Un retardat dintre aceia...

Prin 2003 am scris şi am publicat într-o revistă literară o povestire intitulată Ce e acela un urmuz? S-a bucurat de un asemenea succes că a fost preluată, uneori cu acordul meu, alteori pur şi simplu, de mai multe reviste de cultură din ţară. E o povestire satirică în care deplângeam faptul că un consiliu local alcătuit din oameni lipsiţi de cultură nu înţelege să numească o stradă din Curtea de Argeş Urmuz, după numele scriitorului născut aici. De altfel, povestirea aceasta deschide volumul Concetăţenii lui Urmuz, apărut în 2007 la Editura Muzeului Literaturii Române din Bucureşti, şi care volum a primit Premiul Filialei Piteşti a Uniunii Scriitorilor din România. L-am lansat la Bucureşti, la Piteşti, dar şi la Curtea de Argeş.

Acum trei zile, un retardat dintre aceia, care doarme pe el cu anii şi când se trezeşte e beat, scrie un articolaş într-un ziar murdar în care deplânge - aţi ghicit! - faptul că în Curtea de Argeş nu există o stradă Urmuz. Dar n-o face oricum, ci tocmai cum am făcut-o eu acum şase ani, scoţând în relief faptul că străzile primei capitale a Ţării Româneşti au nume cât se poate de banale.

Domnul cu cap amorţit şi cu fundul cât barajul Vidraru, deşteptarea!