Bunin, mare prozator

      La 8 noiembrie 1953 (anul naşterii mele) se stingea într-un sat din Franţa scriitorul meu de suflet Ivan A. Bunin, suflet slav şi stilist francez, laureat Nobel în 1933. Important poet (în acest sens poate depune mărturie prietenul meu Leo Butnaru de la Chişinău!), dar uriaş prozator ruso-francez, care l-a cunoscut la Iasnaia Poliana pe Lev Tolstoi, scriitorul merită cu prisosinţă evocat. Încerc s-o fac eu. Nu caut un fragment antologic, că toate sunt la fel, ci aleg un pasaj din locul unde am rămas cu lectura zilnică (din 1977 încoace îl citesc cotidian!), un fragment din povestirea "Speranţa", Speranţa fiind o corabie de croazieră:
      "Era o zi cenuşie şi liniştită: văzduhul proaspăt, înviorător mirosea a mare, a flori ce se ofileau în straturi. Marea se ivea când aici, când dincolo, de după tufe şi copaci, satura cu prezenţa ei toate împrejurimile suflarea şi libertatea ei de nestăvilit se simţeau mereu şi pretutindeni. Noi umblam iar ea ni se dezvăluia tot mai de necuprins, când într-un loc, când într-altul, când mai departe, când mai aproape, în dosul copacilor sau după acoperişurile  roşii de ţiglă ale vilelor de pe coasta abruptă..."

      Notă: traducerea este de Natalia Radovici, iar stilizarea este a lui Ştefan Aug. Doinaş. E singura traducere/stilizare în care l-am cunoscut pe Bunin, scriitorul meu de suflet.

Viaţă frumoasă - o povestire amară!

         Astăzi este ziua lui Ivan Bunin: 10 octombrie 1870.
         Recitesc poate cea mai amară povestire a lui, narată la persoana întâi: o viaţă chinuită apărută sub un titlu oximoronic - Viaţă frumoasă.
         Şi ce final de...viaţă frumoasă!:

        "- Soarta m-a făcut beteag, Nastia, şi apucat din fire: ba sunt vesel, nici eu nu ştiu de ce, ca înaintea unei nenorociri, ba mă apucă urâtul, mai cu seamă vara, când e arşiţă şi praf - de-mi vine să-mi fac seama! Uite, am să mor, o să mă îngroape în ţintirimul Ciorno-Slobodskoe, şi pe mormântul meu praful ăsta o să zboare peste gard o veşnicie!
       - Ce să vă necăjiţi pentru asta, Nikanor Matveici, că doar, dacă murim, nu mai simţim nimic.
       - N-are a face, zicea el, că n-o să simţim nimic atunci; nenorocirea e că acuma, cât trăim aici, ne gândim la asta...
       E adevărat, era o plictiseală la noi în casă, la Samobvalovi, după-amiază, când toată lumea îşi făcea somnul, iar vântul aducea nori de praf! Iar ologul Nikanor Matveici şi-a curmat zilele, tot pe o arşiţă cumplită, într-un ceas de linişte adâncă..."    






  
    
 

Un "lişnâi celovek"

         Au marii prozatori ruşi un tip de personaj unic: lişnâi celovek - omul de prisos. N-avea cum să facă excepţie Ivan Bunin, fugit din Uniunea Sovietică imediat după instalarea regimului bolşevic, laureat Nobel în anii '30 pe când trăia într-un sătuc din Franţa, cultivându-şi grădina. În nuvela Suhodol (tradusă de Ştefan Velisar Teodoreanu şi Nicolae Guma) Bunin creează un personaj pitoresc, care se încadrează în tipul de mai sus, un fel de călugăr impostor, un vagabond, un Rasputin în mizerie:

       "De felul lui, Iuşka era mujic de rând, dar de când se ştia el nu pusese mâna la treabă, trăia cu ce da Dumnezeu, plătindu-şi pâinea şi sarea cu istorioare despre păcatul lui, despre trândăvia lui. "Eu sunt mujic, frăţioare, dar îs deştept foc, ca un cocoşat, spunea el. De ce să muncesc?".
       Şi, într-adevăr, avea o privire de cocoşat, inteligentă şi batjocoritoare, era spân, îşi ţinea umerii ridicaţi din pricina toracelui rahitic, şi avea obiceiul să-şi roadă unghiile şi să-şi arunce pe spate părul mare, roşcat, cu degetele lui lungi şi puternice. Fiind de părere că aratul e plictisitor şi că nu-i de el. Iuşka s-a dus la lavra din Kiev - acolo a crescut şi a fost dat afară pentru o "greşeală". Chibzuind că a face pe pelerinul care cutreieră locurile sfinte, pentru mântuirea sufletului, e ceva învechit şi s-ar putea nici să nu fie rentabil, Iuşka a încercat să ia o altă înfăţişare: fără să-şi scoată rasa, a început să se laude pe faţă cu trândăvia şi desfrânarea lui, să fumeze şi să bea cât încăpea în el - niciodată nu se îmbăta - să ia lavra în zeflemea şi să povestească de ce a fost dat afară, însoţindu-şi vorbele de gesturi şi mişcări necuviincioase./.../
        - Şi chiar te-ai jurat să nu munceşti niciodată? îl întrebau mujicii, lucindu-le ochii, în aşteptarea unor mărturisiri pipărate.
        - Acum nici dracul n-ar putea să mă facă să muncesc! răspundea Iuşka. Sunt râzgâiat, frăţioare! Eu îs mai focos decât "ţapul" de la lavră. Fetele - că muieri nu-mi trebuie nici pe degeaba! - se tem de mine ca de moarte, dar mă iubesc. Şi pe bună dreptate! N-oi fi eu chiar aşa de chipos, dar îs vânos straşnic!"

Un mare scriitor, Ivan Bunin

Într-o zi de 10 octombrie (1870) s-a născut un mare scriitor rus: Ivan Alexeievici Bunin. Este scriitorul meu de suflet. Prin 1975, atâta m-a bătut la cap Nichita Danilov să-l citesc, că până la urmă am făcut-o şi de atunci îl recitesc aproape zilnic. Are nişte povestiri şi nuvele geniale. Nu şi-a terminat nici măcar studiile gimnaziale, dar era considerat încă prin 1910 unul dintre cei mai mari stilişti ruşi. După revoluţia bolşevică, vizat de NKVD ca "duşman al poporului", a emigrat în Franţa, trăind într-un sat din mică agricultură. În 1933, tot în octombrie, ca astăzi, poştaşul l-a găsit strângând recolta din grădină, poştaşul care-i aducea telegrama de la Academia Suedeză prin care era înştiinţat că e laureat Nobel. A murit în anul în care m-am născut eu. E scriitorul meu de suflet.