Originile lui Arghezi

Ferenczes Istvan – Arghezi-Ergezi (ediție bilingvă maghiară-română, Hargita Kiadohivatal/Editura Harghita, 2015, Csikszereda/Miercurea Ciuc). Ferenzes Istvan este poet și istoric literar din Miercurea Ciuc, care a bulversat întrucâtva lumea literară anul trecut cu o teorie interesantă, aceea că Tudor Arghezi ar fi fiul neligitim al unei secuience originară din Vlăhița – Harghita, pe numele său Rozalia Ergezi, de unde poetul și-ar fi luat ulterior pseudonimul de Arghezi. La sfârșitul secolului XIX, tânăra secuiancă de 17 ani a venit la București și s-a angajat slujnică la un magazin de coloniale. Acolo a cunoscut-o Nae Theodorescu, tatăl poetului și patron de cofetărie, care a sedus-o pe fată, iar rezultatul relației lor ar fi viitorul mare poet. Cartea este împărțită în două secțiuni distincte: una, în care cercetătorul scoate la iveală din arhive mai multe documente în sprijinul teoriei sale și, o a doua, în care face speculații (uneori pertinente, alteori puțin forțate) pe textele poetice argheziene dedicate mamei sau făcând aluzii la aceasta, precum și prin faptul dovedit că Arghezi știa întrucâtva limba maghiară, și încă fără accent românesc, ceea ce-l face pe autor să conchidă că a învățat-o în copilărie. Copilul Arghezi, se  preupune, ar fi făcut niște vacanțe în secuime, ba chiar ar fi învățat o clasă-două la Vlăhița.  În principiu, ipoteza dlui Ferenczes este plauzibilă, și cât se poate de verosimilă, această taină să fi fost una din cele mai ascunse ale poetului. De asemenea, ne putem îmagina și singuri de ce-a ascuns acest adevăr poetul, putând enumera dintr-o suflare mai multe motive, de la cele comune, la tinerețe ținând de jenă, mai apoi de precauție, polemistul și pamfletarul feroce Arghezi fiind de presupus că ar fi fost  decapitat cu acest amănunt biografic deconspirat. Concluzia noastră este că această documentare ar trebui continuată, pentru a ne asigura printr-un act hotărâtor un amănunt foarte important de istorie literară. 

Lumea pestriţă a lui Pârlog

         Cezar Pârlog, autorul volumului de proză scurtă Flori, fete, fiţe sau băieţi - exerciţii şi alte întâmplări (Tracus Arte, 2014), are biografie de scriitor american, fiind pe rând, citez de pe banda interioară a primei coperte, unde are şi o fotografie de scriitor american, cu pălărie de pai şi ochelari de soare: „sudor, sergent în armata ţării la revoluţie, muncitor necalificat, magaziner, comandant punct de lucru întreţinere la calea ferată, poliţist militar, redactor stagiar” şi publicând – probabil din această ultimă postură – în Caţavencii, 24-Fun, Dilema Veche, Historia, Luceafărul de dimineaţă, Revista de povestiri, Pro Arme, Fereastra, Gazeta SF, Almanahul Asociaţiei Culturale Agatha Grigorescu Bacovia 2014, Oglinda Literară”. O mai mare mobilitate muncitorească şi publicistică nici că se poate! Omul este plin de vervă mai mereu, apoi nedeclarat, dar vădit adversar al conformismului în viaţă şi în literatură, neobosit (auto)ironic la adresa societăţii în care trăim şi a oamenilor ei.

         La o asemenea biografie, te-ai aştepta ca prozatorul Cezar Pârlog să scrie nişte povestiri spumoase de viaţă crudă, rupte din viaţa de zi cu zi, crude şi neaoşe. Ei bine, autorul Florilor, fetelor, fiţelor… scrie proze cu tehnică narativă mixtă, în siajul unui Mircea Nedelciu, ba chiar şi al regretatului Gheorghe Crăciun. De altfel, autorul este, în fond, un douămiist care dovedeşte că a învăţat carte temeinic de la optzecişti, fiind un perpetuu căutător, deloc fidel unui singur stil, lucru semnalat şi de Florin Iaru în prezentarea de pe coperta a patra.

         Indiferent de vârstă (are 45 de ani), Cezar Pârlog este scriitor douămiist, uneori pe linie, dar de cele mai multe ori – nonconformist.

         Este douămiist pe linie, unul de pluton uneori, plăcându-i la nebunie, de pildă, mizerabilismul, precizând, de altfel, în autograf că volumul e nerecomandat cititorilor sub 20 de ani. Dar, el se salvează din valul imund al douămiiştilor, nefăcând din mizerabilism un scop în sine al prozei sale, ci consemnându-l doar în circumstanţe în care se impune, în contexte date. Iată descrierea, de pildă, a unei partide de amor, cu poezie, una dură, dar totuşi fără cădere în trivial: „Acţiune-reacţiune. Torent. Vâltoare. Vidul care atrage. Alunecare, Du-te-vino. Ca o luptă între două tabere, cei buni şi cei răi. Când unii, când alţii. Sus şi jos… Wanting… Mai tare, Mari…”

         Cezar Pârlog ştie să rupă calupuri semnificative din realitatea cotidiană contemporană şi să le prezinte vioi, sprinten, nervos, fără introduceri indigeste. Cum începe o povestire? Direct şi la obiect: „Când mi-am văzut pentru prima oară mama vitregă, am crezut că-mi făcea cu ochiul; i-am făcut şi eu. Bătrânul a prins manevra, dar a zâmbit cu înţelegere superioară, surprinzându-mă. Adevărul e că era o gagică bună şi se ţinea superbine pentru vârsta ei. Suplă, picioare bine conservate, puse cu folos în valoare de nişte ciorapi negri, ţâţe corespunzătoare, atunci şi fără sutien…” El nu-şi refuză nici consemnările anecdotice, nici cotidianul anilor noştri, cu starea de spirit mizerabilă a naţiei. Aş zice că nimic nu lipseşte tabloului „pictat” de Pârlog peisajului tranziţiei româneşti din ultimii 25 de ani.

         Amalgamul grafic de pe copertă este corespunzător ilustrat, ba chiar cu prisosinţă în povestirile din carte: cadavrele Ceauşeştilor ca-n pictura expresionistă, aflate pe punctul de a fi ciugulite de ciori, salvate însă cu piatra de fruntaşul Ilina care se şi autoadmiră: „Obiectiv lovit. Ce pizda mă-sii, doar am fost cel mai bun la grenăzi din tot plotonul… „Felicitări, fruntaş Ilina!” „Să trăiţi tovarăşe colonel, servesc patria, ce dracu’…” Apoi,  parabole cu România ca o mare cizmărie, pe urmă femei nurlii şi nimfomane, detalii din strada cenuşie a oraşelor noastre, scene de agresivitate juvenilă, poveşti de dragoste sordide, una singură lăsând să transpară o undă de romantism, încheind cu o repovestire a Albei-ca-zăpada şi a piticilor ei sau mai curând o continuare a poveştii. Altfel zis, o lume pestriţă cu flori puţine, fete multe, fiţe aşişderea şi băieţi răi cât cuprinde… O menţiune pentru grafica adecvată a lui Laurenţiu Midvichi.

        (cronică apărută în revista Argeş, nr. 11/noiembrie 2015)

     

O societate de măgari

                        

         Din Cartea lui Iov, aflăm chiar de la Dumnezeu cum l-a creat pe măgar ca pe una din minunile făpturii: „Cine a lăsat slobod asinul sălbatic şi l-a dezlegat de la iesle?/I-am dat pustiul să-l locuiască şi pământul sărat i l-am hărăzit ocol;/El îşi bate joc de zarva oraşelor; el nu aude strigătele nici unui stăpân;/El străbate munţii, locul său de păşune, şi umblă după orişice verdeaţă”. Ei bine, acesta este măgarul lui Dumnezeu.

         Cu totul altfel de măgar este cel din volumul de povestiri al lui Nicolae Ţăranu – Judecată măgărească (Tracus Arte, 2014). Povestirile toate au ca personaj principal pe Puiu, un măgar care se află în relaţii destul de ciudate cu stăpânul său naratorul, în sensul că ba îi e slugă, ba stăpân, ba îl adulează, ba îl terorizează, dar îi e mereu fin, într-o relaţie oscilantă care stă la baza umorului cărţii. Deşi urmează tot linia parabolei şi a alegoriei, Puiu nu este măgarul de aur din primul roman al literaturii universale, deşi ideea cărţii pare că de acolo a pornit, după cum vom vedea mai jos. El este un măgar filfizon la port şi balcanic la caracter, beneficiind de un portret memorabil: „poartă ciubote din piele maronie, lustruite cu seu de batal, din acelea de care încalţă doar belferii, nădragii din mătase galbenă, răsfrânţi peste carâmbi, cămaşă roşie cu mâneci largi, ilic din piele neagră, cu buzunăraşe şi ceaprazuri, ceasornic cu lănţişor de aur, şapcă din pătrăţele de stofă, de culori felurite, cam mare pentru capul său, şi trage dintr-un ţigaret chihlimbariu, bătut cu rubine şi cu muştiuc din aur, lung cât o pomană ţigănească, risipind fumul dulceag, cu tactică, în rotocoale; îmbrăcămintea este nou nouţă, iar la gât are un lanţ de aur atât de gros, încât poţi să priponeşti cu el şi un bou andaluz”. Trebuie să recunoaştem că Nicolae Ţăranu iroseşte atâta talent şi imaginaţie în portretizarea lui Puiu câte irosea Eugen Barbu creionând un personaj din Veneţia începutului de secol XIX în Săptămâna nebunilor. Şi cu ce se ocupă măgarul (de) Puiu? Păi, el hoinăreşte cât e ziua de lungă, petrece cu cafea, băutură şi lăutari, se dă-n spectacol, face politică exact ca la noi, cu demagogie şi trădări de partid, dar şi cu oarece corupţie („Stau în Târgu Mare şi tai frunză la câini; aici este ca-n ţara lui Cremene, dau tun după tun şi-mi iese de-o cafea şi de-un tutun”), iar în timpul liber face jurnalistică, scriind articole fulger în revista partidului, articole de tabloid, cum ar veni, dacă au titluri aşa deocheate: „Un cal cântă la scripcă şi un greier la armonică”; „Un rege s-a înverit c-un preşedinte”, „O găinuşă a ciupit de cocoşel un puradel”, „O râmă a tras un pârţ”, „Opoziţia nu mai iese din poziţie”, „Un elefant se scobeşte în urechi”, „O broască cu păr a fătat un viţel chel”…. Dar, mai ales, Puiu se tot însoară. O povestire de Teodor Mazilu începe cam aşa: „Fata asta când începe să se mărite nu se mai termină”. Cam aşa e cu măgarul Puiu, una-două el se însoară: cu o furnică, apoi cu o vulpe, apoi cu o cămilă dintr-un harem dobrogean, cu Luna - în mintea lui răvăşită de priapism, cu o sirenă pe fundul mării (dar „sirena era bărbat”) şi, în sfârşit, cu una din neamul lui cel măgăresc.  Pe toate însă le înşeală, umplând lumea de bastarzi de toate rasele animaliceşti. La un moment dat, întâlneşte un mag care-l poate metamorfoza în om, dar măgarul tot măgar!, refuză îndărătnic: „Am avut mintea cu mine! Ea nu m-a lăsat, isteaţa! Da, puteam să-i cer să mă prefacă-n om, dar nu am vrut şi n-am vrut fiindcă sunt deştept aşa cum ai spus şi mata. Ce-ai fi vrut, bre, naşule, să păţesc ca ăla… Ăla, bre, cum îl cheamă? Ăla.. naşule, ăla… Lucius al lui Apuleius, aşa voiai?” Chestia poate fi interpretată ca o îndărătnicie a „măgarilor” din jurul nostru care refuză să devină ceea ce ar trebui, oameni oneşti, deci normali.

         Aventurile măgarului Puiu se încheie la Divan unde merge să divorţeze de Puiuca, măgăriţa lui, pentru că aceasta ar fi proastă, vezi bine!, dar cu care are o odraslă (Puiuţu) care se droghează, bea şi petrece în cluburi din pădure. Pentru înşirarea „marilor judecători ai măgarilor, măgari de soi”, imaginaţia naratorului n-are limite: „Căpriorul cu cheia de gât care minte ca la început; Nelu Răzbelu; între aceştia doi se află o femeie gonflabilă cu o balanţă în mâini; Moş Belea ori Târâie Curea; Tăuroiu cu butoiu; Gât Pistruiat; Sugiuc Mentolat; Şarpele cu ochelari are case, n-are bani; Omul cu prescurea; oho! oho-hoo! iată şi-o Ciorbă cu moţ; Mitră învârtită; strecuraţi şerpeşte dintre mărăcini şi ciulini, doi Balauri Ciorbagii; Radu Beleştecalu, zis Belitoru’ de Hazna; Lup Turbat dintr-o pădure scăpat; Verzişor Chiotoare cu avere mare; junele prim al Tomisului şi al Callatisului – Taxidar Besemintetrosnită; Jumară Opărită; Tron rămas de pe vremea lui Decebal; câţiva Tila-Tila, fraţi nouă dragi, din ţinutul cu iepe sirepe; Haiduc de Mureş şi de Baltă, n-are mumă, n-are tată, are mintea-n piroane şi ară cu aeroplane; Viteazul cu Cioc dinainte de potop; Mugurel de Dracilă eminenţa catifelată şi alţii; mă rog, ar mai fi, dar toţi zic şi zic neîncetat că vor să-i scoată pe măgari din …rahat!” Aşadar, repet, e vorba de o alegorie ludică mai încifrată pe alocuri, mai translucidă alteori, un spectacol parodic total al societăţii noastre de azi.

         Nu ştiam nimic de scriitorul Nicolae Ţăranu. Mi-a atras atenţia despre el eminescologul Nicolae Georgescu şi am aflat că autorul Judecăţii măgăreşti a publicat mai multe cărţi de poezie şi de proză de la o anumită ţinută valorică în sus.

         Deşi, aparent genul acesta de proză e revolut, epuizat de somităţi în domeniu, de la Dimitrie Cantemir, Anton Pann, până la Grigore Alexandrescu…, Judecata măgărească a lui Nicolae Ţăranu e nu doar o carte insolită şi unică în economia multicolorei literaturi române actuale, dar şi una (post)modernă, savuroasă, plină de umor şi ironie, o panoramă cuprinzătoare a unei societăţi de măgari, mai curând de „măgari” filfizoni şi balcanici, adică de ceea ce se numeşte astăzi colocvial şi generic piţipoance şi cocalari.

(cronică apărută în Argeş, nr. 4/mai 2015).

Lecţia prin reprezentant

Două seri la rând, mă întâlnesc cu poeta Ileana R., venită la Curtea de Argeş, poeta cu care mă cunosc de hăt! peste 40 de ani. E Mama India a Severinului, toţi scriitorii mehedinţeni de după 1970 sunt copiii ei adoptaţi cu drag, copii care, în majoritate, o răsplătesc cu nerecunoştinţă, dacă nu chiar cu injurii în presă etc. Am stat aseară la o bere în restaurantul No Comment, aflat pe locul unde a existat casa în care s-a născut Urmuz. Apoi, la mine acasă, la o varză cu ciolan, la un peşte, la o palincă şi apoi un vin. Am depănat amintiri, am încercat râzând să descoperim turnătorii cu pseudonime din dosarele noatre de urmărire...
Tot râzând, mi-a povestit - printre altele - ultima ispravă a unui nepot de-al său, elev în clasa a opta şi chiar elev eminent la o şcoală unde notele sunt între 8 şi 10. Chemat la lecţie, el i-a spus candid profesorului:
- Dom' profesor, vă rog să mă scuzaţi, n-am învăţat lecţia. Dar colegul meu de bancă o ştie bine. Ascultaţi-l pe el şi eu îi dau 10 lei că răspunde în locul meu.
Uluit, profesorul a intrat în joc şi l-a ascultat pe cel nominalizat şi pe care l-a şi cadorisit cu nota10. Iar băiatul pricopsit şi cu notă maximă, şi cu bani, a dat în pauză, la chioşc, colegilor covrigi şi suc. 
S-a creat însă o întreagă tevatură, cu anchete ale Inspectoratului Şcolar, cu sancţionarea profesorului ş.a.m.d. Oameni fără umor...
Dar scena mi-a adus aminte de întrebarea pusă de un ziarist preşedintelui George Bush jr. :"Dumneavoastră citiţi cărţi?" La fel de candid ca elevul severinean, preşedintele SUA a răspuns: "Eu nu citesc cărţi, dar am prieteni care citesc!" Altfel zis, Bush jr. citeşte prin reprezentanţi. De ce elevii n-ar răspunde la lecţie prin reprezentanţi!

Facebook-ul nu produce literatură nici când postează scriitori adevăraţi

               O idee interesantă: Bogdan Munteanu şi Marius Aldea, poeţi tineri din ultima generaţie, strâng într-un volumaş – Cu faţa la perete (Brumar, 2013)-, sub egida Casei Studenţilor Timişoara şi a Ministerului Tineretului şi Sportului, texte de pe facebook aparţinând a nu mai puţin de 50 de autori români în majoritate tineri; din generaţiile mai „coapte” descoperim doar pe Emil Brumaru, Ovidiu Pecican şi Ruxandra Cesereanu… O primă observaţie ar fi aceea că autorii omit să scrie o cât de scurtă notă despre carte, dar şi o notă bio-bibliografică sub profilul de pe facebook al fiecărui autor. Se impunea. Volumaşul căzut în mâna unui cititor clasic, de cărţi imprimate, nu înţelege despre ce e vorba aici. Poate doar intuieşte că scriitorul de tip clasic – cel care scrie cu stiloul pe hârtie - este în pericol, aflând acest lucru din motto-ul semnat de Robert Şerban: „scriitorii au tot timpul hârtie asupra lor şi niciunuia nu-i pasă că hârtia se aprinde uşor şi arde repede”.

         Ziceam că e interesantă ideea apariţiei? Este, dar aş zice că nu neapărat şi valoroasă. BM şi MA s-au gândit desigur să împace cumva cultura scrisă cu cea digitală, iar intenţia este lăudabilă chiar pentru nişte autori tineri, chestie pe care n-o acceptă, de pildă, un candidat la funcţia de preşedinte USR, acesta găsind că internetul este suficient, nu mai e nevoie şi de suportul de celuloză şi hârtie pentru a ne manifesta ca scriitori. Bine că n-a câştigat alegerile, că poate deveneam cu toţii exclusiv autori de bloguri şi de atitudini pe facebook!

         Ei bine, după ce citeşti într-o oră volumaşul Cu faţa la perete, constaţi că există o prăpastie adâncă între literatura dintotdeauna şi cea postată cotidian pe o reţea de socializare. Admit, totuşi, că aici nu e vorba neapărat de literatură, ci de un fel de atitudine civică a unor scriitori, în definitiv, de literatură non fiction. Dar, dincolo de faptul că avem de-a face cu o selecţie, cu o antologie, cu texte de vârf ale genului, cartea este uşurică rău, plină de efemeride, de fulguraţii simpatice, dar nu mai mult, care peste un timp ce ţine de viitorul totuşi apropiat nu vor mai spune mare lucru. Unele texte pot fi receptate ca mici poeme ale cotidianului, foarte puţine ca tablete, dar cele mai multe sunt notaţii banale, normale, decente, de bun simţ despre actualitatea de zi cu zi.

         Cred că opiniile mele de mai sus sunt confirmate/sintetizate de unul dintre autori – Mihai Mateiu: „Am dat aici pe undeva peste o ilustraţie haioasă care spunea că o carte se sinucide de câte ori ne uităm la o tâmpenie la televizor. Eu mă întreb câte povestiri excelente sunt ucise înainte de-a se naşte, avortate sub forma unui post estetizat pe facebook – pentru că nu mai avem răbdare să le purtăm până cresc, pentru că ne arde să vedem căror oameni o să le placă. Comparându-le cu literatura, sunt ca masturbarea pe lângă sex…” Da, facebook-ul este un simulacru de literatură, chiar când scriitori de primă mână petrec multe ore pe cunoscuta reţea de socializare. Dacă coordonatorii antologiei ne explicau într-o notă de zece rânduri ce au urmărit cu această apariţie editorială, comentam la obiect. Aşa, spunem că dacă cei doi ne propun o antologie de literatură – fie ea documentară – de pe facebook, unde eu nu am cont, atunci nu ne rămâne decât să parafrazăm pe un paşoptist care zicea că „traducţiunile nu fac o literatură” şi să spunem, la rându-ne: „facebook-ul e departe de a produce literatură!” Cel mult, taclale de un anume nivel intelectual. Prefăcându-mă a nu observa că notaţia lui Iulian Tănase de la pagina 51 poate fi luată ca un suprarealist poem în linia lui Daniil Harms: „Potrivit datelor oficiale furnizate de către Secretariatul de Stat pentru Culte, în judeţul Bacău sunt 666 de lăcaşe de cult. Să nu ne îngrijorăm, fraţi băcăuani şi de alte naţionalităţi; peste trei zile vor fi 667”.

Mihai Barbu şi lumea ca cine-verite

         Mihai Barbu este profesor, scriitor, istoric literar, doctor în litere cu o teză de o originalitate frapantă despre Ion D. Sârbu, doctorat trecut la o universitate celebră – Babeş-Bolyay din Cluj – şi, de zeci de ani, cel mai important animator cultural din Valea Jiului. Şi totuşi, Mihai Barbu nu se jenează să scrie permanent (şi) reportaj; reportaj literar, e adevărat, gen dispărut de ani mulţi, din păcate, de pe scena literaturii române contemporane. Bun observator al realităţii imediate şi la fel de prodigios memorator al vremurilor româneşti trecute, Mihai Barbu scrie reportaj literar firesc, fără complexe – nici de superioritate, cu atât mai puţin de inferioritate. Reportajul cultivat de Mihai Barbu este o proză-document, o proză realistă, una cu personaje reale. De la regretaţii Geo Bogza, Pavel Perfil şi – mai recent – Constantin Stan, nimeni n-a scris reportaj literar mai savuros decât Mihai Barbu din Valea Jiului în volumul Cumpăr înţelepciune sau 7x7=44 (Editura MJM, Craiova, 2013). Cele mai multe dintre aceste reportaje au apărut chiar în revista Argeş din ultimii ani.

         Un tragic eveniment din realitatea socialist-comunistă a cruntului deceniu ’80 – „Acţiunea Autobuzul” -  devine subiect cvasi-senzaţional al unui scenariu marca Mihai Barbu, ajuns în documentare la protagoniştii supravieţuitori ai teribilei întâmplări, adică direct la sursă, unde nimeni din cei care au studiat fenomenul n-a mers până acum; în plus, aducând în prim plan lucruri şi fapte absolut inedite după un sfert de secol. Spre deosebire de reporterii actuali, agresivi şi porniţi exclusiv pe calea senzaţionalului cu orice preţ, MB reconstituie fapte şi trăiri din aproape în aproape, treptat, consemnând fără complexe inclusiv „eşecurile” documentării, acestea făcând parte integrantă din realitatea autentică.

         Mihai Barbu pare a trăi pentru a relata sau consemnează întâmplări aievea fiindcă realitatea este fascinantă. Acest feed back dă autenticitate scrisului, face ca tonul naraţiunilor să fie cât se poate de firesc. Nimic strident, nimic forţat, nimic tras de păr în aceste poveşti de viaţă care - vorba unei emisiuni TV – bate filmul. Pentru MB, viaţa este un spectacol continuu şi se impune reprodusă în punctele ei semnificative. Deviza lui ar putea fi: Câtă trăire, atâta descriere! sau …viceversa: Câtă descriere, atâta trăire! Dacă are o pană de cauciuc la maşină, reporterul se interesează imediat unde se află în spaţiu şi timp şi, până i se repară maşina, vizitează împrejurimile, trage de limbă pe localnici, face apel la memoria istorică şi, la întoarcerea acasă, aşterne un reportaj. Stă cu tine la masă, la o halbă, pe-o terasă de la Balcic, şi în timp ce discutaţi banalităţi cotidiene, el deja află lucruri uimitoare despre „Coasta de Argint” pe care le topeşte într-un reportaj. Dar, el scrie amintiri din copilăria comunistă, din taberele şcolare, din staţiunile de munte, din recentele călătorii de studii în străinătate, însemnări de călătorie în ţară şi aiurea, reportajele îmbrăcând adesea haina jurnalelor sau memoriilor. El ştie bine ce este senzaţionalul şi-l cultivă cu fervoare, dar nu ca-n tabloide, se poziţionează strategic de el la distanţa care să-i permită să nu se intoxice, să nu-i strice bunătate de relatare. MB descoperă senzaţionalul unde ceilalţi din jur nu văd decât banalul cel mai plictisitor. Aş zice, că MB selectează şi cultivă un senzaţional livresc şi parabolic, unul al înţelepţilor de totdeauna. De pildă, spicuieşte dintr-un articol interbelic de-al lui G. Călinescu o anecdotă senzaţională care-i foloseşte la ilustrarea unor realităţi de azi: „Un om visează că trebuie să cumpere un bilet în care să joace numărul cutare şi că, astfel, va câştiga, cu siguranţă, la loterie. Omul se conformează şi, într-adevăr, câştigă. Întrebat de un amic cum a făcut, omul s-a explicat: Păi, uite cum: am visat că dacă joc numărul 7x7 câştig. Atunci am zis: 7x7=44. Şi am cumpărat un bilet cu numărul 44”. Iar „divinul” critic trage concluzia că de multe ori în viaţă, dar şi în viaţa literară, norocul cel orb e mai important decât ştiinţa.

         Sunt memorabile relatările pelerinajelor, „călătoriilor iniţiatice” la Muntele Athos şi la Ierusalim, aici găsind MB un răspuns la întrebarea de ce merge omul de 2000 de ani la Ierusalim. El oferă drept răspuns o pildă reţinută din cartea lui Lascarov-Moldoveanu: „Se zice că un înţelept trăia într-un oraş în care-şi duceau veacul şi mulţi oameni fără minte. Într-o zi, înţeleptul puse deasupra uşii casei o firmă pe care era scris: Aici se vinde înţelepciune! Trecând pe acolo unul, care se credea prea înţelept, a văzut firma şi s-a oprit. Surâse şi, cum era cu servitorul său, îi dădu câţiva gologani şi-i zise: - Du-te şi cumpără cu aceşti bani înţelepciune de la negustorul acela! Servitorul merse la înţelept şi-i ceru înţelepciune. Înţeleptul îi spuse: - Spune stăpânului tău că în tot ce va face să nu piardă din vedere sfârşitul! Servitorul veni şi spuse acestea stăpânului său. Omul care se credea prea înţelept rămase pe gânduri. Mergând acasă, începu a pune în lucrare vorbele ce cumpărase şi văzu că-i aduc mari foloase. Atunci le scrise cu litere de aur la intrarea casei lui. Ca să fie de folos şi altora…”

         Aş zice că Mihai Barbu trăieşte, aşadar, nu doar pentru a relata cele trăite, dar, iată!, şi pentru a culege înţelepciune de pe unde merge, de pe unde se preumblă mânat de treburi sau pur şi simplu de plăcere. Geografia frumoasă a locurilor văzute o dublează – în reportajele sale - cu istoria savuroasă a celor citite despre locuri şi oameni. 

(text apărut în revista Argeş, nr. 1/2014)

Ion D. Sârbu între oglinzi paralele

Ion D. Sârbu este în cele din urmă cam singurul scriitor cu literatură de sertar în anii ceauşismului, a cărui adevărată operă este cea postumă, cea care îl afirmă cu adevărat în istoria literaturii române: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Traversarea cortinei, Lupul şi Catedrala, Adio, Europa!... Dar, cum soarta se mai şi răzbună, I. D. Sârbu are o posteritate prodigioasă, despre opera lui scriindu-se numeroase monografii şi exegeze, de la Nicolae Oprea şi Ioan Lascu până la Daniel Cristea Enache, criticii aplecându-se asupra operei sale de-o frapantă originalitate, dar şi de incontestabilă valoare. Cel mai recent volum dedicat scriitorului petrilean exilat la Craiova este cel al lui Mihai Barbu – Memoriile lui Ion D. Sârbu. O reconstituire (Autograf MJM, Craiova 2011). Dar lucrarea aceasta nu este una de analiză a operei lui Sârbu, deşi le completează cumva pe cele evocate mai sus, cât mai curând de trecere în revistă cvasiexhaustiv a tumultoasei vieţi a scriitorului.
Trebuie spus de la început că Mihai Barbu pune această existenţă a lui I. D. Sârbu între oglinzi paralele. Pe de o parte, este prezentată naşterea, copilăria, familia în acte oficiale, din arhivele din Valea Jiului. Acestea sunt reflectate ulterior în oglinda operei diaristice şi epistolare a scriitorului, iar aceasta reflectată la rândul ei în oglinda mai mult sau mai puţin deformatoare a dosarelor de urmărire informativă a acestuia. În aceasta constă originalitatea demersului lui Mihai Barbu, el fiind deopotrivă scriitor, profesor, dar şi jurnalist de investigaţie şi reporter, el restabilind adevărul din aceste reflectări concomitente şi, respectiv, succesive ale faptelor şi scrierilor lui Sârbu. Cartea a fost la bază teză de doctorat, una originală, creată parcă după preceptele lui Călinescu care pretindea ca „doctoranzii să întreprindă cercetări personale în arhive şi să fie puşi, în acest fel, la adăpost de acuzaţia de compilaţie”. Dacă în primele două „oglinzi”, Mihai Barbu face o sinteză a vieţii lui IDS, reconstituind atmosfera tuturor „epocilor”, din anii 20 ai veacului trecut, până la anii studenţiei, până mai apoi la aderarea la Cercul de la Sibiu şi până la anii închisorii politice şi ai exilului la Craiova, în cea de-a treia „oglindă” Mihai Barbu rotunjeşte această sinteză cu studiul urmăririi informative a incomodului scriitor până pe buza gropii cimitirului din Craiova. Munca de cercetare din arhivele CNSAS încununează reflectarea completă a acestei vieţi exemplare pentru un scriitor român traversând lucid, conştient, deci dureros, câteva dictaturi.
Interesant este chiar titlul, care la o primă vedere poate crea confuzie. În ultimii doi ani ai vieţii, I. D. Sârbu a intenţionat să-şi scrie memoriile, mai curând să le dicteze editoarei sale Maria Graciov de la Cartea Românească. Din păcate evoluţia rapidă a cancerului său de la gât, care i-a adus şi sfârşitul, l-a împiedicat s-o facă. Mihai Barbu sugerează, aşadar, prin acest titlu că face el acum ce n-a putut face Sârbu în urmă cu un sfert de veac: reconstituie memoriile …nescrise vreodată. Iar acribia cu care s-a documentat ne îndreptăţeşte să afirmăm că reuşeşte acest lucru. O mărturiseşte, de altfel, explicit în Introducere: „Ideea noastră de a discuta, pe baza unor documente de arhivă, despre capitolele care urmau să constituie materia vie a două volume de Memorii (Casa, Mama, Tata, Blaga, Partid, Colegi, Universitate, anii obsedaţilor, Valea Jiului, Puşcărie şi Craiova – exilul penal) ni s-a părut o reparaţie morală vizavi de Scriitor şi de Opera pe care nu a mai apucat să o scrie”. Mai trebuie spus că dincolo de toată acribia de istoric literar, dincolo de urmărirea unui fir roşu în mod ştiinţific, dincolo de obiectivitatea demersului istoric transpare empatia autorului pentru „subiect”, pentru „obiectivul” din dosarele de la CNSAS.
Ceea ce ştiam fatalmente fragmentar despre I. D. Sârbu din cărţile sale, din corespondenţă, din jurnal, din evocări, aflăm acum aproape complet din masivul volum al lui Mihai Barbu. Şi anume: că Sârbu a fost un patriot, sentiment explicat printr-o butadă: „Patriotismul meu începe cu Horia (tras pe roată) şi sfârşeşte cu Tata (tras pe sfoară)”; că în vremuri grele, IDS are vocaţia spusei memorabile, că - revoltat împotriva dictaturii - spune/scrie lucruri de pus în ramă; că IDS era omul-spectacol, de-o corectitudine exemplară, el neseparând cadrul istoric, de cel social, politic, cultural, străin complet de ipocrizie şi oportunism, preferând să stea în Gara de Nord la descinderile sale în Capitală decât să accepte invitaţia unui scriitor despre care avea o părere proastă, considerând că „un scriitor aici, la noi, nu are voie să fie obscur, politicos, vag” – iată o profesiune de credinţă pe care a respectat-o în spirit şi literă; că Blaga l-a caracterizat pe IDS într-o sintagmă memorabilă, pe care scriitorul şi-o asumă ca pe un titlu nobiliar: un atlet al mizeriei; om de stânga, dincolo de faptul că cei de stânga ajunşi în vârful piramidei îl urgisesc, IDS nu confundă niciodată planurile şi rămâne patriot, refuzând să confunde ţara cu conducătorii ei vremelnici, scriindu-i prietenului său Doinaş cu trei luni înainte de moarte: „Nu se găsesc medicamente, le cumpăr pe bază de relaţii şi de pe piaţa neagră. Voi muri curând, dar nu ştiu cum. Îmi pare rău că nu am reuşit să fiu decât un simplu soldat al limbii şi literelor române… De manuscrisele mele să aibă grijă providenţa… Am fost un om de nimic, am crezut în cinste, mândrie – iată-mă urlând de durere lângă lada de gunoi care e ţara mea…”; în sfârşit, că IDS era intelectualul campilpetrescian care ştie că luciditate este egal suferinţă, dar şi care-şi ştie propria valoare, scriindu-i unei nepoate iubite: „vei vedea cândva că nu am fost un minor scriitor provincial”.
Un volum de 565 de pagini în format mare, şi nu roman senzaţional, ci carte de istorie literară, presupune mari eforturi de lectură. Ei bine, nu e cazul cărţii lui Mihai Barbu. Deşi structurată ştiinţific, cronologic şi sociologic şi cultural, cartea se citeşte fără sincope, M. Barbu ştiind să profite de spectaculosul personaj care a fost I. D. Sârbu şi să-i exploateze în folos propriu personalitatea. Ca să afli idei despre opera lui Ion D. Sârbu vei apela, desigur, la cărţile lui Nicolae Oprea, Ioan Lascu, Antonio Patraş, Daniel Cristea-Enache, ale Elvirei Sorohan sau Sorinei Sorescu. Dar să afli cam totul la nivel de amănunt despre viaţa vulcanică şi neasemuita operă a lui Ion Dezideriu Sârbu va trebui să ferfeniţezi volumul masiv al lui Mihai Barbu.

Memorii, texte, jurnal

Nicolae Turtureanu – Capăt de linie (Exerciţii de neuitare) (Editura MNLR, Bucureşti, 2010). Volum compozit cuprinzând: memorii, articole de actualitate presărate iniţial prin ziare şi gazete, unele chiar în revista noastră, amintiri din copilărie, pagini de jurnal, interviuri… O carte numai bună pentru cunoaşterea nu doar a scriitorului Nicolae Turtureanu, dar şi a omului cu acelaşi nume (mă rog, pseudonim). Dacă ar mai fi durat societatea socialistă multilateral dezvoltată până-n zilele noastre, probabil că Nicolae Turtureanu ar juca şi acum şah în redacţia Cronicii şi ar scrie doar poezie, iar noi habar n-am avea ce am pierde. Aşa, a venit tăvălugul istoriei contemporane, a cutremurat lucrurile, iar scriitorul nostru a trecut prin experienţe nu tocmai lejere, dar care i-au ascuţit condeiul. Până la urmă, cartea nu este una de publicistică culturală, să zicem aşa, ci una de proză veritabilă. Sarcasmul, (auto)ironia, umorul când mai fin, când de tot spumos – acestea sunt mijloacele cu care mărturiseşte Turtureanu întâmplări de-a mirărilea în care el nu e doar martor, ci şi protagonist. Autorul este permanent conectat la stricta actualitate şi e polemic. Iată cum începe un articol despre o emisiune TV dintr-un 1 Decembrie, ziua noastră naţională: “Patru bocitoare… şi cu Octavian Paler – cinci. De Ziua Naţională, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Cristian Tudor Popescu, Emil Hurezeanu – s-au strâns-unit, pe un post tv, la căpătâiul moartei şi-au început să bocească. Le ţinea isonul, pe un alt post (al Crăciunului), Paler. Moarta era România. Şi nici nu era moartă de tot, era doar muribundă. Şi poate nici atât: doar bolnavă…”. Mă fac avocat al literelor şi pledez voios pentru asemenea cărţi care depun mărturie despre implicarea scriitorului în viaţa cetăţii, ca să folosesc un clişeu dinainte şi de după 1989.

Cartea albă a guvernărilor de după 1989

Aş putea fi cel mai mare politolog, sociolog, analist şi jurnalist român dacă aş avea puţin timp, puţină răbdare şi dacă aş lua în serios ceea ce se întâmplă în ţărişoara noastră. Cum? Scriind o carte albă a guvernărilor de după 1989. Ideea este nu a înşiruirii realizărilor acestor guvernări de stânga, de centru dreapta, de nu ştie stânga ce face dreapta, de stânga-mprejur... Ei nu, ar fi banal, plus că pentru atâta lucru n-ar fi nevoie de mai mult de două pagini A4. Pentru deplinul succes al unei asemenea lucrări de mare anvergură, trebuie enumerate pe mii de pagini, într-o structură analist-ştiinţifică, toate nerealizările guvernelor postdecembriste. Pot fi menţionate pe larg nerealizările din domeniul legislativ, ca şi cele din domeniul executiv, ca să nu mai vorbim de marile şi minunatele nerealizări din justiţie. Mai ales graţie acestor nerealizări ţara e praf şi pulbere, violată, furată şi tâlhărită acasă la ea, motiv de legitimă mândrie patriotică a clanului Cămătarilor, a clanului Duduienilor, a clanului Geoană-Vanghelie, a clanului Năstase-Miki Şpagă, a clanului Solomon-Penescu şi a altor strălucite clanuri.

Guvernul Roman n-a realizat privatizările, n-a câştigat pariul cu agricultura, n-a câştigat luptele cu minerii şi nici cu Ion Iliescu, bunicuţa lui. Theodor Stolojan poate fi nemurit cu toate nerealizările lui Roman plus altele cu ecou istoric (vezi confiscarea valutei de la populaţia paşnică). Guvernul Văcăroiu a înregistrat şi el măreţe nerealizări, cu un deficit bugetar şi cu o inflaţie cu adevărat istorice, plus - desigur - toate nerealizările predecesorilor. N-au fost mai prejos - cinste lor! - toate guvernele ulterioare numite îndeobşte Ciorbea, Vasile, Isărescu, Năstase, Tăriceanu. Niciunul nu s-a lăsat mai prejos, toate au realizat nerealizări mai mari, nerealizări mai mici, dar şi unele cu totul ieşite din comun, din comună. Partide cu nearealizări măreţe.

Guvernul, mă rog, guvernele Boc sunt de strictă actualitate şi scriu istoria sub ochii noştri, iar nerealizările sunt de anvergură mondială: neconstruirea de autostrăzi, dar nici măcar de drumuri judeţene şi comunale; incoerenţa în legi şi ordonanţe; inechităţi sociale, financiare, salariale; deplina şi noua dezordine socială, politică şi culturală din ţară; nereformarea clasei politice, nereformarea plină de succes a învăţământului şi, în general, deplina nereformare a ţării; în sfârşit, nesimţirea în toată puterea cuvântului. Şi tot aşa, şi tot aşa...

Ce spuneam eu, un volum cât Biblia nu ajunge să consemneze nerealizările guvernelor de după 1989. Dacă aş avea timp şi răbdare să le consemnez, aş fi cel mai mare politolog român.

Cartea neagră

Pe tăpşanul din visul tău începe a se face întuneric. Ciulinii sunt tot mai deşi, tot mai stufoşi. Cerul încă roşu se uneşte cu vârful ciulinilor uscaţi, iar liniştea e deplină. Într-un luminiş al marelui arici care e tăpşanul căptuşit cu ciulini te întâlneşti cu un ins înalt, ciolănos, cu o barbă albă ca o blană de iepure. Seamănă cu prietenul tău Marian Drăghici. Se opreşte la un pas înaintea ta, te priveşte de la cei doi metri şi jumătate ai înălţimii sale cu un amestec de duioşie şi voioşie şi-ţi zice: "Ei, ai venit? Te-ai hotărât? Hm! Veşnicie plăcută! Ia, să ai ce citi pe drum!" îţi mai zice, întinzându-ţi o groasă carte cu file negre. Hm! Veşnicie plăcută cu o mie de pagini de carte neagră.