Barbu Cioculescu cel acribios

                 

         Aflat la senectute, anul acesta împlinind 90 de ani, Barbu Cioculescu (poet, critic și istoric literar, eseist și traducător) este un scriitor prodigios, publicând frecvent în presa culturală, ba chiar ținând cu punctualitate rubrici în câteva reviste. O astfel de rubrică, ținută cu regularitate nu mai puțin de 15 ani, cea din revista Litere de la Târgoviște, este strânsă acum într-un volum masiv (430 de pagini format academic): Litere, litere (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2017). După cum mărturisește în Cuvânt-ul înainte, revista de la Târgoviște i-a fost „foișorul din care am urmărit viața unei societăți în posesia unei bogate literaturi clasice și moderne și la fel de tânără sub alte raporturi, ca în trecutul secol.”

         Cartea este una de articole critice, portrete, medalioane ale unor scriitori, într-un cuvânt cuprinzător, o carte de eseuri. Pentru că eseul este, după opinia noastră, mai mult decât o cronică literară, decât o recenzie. Barbu Cioculescu a văzut multe, a trăit multe și  se folosește de acestea în scrierea textelor sale critice. Iată cum începe un asemenea text despre mentorul cenaclului Sburătorul: „Eugen Lovinescu face parte dintre marii bărbați cărora nu le-am fost prezentat, iar de văzut îndeaproape l-am văzut o singură dată. S-a întâmplat în Cișmigiu, unde tata (celebrul Șerban Cioculescu; n. DAD) mi l-a arătat, mergea cu pași măsurați puțin înaintea noastră, noi am încetinit pasul, spre a nu-l ajunge. Într-un pardesiu foarte lung, cum se purta pe atunci, omul foarte înalt, încovoiat, slăbit, părea, paradoxal, uriaș. Tata mi-a atras atenția că este bolnav, foarte suferind...” Tot așa este evocată o vizită acasă la George Călinescu, apoi perioada din redacția revistei Luceafărul sub șefia lui Eugen Barbu, sau personalitățile generației sale, reprezentanți ai celebrei Școli de la Târgoviște: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George... Totul scris cu grijă pentru exactitatea istorică, dar și cu acribie totală privind limba română, în general, ca și stilul ales, demn de un urmaș al lui Șerban Cioculescu.

Cum se iubesc scriitorii

        Ca orice breaslă din România, cea a scriitorilor este unită precum o mână de grăunțe aruncată din avion deasupra Munților Făgăraș.
        Iată o întâmplare povestită de cineva aflat la fața locului.
        La începutul anilor 80, o delegație de scriitori români a participat la un mare festival internațional într-o țară vecină. Totul a fost perfect câteva zile, până la momentul întoarcerii delagației acasă. Dacia poetului Anghel Dumbrăveanu nu mai pornea în nici un fel. S-au bulucit în jurul capotei ridicate mai mulți scriitori, au făcut un colocviu auto ad-hoc și au aflat că lipsește o piesă. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Cum în țara vecină nu se găseau deloc pieste auto de Dacia, un mecanic profesionist a făcut o improvizație și l-a asigurat pe poetul de la Timișoara că va trece granița cu artificiul lui, iar de acolo e simplu să înlocuiască piesa.
       Peste vreo oră, Dacia altui scriitor dădea semne de moarte clinică. Alt colocviu. Cedase o piesă. Alt freamăt, alt zbucium. Dar, la un moment dat, un membru al breslei a salvat situația: avea el piesa. Au mers câțiva mai cunoscători la portbagajul săritorului și acolo chiar se aflau piese auto mai noi sau mai vechi învelite într-un ziar. Se afla chiar și piesa dispărută de la Dacia regretatului Anghel Dumbrăveanu.

Ziua scriitorilor răzleţiţi

      Astăzi este Ziua Mondială a Scriitorilor.
      Nu ştiu la alţii cum e viaţa literară, dar la noi este tumultuos-belicoasă.
      Cu mici excepţii, fiecare scriitor român este nucleu, centru în jurul căruia el visează că se învârtesc sute de alţi scriitori mai puţin importanţi.
       Ziua aceasta a scriitorilor a prins literatura română într-un vârtej nebun. Se fac petiţii, semnează unii scriitori unele petiţii, alţii, altele, unii şi pe unele, şi pe altele. Toată lumea e împotriva tuturor. Iar sărăcia îi loveşte peste degete pe toţi deopotrivă; cu micile excepţii, desigur.
       Ultima lege ajunsă la fostul preşedinte (mi-e silă să-i mai scriu numele) a fost cea referitoare la finanţarea de la buget a revistelor USR. Legea a trecut de cele două camere şi a ajuns la promulgare. Ei bine, o poetă mereu agitată a trimis preşedintelui o contestaţie, susţinând că e o discriminare finanţarea doar a revistelor USR, ci că ar mai trebui finanţată şi revista ei. Iar preşedintele a trimis legea înapoi. Capra vecinului a murit, să turnăm vodcă-n pahare! Şi să sărbătorim Ziua Mondială a Scriitorilor.

Vânătorul de epave

În România Literară de săptămâna trecută, criticul Livius Ciocârlie scrie la un moment dat: "Cred că în nomenclatorul de meserii literare ar trebui să existe şi aceea de vânător de epave. Cel care ar scoate la iveală micile comori din marele balast".
Ei, atunci un Adrian Păunescu ar deveni cu adevărat lizibil. Dar, nu doar el.
La cât de mult şi amestecat se scrie astăzi, un astfel de "vânător" ar avea de lucru, nu glumă.

Anii ciumei sau tabloul din amurgul comunismului realizat de un exilat în proprie ţară

Timp de două zile (11-12 iulie), la Petrila a avut loc un colocviu dedicat lui I. D. Sârbu, în anul în care se împlinesc 95 de ani de la naşterea şi 25 de la moartea scriitorului. Acolo, am prezentat următoarea comunicare:

           Jurnalul jurnalistului fără jurnal, dar şi corespondenţa lui I. D. Sârbu, reprezintă scrieri de univers concentraţionar. Apartamentul din centrului Craiovei, din Isarlâc, nu-i aşa, e în fond o închisoare cu regim semideschis. O spune clar când vorbeşte de vecinul lui M.S., „marele nostru european” (Marin Sorescu, desigur), care „deşi trece pe sub geamul meu de două ori pe spăptămână (locuinţa sa de ţară fiind în bloc cu mine) până în prezent nu a îndrăznit să urce spre izolatorul meu: miros a sârmă ghimpată, e teren minat. Pe uşa mea scrie lepros periculos…” Tonul lui Gary este unul de la ironie şi autoironie amară şi comic de limbaj şi de situaţie până la cel lucid-grav şi disperat. Am putea inventa un motto al Jurnalului…, ca o parafrază la Rebreanu: „Domnilor, dvs. nu cunoaşteţi scriitorul supravieţuitor al deceniului nouă comunist!” În treacăt fie spus, măcar tineretul intelectual de astăzi nu-l cunoaşte şi-l cam bagatelizează, dacă nu chiar îl vopseşte-n roz, fără să înţeleg pe ce surse se bazează.

         În scurte eseuri şi parabole livreşti, scriitorul de la Craiova pune pietricică lângă pietricică şi zugrăveşte în mozaic gri-cenuşiu panorama unei epoci sinistre. Majoritatea fragmentelor de mozaic sunt puse pe seama unor personaje, mai toate viitoarele personaje ale viitorului roman Adio, Europa!

Iată, de pildă, una din reflecţiile lui Tutilă, o adevărată parabolă despre cenzura comunistă: „Procesul de învăţământ, la noi, în mod necesar şi legic are două faze ce alternează dialectic: prima, ar fi faza în care îi învăţăm pe oameni cum să vorbească, să scrie şi să citească… Faza primitivă. În a doua fază – mult mai dificilă şi de zece ori mai costisitoare – trebuie să-i învăţăm cum să nu vorbească, ce să nu citească şi mai ales ce să nu scrie…” Şi acum, comentariul lui Sârbu: „Are dreptate: în Isarlâc abia dacă suntem cinci scriitori mărunţi şi timoraţi; în schimb avem cel puţin cincizeci de inspectori şi controlori culturali ai vorbitului, scrisului şi cititului”. Şi, în altă parte, ne e servită şi definiţia cenzorului: e „câinele grădinarului, care nici nu mănâncă varza pe care o păzeşte, nici nu-i lasă pe alţii s-o mănânce”.

         Ziceam de anii ciumei? Iată-l pe sumbrul profet Gary meditând: „Vine o perioadă de ciumă, iconoclasm, vânare de vrăjitoare, procese ejoviste. Pe cine vom arde pe ruguri? Unde este şi cum arată ţapul ispăşitor? Pentru deraierea cosmică ce are loc, vom avea nevoie de un acar Păun cât Himalaya – sau de un Christos de mărimea soarelui nostru”.

         Un alt personaj apărând obsesiv în jurnal, Mefisto, un alter ego, observă cu toată luciditatea: „Omul nu mai este ceea ce face – omul este ceea ce a refuzat să facă în viaţă… Tindem spre individul fără secrete, fără amintiri, fără biografie, fără diferenţă specifică. Societatea se împarte în două părţi: în cei care mai au acces la câte un mic secret de stat – şi cei care trăiesc aidoma muştelor. Viitoarea luptă de clasă se va da între muşte şi rotiţele aparatului (dar în cadrul Marelui Aparat, sub controlul Înaltului Aparat, cu aprobarea de sus a Sublimului Aparat). Petrila va mişca, Bucureştiul va tresări, Moscova va rămâne pe gânduri…” Iată, dar, ierarhia societăţii socialiste est-europene, decriptând noi în Marele Aparat – Comitetul Judeţean de Partid, în Înaltul Aparat – conducerea centrală a partidului unic din România, iar în Sublimul Aparat – desigur, Kremlinul.

         Nu e lăsat deoparte nici un aspect al tabloului societăţii total ciumate. Iată o însemnare din 1986: „…la ora asta a amurgului violet (o profeţie a scriitorului, el credea deci în dispariţia comunismului, şi încă în curând! n.m. DAD), cel mai mult mă tem de Prostia generalizată (cu lauri şi diplome, cu fanfare şi alaiuri), devenind normă de viaţă, normă de drept, normă de moarte. Adevărul şi competenţa pot fi, eventual, reînviate, ca valori: dar înfrângerea şi demascarea Prostiei – duşman de moarte al raţiunii, inteligenţei şi bunului simţ – mi se pare o utopie. Nu foamea şi frigul ne va ucide; şi nici frica sau laşitatea. Ci Prostia cântând din fluierul strămoşesc, ducându-ne la râpă, ca pe nişte şobolani hipnotizaţi de vraja ei”.

         I. D. Sârbu emite adesea sentinţe care rămân ca nişte peceţi în basorelief: „Suntem un popor sceptic: minunile la noi rar ţin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează câte un secol” sau : „Orice om care spune adevărul despre ziua de azi, are şansa ca peste unul, două decenii să fie considerat un profet luminat”. Sârbu cel ce gândea singur în „izolatorul” lui din Craiova, spunea adevărul – în cercul lui strâmt de prieteni şi în jurnal şi corespondenţă – şi acum trebuie să fii foarte rău intenţionat să nu vezi în el un profet luminat. Un profet care prevestea postsocialismul la anul de graţie 1983: „Trăim într-o lume postmarxistă, postnietzscheană, poststalinistă, postsartriană, trăim în plin postsocialism. (Poate pentru că suntem în plin post socialist). Caracterul păgân al postului creştinesc, ortodox: în satul vechi se postea cu gândul la ospăţul ce va veni, după; noi postim mult mai …patriotic, cu gândul la ospeţele ce au fost, ce nu se vor mai întoarce niciodată”.

         Într-o perioadă în care majoritatea nici nu îndrăznea să gândească la cuplul faraonic, I. D. Sârbu scria fie şi în jurnalul său, conştient explicit că va fi citit doar după moarte: „S-a abătut asupra poporului meu un fel de paranoică invazie de adjective şi adverbe la superlativ, înşirate fără nici o pudoare sau simţ al realului. Spiritul latin, european, nu se poate lipsi de măsură şi bun simţ, limba şi categoriile sale intime se simt forţate şi chinuite prin această beţie demenţială de laude şi imne la adresa Zeului unic. Ne-am mutat în alt veac, în altă religie? Sau trăim o febră şi un delir halucinatoriu, de tifos, lepră sau ciumă? Vom mai fi vii, vom mai fi noi înşine, după ce vor amuţi aceste fanfare şi coruri ce ne asurzesc şi ne ruşinează de moarte în prezent?”

         Aşadar, tabloul deceniului 9 al secolului XX românesc este realizat de Ion D. Sârbu cu mijloacele scriitorului pe cât de talentat, pe atât de revoltat, dar şi cu mijloacele filosofului, gânditorului care a tânjit toată viaţa să fie profesor universitar de filozofie, şi nu în ultimul rând cu mijloacele moralistului atent la o societate aflată într-un proces continuu de degradare etică.

        

Un om liniştit

Ieri, în zi de sâmbătă, am curăţat pomii din livadă, toţi plantaţi de mine în ultimii cinci ani (45 la număr), am tăiat viţa de vie din boltă, am aranjat magnolia deja înmugurită. Seara, Arhiepiscopul locului m-a invitat la o cină de post la o mănăstire unde am mâncat cea mai bună ciorbă de urzici cu borş din viaţa mea, plus cartofi la cuptor, plus sarmale de post cu ardei iute şi plăcintă de mere... Şi afinată şi vin alb. Din pridvorul unde am cinat, culmea dinspre Apus era minunată, fagii argintii străluceau în lumina amurgului...

Astăzi dimineaţă, după micul dejun, mă plimb cu cana de vin alb prin tânăra livadă. Încerc să trăiesc după preceptele contelui Lev Nicolaevici Tolstoi. Citesc un roman pe săptămână şi scriu despre el, pe blog sau în revistă, citesc cărţi de poezie din plăcere, cu savoare, nu doresc să intru cu nimeni în conflict, nu am datorii la nimeni, în afară de una de 350 de lei pe lună pentru maşină,  încerc să-mi fac grădina de flori cât mai frumoasă şi livada vie şi cât mai aproape de ce-mi închipui că ar fi grădina Raiului...

Sunt un om liniştit, altfel zis. Mi-e teamă să mă declar un om fericit. Am tot ce-mi trebuie, în afară de bani. Dar, mă întreb: aş fi fericit dacă aş avea şi bani? Hm! N-am atâta imaginaţie să-mi dau seama.

 E primăvară, e soare, mă uit peste gard şi văd Mănăstirea Curtea de Argeş strălucind şi sunt liniştit. Pe cer trec păsări lăsând în urmă triluri. Sunt liniştit. Cum aş putea fi fericit?

Nostalgii

Am şi eu, recunosc, nostalgii după "epoca de aur". În primul rând, nostalgii legate de Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei 115, unde se afla şi celebrul restaurant al scriitorilor.

Acolo, mergeam ori de câte ori treceam prin Capitală, deşi în mod normal n-aveam acces, nefiind membru al USR. Ei, dar mă introducea unul sau altul dintre membri. Şi era normal să nu ai acces, pentru că preţurile la mâncare şi băutură erau cele mai mici din Bucureşti, subvenţionate special pentru poeţi, prozatori şi critici. Dar, eu mai intram, totuşi.  Spre deosebire de Arghezi, de pildă, care imediat după ce i se dăduse din nou drept de semnătură la sfârşitul "obsedantului deceniu", a fost omagiat la Academie. Şi trecând el, "cu bastonul prin Bucureşti", prin faţa Casei Scriitorilor şi auzind forfotă acolo, a vrut să intre. Dar vigilentul portar l-a oprit pe scări. "Domnu', unde mergeţi?" "Păi, la restaurant, şi eu!" "Ei, nu se poate! Aici nu intră decât domnii scriitori!" "Da?!, a zis poetul, atunci te rog să mă ierţi!" Şi a făcut cale-ntoarsă.

Îmi aduc aminte de o descindere de câteva ore în toamna lui 1978, când am primit premiul revistei Luceafărul pentru proză. Am sărbătorit acolo. Îmi amintesc foarte bine că la prima masă din restaurant se aflau Eugen Jebeleanu, Marin Preda şi Ileana Mălăncioiu, masă deranjată din oră-n oră de Nicolae Velea, euforic fiind, care mergea să-i spună lui Preda că i-a copiat personajele lui "sucite". Şi cum, ca orice local public, restaurantul trebuia să se închidă la ora 22,00, după această oră apărea în uşă portarul de noapte şi-şi spunea poezia în poziţie de drepţi: "Domnilor scriitori, restaurantul s-a închis, vă rog să mergeţi spre casele dvs.!" Comeseanul meu, prozatorul Gheorghe Suciu, cel care se bătuse să iau premiul de proză alături de Mircea Nedelciu, mă întreba dacă am vreo monedă de aluminiu de 5 lei. Aveam. Îmi spunea că atunci când trece portarul pe lângă noi să-i dau o monedă. Mă înroşeam până-n vîrful urechilor de jenă, dar îl mituiam pe portar care-mi şoptea un "mulţumesc!" solemn şi ne mai păsuia câteva zeci de minute... Şi o luam de la capăt cu altă monedă.

Tot de la Casa Scriitorilor am amintiri cu Grigore Hagiu, cel mai generos dintre convivi, care-şi lăsa câteodată tot salariul acolo, cinstind pe unul, pe altul. Dar, am amintiri şi cu Petre Stoica, tovarăş de petrecere la fel de elegant şi de generos şi de înţelept ca şi poetul cu acelaşi nume.

Cel mai zgomotos poet era în, tot restaurantul, Tudor George, fost rugbist în naţionala României, om de peste o sută de kilograme, care intra cam pe la ora 15,00 în locantă şi saluta răcnind vesel: "Un salut din vechea Troie: Ahoe!" De altfel, aşa era cunoscut, sub numele ăsta, de Ahoe. El mai striga din când în când: "Trăiască Uniunea Sovietică/Care ne deretică!" Când treceai pe lângă masa lui spre toaletă, te agăţa: "Tinere, dai o sticlă de vin?" "N-am bani, domnule George", te scuzai tu. "N-ai bani? Atunci, dau eu". Şi striga peste mese: "Miţi, te rog să dai o sticlă de vin tânărului meu prieten, o plătesc eu!"

Cum în anii 60-80, autorii de cărţi erau plătiţi boiereşte de la Fondul Literar, dar şi colaboratorii la revistele Uniunii, în fiecare zi trei-patru scriitori cam dădeau de băut la întâmplare la câte jumătate de restaurant. De aceea, umbla o vorbă: Casa Scriitorilor este singurul local din Bucureşti unde mergi fără nici un leu, bei, mănânci şi pleci şi cu o sută de lei de taxi!

În trecut, scriitorii nu doar că mâncau de două ori pe zi, dar ei chiar benchetuiau

O revistă mă invită să răspund la o anchetă, mai precis la întrebarea: Scriitorul merită să mănânce şi el de două ori pe zi? Iată răspunsul meu

Sigur, un scriitor cam trebuie să mănânce de două ori pe zi, că micul dejun nu se pune, în sensul că scriitorul  - se ştie – nu se trezeşte în zori; cu mici excepţii (v. DAD). Dar, scriitorii fiind de mai multe genuri, trebuie să discernem. Poeţii, de pildă, mai ales cei care (încă) scriu sonete, rondeluri şi, în general, versuri ce din coadă au rimă şi ritm, n-ar trebui să mănânce, ei pot trăi ca albinele, cu nectar din coada şoricelului, din muşeţel, floarea soarelui, floarea salcâmului, floarea de tei şi desigur, pardon! floarea de pizda ţigăncii. Pentru că e un nonsens ca poeţii care produc metafore rimate/ritmate a la Vasile Alecsandri să mănânce cârnaţi cu muştar, biftec tartar şi puah! fleici la grătar cu mujdei!

         Altcum stă treaba cu prozatorii. Cum zicea Sadoveanu, ei trebuie să aibă curul tare, să n-aibă hemoroizi, să reziste pe scaun ore în şir, şi atunci ei chiar trebuie să mănânce temeinic cel puţin de două ori pe zi: fripturi, sau tocăniţe, gulaş, varză cu ciolan, fasole cu cârnaţi şi murături ţărăneşti. Ei, dar ca să (re)creeze o lume, prozatorii – nu doar romancierii, dar chiar şi prăpădiţii de autori de nuvele, povestiri şi chiar schiţe – pe lângă mâncarea consistentă, e musai să bea un pahar (hm! unul?!) de vin bun, după altul de palincă, votcă, whisky… Fără paharele astea, prozatorul este un născător de lumi debile, el nu are imaginaţie ioc! deloc!.

         Sunt istorici literari care se screm de mama focului să demonstreze că literatura mare românească a fost creată de scriitori trăind îndeobşte în mizerie. Fals! Când citesc în agendele lui Eminescu câte zeci de perechi de izmene ducea poetul naţional la spălătorie la sfârşitul secolului XIX, parcă-mi piere cheful de a crede teoria unor istorici literari de talia lui Ion Dodu cel Bălan. Pe urmă, Vasile Alecsandri cel pomenit mai sus avea o mie de hectare de teren arabil pe valea Siretului şi trăia într-un conac confortabil pe care l-am văzut acum câteva luni. Şi a fost poet, prozator, dramaturg (Eugen Lovinescu susţinea că singurul adevărat, Caragiale nefiind decât un epigon al bardului de la Mirceşti!). Încerc să-mi imaginez cum poetul Alecsandri scria metafore/metaforele culegând nectarul din trandafirii şi crizantemele din parcul de la Mirceşti! Şi tot nectar punea seara la masa paşoptiştilor în preajma revoluţiei în saloanele conacului de pe malul Siretului? Hm! Încerc tot aşa să-mi imaginez cinele conspirative de la Mirceşti cu friptură de iepure de câmp şi mistreţ şi căprioară, iar pe scaune tronau fraţii Negruzzi, colonelul Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Covurlui,  Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo etc. Mai ales etc.

          Dar, iată ce găsim într-un număr de Dacia literară nr. 118-119(7-8)/2013, la rubrica Reclama de altădată: meniul de la restaurantul Hotelului Binder „unde au avut loc o parte din banchetele Junimii (Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc.)”. Iată dar ce cuprindea un „Menu du diner 11(23) septembre 1883: Potage Croute au pot/Consomme aux Rasoles de Volaille/Mayonaise de Poisson/Filet de Poisson frit/Chiga au nature/Gigot de mouton Bretone/Filet de Beuf jardiniere” etc.etc. Aşadar, sărmăluţele şi cârnaţii şi fleicile lui Creangă de la Hanul Trei Sarmale sunt legendă şi atât! Iată că şi pe vremea aceea scriitorii nu doar că mâncau de două ori pe zi, dar junimiştii chiar benchetuiau.

La poalele vulcanului

Cică în Islanda, tot al zecelea locuitor este scriitor profesionist. Are salariu, trăieşte din scris, cum ar veni, adică aşa cum în România nu trăiesc decât Mircea Cărtărescu şi încă doi-trei oropsiţi ca el. Altfel, şi la noi, tot al cincilea locuitor este scriitor; analfabet, semianalfabet, cu bacalureat sau licenţiat, dar scriitor, vezi bine! Fără imagine, fără statut, fără bani la portofoliu, dar mândru că-l ştie mătuşa de mândru mariner...

Ei, dar ferice de scriitorii islandezi. Iarnă lungă, vreme posomorâtă şi umedă, insule multe şi mărunte, la poalele vulcanului de cenuşă groasă... Să tot scrii. Iar guvernul să prindă în buget an de an salariile domnilor scriitori!...

Dar cititori vor fi?  întreb eu. Tot al nouălea locuitor este cititor? Dacă nu, pentru cine scriu domnii islandezi sub norul negru de cenuşă la poalele vulcanului!?

Uniunea Scriitorilor vs. Uniunea Cititorilor

Există o categorie aparte de scriitori: cei care nu citesc nimic. Unii o fac cu program, vezi Doamne – să nu se lase influenţaţi de cărţile pe care le-ar citi. Dar, cei mai mulţi, nu citesc pentru că, precum mărturiseşte Becali, cititul îi plictiseşte. Ferice de ei! A lor va fi împărăţia cerurilor! Asta nu înseamnă că nu dau buzna să intre în Uniunea Scriitorilor. După cum nu înseamnă că nu se citesc pe ei, nu se citesc şi nu se recitesc până se ştiu pe dinafară. Aşa, mai compensează. Ba, au pretenţia şi să fie citiţi de colegi sau de critici care să scrie cronici neapărat laudative. Probabil că un resort interior care-i opreşte de la lectură este şi acela că nu vor să se compare cu unul, cu altul, cu vreun Dostoievski sau vreun Nichita Stănescu şi să iasă cumva în inferioritate. Aşa, sunt siguri că ei sunt cei mai buni, nu doar de pe scara lor, din oraşul lor de gogomani în care ei sunt cei dintâi, dar chiar din ţară şi de pe Mapamond.
O dată, aflându-ne pe-o terasă, la o halbă, mai mulţi scriitori, unii erau revoltaţi că un coleg de-al nostru, preşedinte de filială, îl primise în USR pe-un asemenea autor necitit. “Cum să-l primeşti în uniune, zicea unul, ăsta n-a citit nicio carte?...” Situaţia de jenă apăsătoare a fost salvată de bonomul Leo Butnaru de la Chişinău: “Dar ce-aveţi cu băiatul? El a fost primit în Uniunea Scriitorilor, nu în Uniunea Cititorilor”.

Scriitorul viilor

Scriitorul trebuie să fie creator de personaje vii, restul vine de la sine. Cum se zice de Dumnezeul lui Avraam şi al lui Iacov că e Dumnezeul viilor, iar nu al morţilor.