Criza criticii? Criza literaturii!

              În nr. 205-206-207/ian.-febr.-mart. 2015 al revistei "Discobolul" a apărut ancheta La ce bun critica literară, acum? la care am dat următorul răspuns:

         „La ce bun critica literară, acum?” Te duce cu gândul automat la celebra întrebare privind poezia, ceea ce te face să parafrazezi: „La ce bun critica în vremuri de sărăcie literară, de sărăcie a literaturii?” Dar, poţi s-o întorci pe dos: „La ce bun…în vremuri de bogăţie a literaturii?” Critica are rolul ei important, desigur, în viaţa unei literaturi. În vremi de apariţie, în a doua jumătate a veacului XIX, a marilor clasici, fără un Maiorescu – critic de direcţie – literatura unor Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale etc. ar fi fost (măcar o vreme, lungă, scurtă, cine ştie!) într-o perioadă de ceaţă ierarhică, în care cei din paranteză ar fi supravieţuit laolaltă cu Victor Vlad Delamarina şi cu junimiştii minori de care nu mai ştie nici Liviu Papuc, (re)descoperitorul lor în Convorbirile literare actuale, seria Cassian. Că domnii Eminescu şi Creangă şi Slavici şi Caragiale ar fi ocupat până la urmă locurile ce li se cuveneau e neîndoielnic, dar poate că uşor întârziat.

        

         Dar, şi în vremuri de sărăcie literară, critica are menirea ei: poate aceea de a scoate în evidenţă cele câteva excepţii, care nu se poate să nu existe. În acest caz, criticul trebuie să ucidă zi de zi o insectă dăunătoare şi încă şi încă una… Şi să scoată în evidenţă albina producătoare de miere pentru ea, pentru generaţia ei şi eventual pentru generaţiile viitoare.

         Venind acum la contemporaneitate, titlul şi ideea de anchetă ale lui Al. Cistelecan ne pun pe gânduri de nu se poate. Un critic literar trebuie să întâmpine an de an cărţile reprezentative ale perioadei, trebuie să facă ierarhia lor, pe un cincinal la fel, pe un deceniu de asemenea… Gheorghe Grigurcu a depăşit o jumătate de secol de cronică literară, Al. Cistelecan – patru decenii. Îi dau exemplu pe cei doi, pentru că mulţi dintre criticii de până-n 1989 au evadat de la misie. Probabil pentru simpla pricină că nu mai au o motivaţie. Revistele din anii ’60-‚70- ’80 îi plăteau bine, mă rog, normal, pe critici pentru a creiona cumva implicit ierarhia literaturii române pentru o perioadă. Plus autoritatea de care se bucurau. Or, acum ce se întâmplă? Puţinii dintre criticii de notorietate care au mai rămas din vremurile de dincolo de ultimul sfert de secol scriu pe gratis sau pe onorarii simbolice. Şi, în avalanşa de mii de titluri de carte apărute anual, majoritatea aparţinând unor veleitari agresivi, vrem ca aceşti critici să mai facă şi ordine?! Slabă nădejde!

         Fără a fi purtătorul de cuvânt al unui punct de vedere mercantil, aş zice că adevăraţii critici literari, ca să facă ordine/ierarhie în jungla literară actuală (în care un Cristian Simionescu trăieşte într-un anonimat deplin la Bârlad şi Vasile Vlad pe nu se ştie unde, iar veleitarii zburdă veseli prin 30-40 de reviste şi publică anul şi cărţoiul!), ei bine, adevăraţii critici literari ar trebui să fie scoşi din „producţie” (de la catedre, de la direcţiile de cultură sau ale bibliotecilor judeţene) şi să fie plătiţi mai bine decât procurorii şi judecătorii pentru a nu fi corupţi şi pentru a face harta literară ierarhică a literaturii române de astăzi, să aştearnă sinteze precum DNA dosare mari de corupţie. Ba, visez chiar la o istorie a literaturii române postbelice scrisă de un colectiv de vreo 25 de critici, pe criterii clare şi care să fie cât mai aproape de obiectivitate. Critica literară ar deveni astfel o instituţie nu doar în sine, dar chiar legiferată într-un fel. Altfel zis, să redevină o instanţă de care să se ţină seamă. Poate mă înşel eu, dar acum mi se pare că se face critică precum un gen literar oarecare, de dragul artei, mai mult sau mai puţin citită, ca şi literatura propriu-zisă. De altfel, locul criticilor dezertaţi a fost luat în mică măsură de critici tineri (unii dintre aceştia dezertând şi ei repede spre lucrativele comentarii politice scrise şi orale), dar în mai mare măsură de poeţi şi prozatori care, îndeobşte, scriu mai artistic despre cărţi şi autori, dar mai puţin aplicat. O fac eu însumi.

        

         La ce bun critica literară? Poate că întrebarea ar fi cum să se facă întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de critică de unde să apară cronicarii de mâine. Că, altfel, criza criticii înseamnă în fond criza literaturii.

Crizele literaturii române de azi

Sunt de neuitat zilele începutului de an 1990, când scriitorimea română era înnebunită de fericire pentru că tocmai câştigase libertatea de expresie, o cucerire la care nici nu mai spera vreodată. De-acum, îşi zicea, nimic nu mai stă în faţa scriitorului, totul va fi de partea lui. Va ieşi din sertare o bibliotecă de scrieri cenzurate, apoi va fi zugrăvită în culorile cele mai realiste jumătatea de secol XX aflată sub influenţa silnică a sovietelor, se va face curăţenie în ierarhia literaturii române, se vor aduce valorile la locul lor, inclusiv cele din exil etc. etc. Ei bine, acum, la exact douăzeci şi patru de ani de la entuziasmul general, lucrurile se văd puţin altfel, fervoarea proiectelor a trecut treptat în dezamăgire, iar aceasta într-un fel de resemnare obosită, prăfuită. Ca şi societatea în ansamblu, literatura română actuală trăieşte mai multe forme de criză, create în suită unele, concomitent altele. Vom încerca punctarea unora dintre ele, admiţând că, la o nuanţare, vor mai fi şi altele.

Criza lecturii. În anii ’80, cum ştie orice intelectual român cu vârstă de peste 50 de ani, romancieri ca Marin Preda, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Nicolae Breban vindeau ca pe nimic 100 000 de exemplare dintr-un titlu. Poate că unele s-ar fi vândut mult mai substanţial, de n-ar fi existat o hotărâre de sus de tot care limita orice carte la tirajul de 100 000, indiferent de cerere. Acum, un „best seller” nu depăşeşte 1000 de exemplare. (Sigur, aici nu vorbim de „marii scriitori” Mihaela Rădulescu, Tudor Chirilă sau Mihai Găinuşă, care vând zeci de mii de exemplare!). Înregistrăm aşadar cu ochiul liber o criză a lecturii, o cădere de popularitate cât se poate de spectaculoasă. Dar, în continuarea acestei căderi, putem spune că avem de-a face chiar şi cu o criză a lecturii profesioniste, în sensul că mare parte a criticilor de direcţie şi de întâmpinare din acei ani nu mai citesc, nu mai comentează. În afara cazului faimos Gheorghe Grigurcu care încă scrie cronică literară după 50 de ani de activitate critică, ceilalţi au cam pus condeiul în cui, atraşi de mirajul politicii, afacerilor etc. Iar tineretul comentator sosit între timp este încă subţire. La critica de întâmpinare intervin poeţi şi prozatori, devenind cronicari ad-hoc, şi asta în special pentru că dacă tirajele au scăzut de zece-douăzeci de ori, titlurile au crescut exponenţial. De unde observăm, tot cu ochiul liber, că ne confruntăm şi cu…

Criza valorilor. Criza lecturii profesioniste a creat confuzia de valori. Vreo mie de edituri publică într-o veselie generalizată cărţi peste cărţi, 95 la sută dintre ele fiind un fel de prestatoare de serviciu. Au dispărut funcţiile de redactor de carte, de referent, de colegii editoriale. Autorul îşi aduce de regulă cartea tehnoredactată, intră în tipar, plăteşte serviciul făcut de editură/tipografie şi literatura română s-a mai „îmbogăţit” cu un titlu. Iar din cronicile publicate în cele vreo 150 de reviste nu-ţi poţi face nici măcar vag o idee de oarece ierarhie, nici chiar subiectivă. Dacă în anii ’70-80 la un roman bun se scriau în doar 10-15 reviste vreo douăzeci de cronici substanţiale şi asta de cronicari de notorietate, acum la un roman de Breban, de pildă, nu se scriu cinci cronici. Trăiască criza de valori şi mulţii grafomani! pare a fi deviza acestor vremi.

Criza instituţională erodează şi ea cu hărnicie literatura română de azi. Unele instituţii existente înainte de 1989 au dispărut, respectiv centrele de librării şi reţeaua de difuzare a presei centralizată. Poate că multe cărţi s-ar mai vinde cât de cât dacă ar mai exista centrele de librării judeţene care să comande câteva titluri şi astfel cartea ar ajunge în toate colţurile ţării. Aşa, de existenţa unei cărţi sau alteia afli doar dacă ţi-o trimite autorul sau dacă o găseşti la unul din cele două târguri anuale de carte. În privinţa revistelor literare situaţia este şi mai proastă. Nicio reţea particulară nu vrea să difuzeze gazete de literatură. Aşadar, în timp ce unele instituţii eficiente cândva au dispărut, altele întârzie să apară. Astfel, am importat tot felul de instituţii care se potrivesc literaturii române ca nuca-n perete. N-am importat însă instituţia agentului literar. Fără această curea de transmisie dintre autor, editor şi cititor, literatura română poate crea la greu capodopere, că ele vor rămâne în mare măsură anonime.

Criza economică&financiară. Din decembrie 1989, nici cei mai rău-voitori scriitori nu pot spune că ar fi cenzuraţi de cineva în vreun fel. Libertatea cuvântului este absolut garantată. În schimb, scriitorul nu mai are statut, şi asta în primul rând din motive economice şi financiare. În tot timpul socialismului, membrul Uniunii Scriitorilor avea acoperiş deasupra capului şi acces liber la bani, măcar că doar sub forma unor împrumuturi de la Fondul Literar. Sigur că scriitorii de curte Adrian Păunescu şi Eugen Barbu şi alţii ca ei luau grosul, dar şi autori absolut onorabili în epocă luau împrumuturi substanţiale pentru scrierea unei cărţi, împrumuturi care-i scuteau de griji materiale pe termene lungi. Nu mai e cazul acum. E bine că USR încă există, că încă are un sediu şi o conducere, dar din 1949 şi până acum niciodată n-a fost atât de săracă, iar membrii ei mai dispersaţi. E o criză de necontestat. Cultura română în general e subfinanţată. Bugetul Ministerului Culturii începe, an de an, de un sfert de veac cu 0,… la sută. Ce să aştepţi de la un buget care începe cu 0 (zero)? Cultura scrisă are buget desigur de 0,0…! Guvernul Chinei a anunţat că va traduce peste hotare în zece ani un milion de romancieri. Noi nu putem lansa şi promova în lume 20 pe an, iar o ediţie a ediţiilor Eminescu apare la Editura Academiei în…150 de exemplare. O televiziune titra ironic pe burtieră: „Avertisment: în emisiunea aceasta se foloseşte cuvântul cultură!”

Criza de identitate. Literatura română trece şi printr-o criză de tradiţie, ca să zicem aşa. E poate una dintre cele mai grave. Scrierile româneşte nu mai sunt traduse, iar scriitorii nu mai călătoresc în cadrul unor schimburi literar-culturale. Un exemplu mai bun, în acest sens, decât Salonul de carte de la Paris nici că există. Un eveniment la care eşti invitat, ca ţară, o dată la o sută de ani, a prins scriitorimea română scindată, boicotând din interior un eveniment altfel menit de a o scoate în lume. Aici s-ar înscrie şi goana bezmetică după un  Premiu Nobel, pe care-l ratăm an de an de o sută de ani şi-l vom rata la infinit pentru că nu ştim să-l abordăm realist şi pentru că cei îndrituiţi să-l câştige ori sunt incorect political, ori sunt susţinuţi fără discernământ şi cu exces de zel, ori când îl vor primi (prin absurd), la cuvântul de mulţumire se vor declara americani, germani sau de alte naţionalităţi ori îi vor împroşca pe adversarii lor, în loc să ţină un discurs umanitar. Şi am o bănuială că Juriul de la Academia Suedeză ştie aceste lucruri. Nu mai trebuie lungită discuţia pe tema altfel dovedită a crizei de identitate a scriitorului român. Trăgând o concluzie: o literatură care nu are un Nobel în 113 ani de la instituirea lui nu are legitimitate, nu are identitate.

 (text apărut în revista Argeş, nr. 1/ianuarie 2014)

Cum am adus eu România în incapacitate de plată

Un amic mi-a atras atenţia că am îndatorat România. Cum a aflat el, probabil că au aflat atâţia. Ce mă mai ascund, sunt un nemernic care-n turbarea mea am muşcat mâna generoasă a Statului care m-a hrănit. Da, sunt unul din cele cincizeci de procente din persoanele active care au luat credite de la bănci pentru a-şi cumpăra maşină şi care a îndatorat România, în consecinţă a băgat-o în criza economică în care se află. Sunt deci unul din cei denunţaţi de guvernatorul BNR Mugur Isărescu.
N-am putut dormi toată noaptea. N-am putut mânca, n-am putut vorbi cu Comitetul de Femei al familiei format din soţie, fiică şi soacră. Vai de capul meu de nemernic.
Da, în 2006, am făcut un credit de 230 de milioane vechi pentru a-mi cumpăra o maşină ...de lux, Dacia Logan, pentru care în zece ani voi returna 360 de milioane. Lună de lună stau la o coadă o jumătate de oră să plătesc rata şi mă simt revoltător de vinovat pentru faptul că am adus România în sapă de lemn. Dau comisioane la vedere şi comisioane ascunse la BRD şi sunt stresat că România săraca poate ajunge în incapacitate de plată din cauza asta. Sunt vinovat că circul zilnic pe ruta Curtea de Argeş-Piteşti şi retur, iar dl. Mugur Isărescu - să-l ţină Dumnezeu şi Masoneria în fruntea BNR până la 127 de ani! - se chinuie să scoată ţara basma curată.
Amicul meu mi-a dat şi o soluţie: să vând maşina, să returnez creditul la bancă, plus o penalizare şi să fac drumul Curtea de Argeş-Piteşti pe jos.
Cum şi dl. preşedinte Traian Băsescu ne spune să procedăm ca dumnealui, adică să punem interesul naţional înaintea interesului propriu, voi face drumul acesta pe jos. Un maraton pe zi. Ba, două. Dar şi medicul de familie îmi spune că face bine la sănătate. Pot muri de epuizare, dar mor sănătos. Numai România domnilor Isărescu şi Băsescu să iasă din recesiune.

Astroloaga de pe strada mea

M-am întâlnit aseară la un vin fiert cu astroloaga de pe strada mea, înainte de a pleca să prezică la OTV. Afară ningea frumos, pomii păreau nişte cireşi înfloriţi, că dacă ar fi fost paraşutaţi nişte japonezi acolo, imediat ar fi căzut pe spate şi-ar fi îngheţat privind de jos în sus duzii, salcâmii, teii, toţi părând cireşi în floare. Afară era ger, dar în casă pocneau lemnele-n foc şi astroloaga prevede că anul viitor doar fabricile de cherestea vor scoate profit mare şi asta dintr-un singur produs: sapa de lemn. Creşterea producţiei va fi fără precedent. De altfel, sapa de lemn va fi simbolul guvernării, cu acesta îi va îndupleca pe cei de la FMI să ne trimită tranşa prin poşta electronică. Şi tot astroloaga de pe strada mea se arată optimistă, recomandând noului guvern să facă un contract de împrumut cu FMI pe 120 de ani (cât a durat viaţa lui Moise până a dus poporul sfânt în pământul unde curgea lapte şi miere), un contract de un miliard de euro pe lună. Că în 120 de ani, ţara va ieşi sigur din criză. Cică, aşa zic astrele.

Ieşirea din criză

Dacă somnul raţiunii/naţiunii naşte monştri, criza economică naşte umor. Suntem un popor de umorişti!

Cică, la hotărârea Preşedintelui Băsescu de a scoate ţara din criză anunţată pe internet s-au prezentat un american, un neamţ şi un evreu, toţi specialişti în finanţe şi macroeconomie.
Americanul a venit cu un proiect de 20 miliarde de euro şi într-un an ţara iese din criză.
Neamţul a promis că rezolvă problema în şase luni cu un buget de 10 miliarde de euro.
Evreul s-a angajat s-o rezolve într-o lună cu un miliard de euro.

Cine a fost agreat? Firma de consultanţă a lui Dorin Cocoş cu 100 de miliarde de euro în 25 de ani.