Cronica unei morţi inacceptabile

Vi s-a întâmplat să puneţi ochii pe o mare persionalitate şi să nu acceptaţi în sinea voastră că ea ar pute muri cândva? Ba bine că nu!

Este cazul meu cu Gabriel Garcia Marquez, că nu-mi permit în vecii vecilor să-l scriu Gabo, cum era diminutivat. Nici măcar nu l-am văzut vreodată de la câţiva metri cum l-am văzut întâmplător în 1996, paralizat de emoţie, pe Mario Vargas Llosa într-o cabană de la Bâlea Lac. Marquez mi-a luminat adolescenţa, tinereţea, maturitatea şi bătrâneţea. Ce scriitor minunat! L-am citit în "ordine": minunatele şi prodigioasele povestiri, Veacul de singurătate - roman absolut genial, celelalte cărţi - romane, cărţi de memorii etc. - care iniţial mi s-au părut facile, după ce citisem romanul ce l-a consacrat -, dar pe care le-am (re)ascultat vreo sută de mii de kilometri în maşină, pe nişte Cd-uri înregistrate de o colegă de redacţie. M-am trezit azidimineaţă la 02:35 şi prima veste a fost moartea lui Marquez. Am plâns.

Cu Marquez a murit tinereţea mea de cititor, maturitatea mea şi bătrâneţea mea de lector ipocrit.

A murit Marquez. Trăieşte Macondo. Îmi închipui cum îl va primi milostivul Dumnezeu şi cum îl va pune să-i povestească o eternitate, că-n Rai e timp, întâmplările de-a mirărilea din satul nemuritor din Columbia. Vai, vai, vai!

O imortelă cenuşiu-întunecată

         Îşi aştepta sfârşitul între ruinele Cetăţii Poenari de pe vârful muntelui care străjuieşte Argeşul. Privea cu speranţă, cu jind, stelele, aşteptând răbdător să cadă cea care-i aparţinea. I se înceţoşează ochii de atâta aşteptare. La un moment dat, plecându-şi – de oboseală – privirea, l-a văzut  nu într-o stea căzătoare, ci în săgeata urcătoare a unei lostriţe din apa de cristal a râului…

                                                           *

         O casă de scriitor fără bibliotecă este ca o mănăstire fără icoane şi fără stareţ. Dar, o casă de scriitor fără diverse băuturi rătăcite prin rafturi, debarale, dulapuri, la vedere sau dosite bine, e ca un bar cu filosofi şi moralişti ţinând teoria ascetismului cel mai strict. La acestea două, casa scriitorului e musai să aibă într-un ungher ochiul mereu treaz al morţii căruia să nu-i scape nimic, dar nimic…

                                                           *

         Ochii vii ai morţii urmărindu-ne de sub broboada neagră de lână pufoasă.

                                                           *

         De pe patul de suferinţă, s-a rugat la Domnul să-l mai păsuiască o zi, doar o zi. Şi în acea zi, muribundul cel disperat s-a uitat zâmbind tâmp în tavan. N-a mâncat, n-a citit, n-a iubit, n-a vorbit cu nimeni, nici măcar n-a visat şi n-a gândit. S-a uitat 24 de ore zâmbind candid la tavanul opac până a făcut hâc! Şi gata…

                                                           *

         Dimineaţa, în fiecare început de zi, are cel mai acut sentimentul sfârşitului, sfârşitului de zi, sfârşitului…

                                                           *

         Trăia cu bucurie. Simţea mereu nevoia să dea mâna şi să îmbrăţişeze oamenii pe stradă, pe stadioane, în spaţii mai mici sau mai largi. Din zi în zi, tot mai puţini îi acceptau efuziunile. Şi atunci dădea mâna cu sine însuşi şi se îmbrăţişa pe sine însuşi. Iar într-o joi în zori, în îmbrăţişarea de sine a simţit nişte oase străine, nişte piele străină, nişte braţe care i-au răspuns disproporţionat la îmbrăţişare, atât de disproporţionat că l-au sugrumat ca pe-un nimic. Era joi în zori.

                                                           *

         Bătrânul conte Lev Tolstoi: „Viaţa e vis, moartea e deşteptare”.

                                                           *

         Deasupra mormântului lui Teofan cel bătrân, în anumite nopţi de vară, joacă flăcări: „În acest mormânt e îngropată o comoară de aur!” zice câte unul avid de o bunăstare de azi pe mâine, pe poimâine. „Aş! le răspunde vigilentul paznic al cimitirului. Aici zace comoara de înţelepciune a sufletului robului Teofan. Nu profanaţi!”

                                                           *

         Cu simbolurile morţii trebuie să fim grijulii cât se poate. La mine în sat, cel care trece pe uliţă îmbrăcat în roşu în timpul priveghiului cuiva, va fi trecut în cartea „evenimentelor” din ultimele cinci sute de ani. Trei pupeze deputate s-au îmbrăcat în alb complet, ca nişte mirese ale nunţii mizeriei româneşti cu marasmul, în timpul cuvântului premierului chinez în Parlamentul de pe Dâmboviţa. Cum la asiatici albul e doliu, cele trei codobaturi blonde vor intra în istoria diplomaţiei de la Beijing.

                                                           *

         Să te plimbi în amurg pe străduţe pustii, prin parcul singuratic, pe la liziera pădurii, atent, până la evitarea oricărui pericol, mai ales până la evitarea ultimului pericol…

                                                           *

         Sfârşitul unei femei care a condus, a dominat o mică lume de bărbaţi, a devorat-o cu floarea ei carnivoră dintre coapse… Acum, pe canapeaua de moarte – zădărnicie, tristeţe obosită, dezamăgire…

                                                           *

         Cu cât ne vedem mai mult ca nişte morţi viitori, cu atât mai puţin suntem nişte morţi în viaţă.

                                                           *

         La poarta neagră a neantului, paznicul cărunt armat cu mii de chei de jur împrejurul mijlocului lui. La chei te uiţi, la mulţimea lor, ultima ta speranţă deşartă.

                                                           *

         „Numele!” te somează îngerul-cerber. „Ai nume de sfânt? te mai întreabă el. Dacă nu, unde te înghesui aşa, unde dai buzna?” Privirea de gheaţă a îngerului-cerber…

                                                           *

         Fiecare dimineaţă este mahmureala după beţia temporară a morţii…

                                                           *

         Se plimba liniştit pe malul Herăstrăului, admira bărcile, vegetaţia, doar că un miros ciudat îl urmărea pe alei. La un moment dat, ea i-a pus mâna încet pe creştet şi cu viguroasă tandreţe i-a zis: „Vom fi împreună pe veci!” Medicii au conchis a doua zi, la necropsie: „hemoragie cerebrală spontană şi severă”.

                                                           *

         Plictisul de duminică seara – domesticul neant de aur şi de argint.

                                                           *

         Borges: „De dincolo de moarte vom şti, poate,/de-am fost cineva ori doar cuvânt”. Ei, măcar cuvânt să rămână din noi.

                                                           *

         O sun la 7,30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi răspunde din mijlocul pădurii din Podişul Mehedinţi. A strâns, îmi spune, un sac de ghindă pentru porc, o plasă de ciuperci pentru ea şi se pregăteşte să-şi pună în spinare un salcâm pentru iarnă. O cert de la distanţa de 250 de kilometri, dar ştiu că aceasta este modalitatea ei de a se lupta cu moartea şi de a ieşi învingătoare, cel puţin deocamdată…

                                                           *

              În fereastra chiliei nu mai mare decât o batistă, chipul nemişcat al stareţei centenare, uscăţiv, ca o imortelă cenuşiu-întunecată…

                                                           *

         Farmecul sărăciei. Mizeria ca o permanentă anticameră a Morţii celei veşnice.

                                                           *

         Moartea, zice Ştefan, s-a degradat ca o femeie tânără şi supraponderală rău, dar care a făcut slăbire rapidă. Îi atârnă pieile ca nişte paraşute căzute prin copaci.

                                                           *

         Un om înnebuneşte când devine absurd de logic.

                                                           *

         Cioran: „Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că şi-ar fi scufundat corabia cu mâna lui”. Ei, dar mai toate personajele din Vechiul Testament ar fi făcut gesturi asemănătoare, adică sinucigaşe, dacă ştiau ce s-ar întâmpla de pildă în România anului 2014…

                                                           *

         Deviză: Nici o zi fără o linie …ferată!

                                                           *

         Bătrâna călugăriţă n-are oglindă şi-şi zice că e bine că n-are. Acum nici că i-ar mai trebui. E mai bine, îşi spune, să se privească în geamul ferestrei chiliei, imaginea îi va fi mai estompată, deci şi mai… acceptabilă. Iar, în geamul micii chilii, lângă soarele care se canoneşte să pătrundă, nu se reflectă estompat monahia, ci se vede mult mai limpede ea, cea fără nume şi fără de sfârşit, fremătând neagră – prin contrast cu soarele – fremătând neagră în colţul de stânga jos al geamului fumuriu.

                                                           *

         În amurg, pe faleză, deznădejdea umblă în caleaşcă aurită trasă de cai negri, cerniţi.

                                                           *

         - Viaţa, dragă Teofil, ce e viaţa?
         - Scurtul şir de întâlniri ratate cu doamna aceea.

                                                           *

         Moartea – câtă certitudine într-un singur cuvânt!

                                                           *

         Viaţa dezbină, moartea uneşte.

                                                           

(Fragmente din volumul în pregătire Moartea după moarte, apărute în revista on line Prăvălia culturală din 8 ianuarie 2014).

Un teoretician şi un practician al sinuciderii

Poate că cel mai "frumos" despre sinucidere a scris Cioran, care n-avea nicio intenţie să-şi ia zilele.

Citesc un eseu al filosofului Vasile Tonoiu despre Pierre Drieu la Rochelle, spirit superior ca şi Cioran, dar care se implicase politic în cel de-Al Doilea Război Mondial, în sensul că fusese colaboraţionist şi se aştepta spre sfârşitul conflictului să fie închis şi condamnat. Alege sinuciderea, după ce o teoretizează în propriul jurnal ani de zile. Are trei tentative, abia a treia oară reuşind s-o ducă la ...bun sfârşit, la 15 martie 1945. Notează după una din tentative: "Niciodată nu voi regăsi acea minunată stare în care mă aflam în ultimele luni înainte de sinucidere. Eu, atât de puţin versat în mistică, găsisem o metodă destul de bună de asceză brutală".

Scriitor şi personaj dostoievskian în acelaşi timp, Drieu la Rochelle scrie: "Sinuciderea este unul din procedeele interzise, nu este singurul, este ultimul şi, poate, cel mai important dintre acelea pe care omul le-a inventat şi le-a încercat pentru a perfora încă din timpul vieţii sale, altfel decât cu gândul, altfel decât în imaginaţie, zidul închisorii sale". I se oferă posibilitatea emigrării în Spania ori în Elveţia, dar refuză. Socoteşte că a ales, politic vorbind, şi că a eşuat, devenind trădător şi preferă să plătească cu propria-i viaţă pe care şi-o ia singur, decât să fie umilit de poliţişti, judecători, patrioţi de serviciu etc.

Aş mai face observaţia că, deşi nu accept ideea de sinucidere, teoretizată sau nu de Dostoievski, de Cioran, de La Rochelle, ultimul a dat dovadă de demnitate sinucigându-se după o colaborare scurtă cu Germania. Cei care au colaborat cinci decenii cu bolşevismul - la fel de nociv ca şi nazismul - nici nu le trece prin cap să facă un asemenea gest. Aceştia au devenit democraţi nemâncători de usturoi, deci nemirosind...

Probabil

Viaţa şi moartea mişună cumva peste tot. Nici cârciuma nu mai e un loc în care acestea să nu se împletească teoretic şi practic, ca să folosim limbajul din economia politică socialistă. Mai nou, parastasele, mai ales la oraş, se ţin în cârciumă. Se unesc rapid câteva mese, se pune coliva în mijloc, se aduc păhăruţe şi colaci...
Săpătămâna trecută, în cârciumă de Cluj, Muri (vorbesc pentru cunoscători) a văzut o asemenea scenă. Cu partea ei insolită. După ce s-a aşezat totul pe masă, preotul burtos şi roşu la faţă a ţinut o scurtă predică: "Întristată adunare, l-am condus la loc cu verdeaţă pe robul lui Dumnezeu Vasile. Nu trebuie să vă temeţi de moarte, oamenii toţi sunt muritori, probabil că şi eu!"
Iar întristata adunare nu s-a mai temut, a deşertat păhăruţele cu pălincă şi s-a resemnat cu ideea că e muritoare, în totalitatea ei şi pe indivizi.

Despre moartea lui Liviu Rebreanu

Într-o zi de 1 septembrie (1944) a murit la Valea Mare, lângă Piteşti, Liviu Rebreanu. Era probabil cald şi bine ca acum. Deci, nu era vreme de murit. Dar, vremuri - da! Veniseră la cârma ţării de exact o săptămână comuniştii. Creatorul romanului românesc modern parcă a făcut un gest de bună creştere, de bună cuviinţă, dispărând dintr-o lume care a pornit cu grabă şi voioşie pe râpa roşie a istoriei. A doua zi, într-un ziar al vremurilor noi, Oscar Lemnaru demască "uneltele de lucru ale unei generaţii de imbecili", acestea fiind Constantin Noica, Mircea Eliade şi Emil Cioran; Doamne Dumnezeule! Pe 4 septembrie este înmormântat Rebreanu, iar a doua zi apare doar o notă în ziarul "Democratul": Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din judeţul Argeş, înmormântarea scriitorului şi fostului director general al teatrelor Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societăţii scriitorilor, precum şi unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naţionale, a fost delegat d. Petru Comarnescu, subinspector general al teatrelor". Atât. Comparaţi cu înmormântarea lui Adrian Păunescu, poetul de curte al lui Ceauşescu! Dar, de la două zile după înmormântare, toboşarii vremurilor noi încep atacurile împotriva scriitorului: Miron Radu Paraschivescu îl numeşte trădător, iar o notă din "Dreptatea" se intitulează "Liviu Rebreanu a plecat la timp". Şi tot aşa, ba chiar mai dur îl atacă Ion Caraion.
La 1 septembrie 1944 nu era vreme de murit, la graniţa dintre vară şi toamnă, poate cele mai frumoase anotimpuri pe la noi. Dar vremuri erau.

Cântecul zorilor ca spectacol funebru

Cornel Boteanu este profesor de literatură română la Baia de Aramă - Mehedinţi, doctor în litere cu o teză despre poezia lui Ion Pillat, autor al unor monografii (una despre Emil Manu) etc. Dar el este şi un pasionat folclorist, cea mai importantă lucrare a sa din acest domeniu fiind Cântecul zorilor din Plaiul Cloşani(Editura MJM, Craiova, 2008). Prefaţa este un amplu studiu (140 de pagini) despre Ceremonialul înmormântării: datini, rituri, obiecte funerare din zona pe care o studiază de ani şi ani.
Autorul a găsit una din puţinele zone ale ţării unde în anii 2000 încă se păstrează tradiţia în ceremonialul înmormântării – o îmbinare de reminiscenţe de rituri păgâne şi cele creştine. Sunt analizate rând pe rând prevestirea morţii, ieşirea sufletului, priveghiul, pregătirea bradului şi a sicriului (numit tron în Plaiul Cloşani), a crucii (stâlp), formarea cortegiului funerar, ritualul pânzei, al pomenilor, slobozirea izvorului, practicile de destrigoire… Dar, studiul se focalizează în cele din urmă pe cântecul zorilor, cântec moştenit din vremuri imemoriale şi care se rosteşte ca o litanie în zorii zilelor în care mortul e privegheat, cântat aşadar de un număr impar de bocitoare, cu faţa spre răsărit, în prispa casei, cu prosop pe braţ sau cu peşchir şi cu lumânări în mână. Dar sunt cântece specifice la ieşirea cu mortul din casă, în urma carului mortuar, la coborârea decedatului în groapă. Bocitoarele fac din cântecele lor un adevărat spectacol funebru. Autorul a bătut sat cu sat din această zonă (a lui Tudor Vladimirescu), a înregistrat video şi audio aceste cântece şi le reproduce textual în volumul de 400 de pagini. În mare, textele sunt pe aceeaşi linie tematică, cu diferenţe de nuanţă de la un sat la altul, de la o comună la alta, diferenţe analizate de Boteanu şi cu ajutorul unei bibliografii aproape exhaustive.
Dar nu putem vorbi despre volumul acesta de mare valoare etnografică fără a cita măcar câteva versuri, în graiul zonei, unele în care mortul e perceput ca un mesager „dintr-o lume-n altă lume”: „Scoal cutare, scoală/că noi am venit/că am auzit/că mi te-ai gătit/de o cale lungă/lungă-ndelungată/une n-ai fost niciodată./Iar sama să-ţi iei/că ţ-or mai ieşî/tot şi înainte/pâlc de golumbei/şi de golumbiţe/să nu te-nspămânţi/că nu-s golumbei/şi nici golumbiţe/şi îs fraţii tăi/şi fiicele tale/şi părinţi de-ai noşti/ei te-or întreba/trimisu-le-am ceva/iar tu să le spui/că noi le-am trimes/lumini din stupini/şi flori din grădini/să se lumineze/să se-mpodobească/să nu ne dorească…” (cântec din satul Negoieşti, ale cărui origini sunt puse în legătură cu Negru Vodă).
De citat ar mai fi multe, foarte multe cântece şi cântecele, de o valoare extraordinară, n-o fac doar din lipsă de spaţiu. Pot depune mărturie, însă, de autenticitatea acestor texte, eu fiind originar chiar din acea zonă, iar mama fiind bocitoare „profesionistă”, de altfel prezentă în carte.

Se moare, nu se moare?

În polemica de ieri din Parlament, la mermelirea bugetului, fostul premier Călin Popescu Tăriceanu ne-a asigurat că "nu se moare din deficit bugetar". Cum alţi politicieni ne-au asigurat în ultimele zile că nu se moare nici din criză globală, nici mărirea taxelor şi impozitelor, nici din preţurile nesimţite la electricitate, gaz şi alimente, ei bine, domnilor politicieni, ar trebui să încercaţi cu mitralierele de la Ciorogârla!...