Osica de Sus

       Pentru mine, Osica de Sus - localitate între Slatina şi Caracal - este celebră de vreo patruzeci de ani. Cei din Craiova ajung în comună prin Balşul lui Petre Pandrea, cei de la Bucureşti, prin Slatina lui Eugen Ionescu. Comuna era sau trebuia să fie faimoasă prin faptul că doi fii ai săi sunt importanţi poeţi români contemporani şi prieteni ai mei: Marian Drăghici (redactor-şef adjunct la "Viaţa Românească) şi Nicolae Coande (secretar al Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova). Ba, şi prin prezenţa unui al treilea prieten poet, Paul Aretzu, care a fost câţiva ani profesor la liceul din Osica de Sus, pe Olteţ. Şi totuşi, comuna aceasta frumoasă - la o aruncătură de piatră de fosta curte domnească a lui Constantin Brâncoveanu - nu era celebră până alaltăieri, când aci s-a descoperit un fel de actuală peşteră a lui Ali Baba, cu bani, lingouri de aur şi tablouri care ar putea face din Osica o sucursală a Luvru-lui. E bine şi aşa! Mai bine mai târziu decât niciodată, mai bine pe negativ decât deloc.
       Prin anii '60-'70, când mergeam la "moşia" lui Marian Drăghici, unde ne ospătam cu borş de caras din propriul său iaz din fundul grădinii şi cu peşte la grătar, plus desertul cu miere din vagonul din grădină, nu se gândea nimeni că pe-aci vor exista vreodată tablouri de Renoir sau de Picasso... Singura legătură cu arta erau poemele pe care mi le recita pe malul Olteţului prietenul meu Marian Drăghici.

Popescu. Gheorghe Popescu

A murit prietenul meu Gheorghe Popescu. Deşi mai în vârstă decât mine cu 17 ani, ne înţelegeam foarte bine, chiar dacă, în plus, aveam vederi politice uşor divergente. Dar era un om mai mult decât civilizat, tratând totul cu umor şi detaşare, în plus având o grijă exagerată pentru a nu deranja pe nimeni. A făcut studii de filozofie la Moscova, a fost ziarist mulţi ani la "Scânteia", a avut funcţii poltice la Comitetul de Partid Argeş, şi-a încheiat cariera ca ziarist la "Argeşul". În ultimii zece ani ne întâlneam cam la o lună: ori venea el în oraş şi mergeam la o cafea, ori mergeam eu la Valea Danului şi timp de două-trei ore discutam despre literatură, despre filozofie, apoi îl provocam să-mi evoce anii de la Moscova, apoi pe cei de la "Scânteia"... Era un bun povestitor. În lumea agitată de astăzi, casa lui Gheorghe Popescu de la Valea Danului era oaza mea de dialog calm şi aşezat cu un om lucid de modă veche. Îi procuram noutăţi editoriale pe care le comentam. Cu două luni în urmă îi împrumutasem memoriile lui Ion Ianoşi care i-a fost profesor. Într-o duminică le-am comentat. El şi-a pigmentat opiniile şi cu amintiri de tinereţe.
De pe la 1 decembrie, îl vizitam în fiecare sfârşit de săptămână. Cu o lună şi jumătate în urmă a aflat că este bolnav de maladia necruţătoare. S-a schimbat total. S-a resemnat. Am încercat să-l încurajez, dar fără spor. I-am găsit o reţetă naturistă pe care a urmat-o şi mi-a mărturisit de fiecare dată că se simte mai bine. Dar a refuzat să meargă la o intervenţie chirurgicală, în spital n-a stat decât două zile. În week-end-ul trecut ne-am văzut la masa lui de stejar masiv unde am discutat vreo două ore. Era lucid şi liniştit, poate prea liniştit. M-a condus până la scări şi ne-am luat rămas bun. "Să trăieşti, mi-a urat. Şi să mai vii pe la mine. Dacă mă mai găseşti..."
Ieri, ca de obicei, dimineaţa am făcut pe bucătarul, după aceea urmând să dau o fugă până la Valea Danului. Nu se terminase mâncarea când am aflat vestea că a murit. Am mers acum cu flori şi o lumânare. Pe masa masivă de stejar, la care trebuia să ne bem cafeaua, se afla acum sicriul cu prietenul meu liniştit şi resemnat. L-am privit, am plâns şi am plecat, pentru prima oară necondus până la scară.

Prieten de vreme rea

Proverbul Prietenul la nevoie se cunoaşte a fost parafrazat (corect) cu Prietenul la nevoie te cunoaşte.  Am descoperit însă pe pielea mea o altă nuanţă a prieteniei, până la urmă în spiritul proverbului de mai sus şi a parafrazei, şi anume că există prieteni de vreme bună şi prieteni de ploaie, furtună, viscol, adică prieteni de vreme rea. Eu am fost ales mai mereu prieten de vreme rea. E o nuanţă amară, dar poate că nu contează foarte mult, neputând şterge cu buretele  sute şi mii de ore petrecute la o tacla cu vodcă sau vin sau bere cu un prieten. Până la urmă nu e rău să fii nici prieten de vreme rea.