Raiul de la Slănic

Am urcat dealuri până la Mânăstirea Slănic. Acolo, între brazi şi fagi, pe câteva hectare este un adevărat rai. Trei iazuri pline de peşte, livezi, sere de legume, două biserici curate ca nişte adevărate mirese ale lui Iisus plus verdeaţă şi un câine ciobănesc alb numit Oscar. Douăzeci de oameni robotesc de dimineaţa până seara într-o gospodărie model. L-am găsit aici şi pe Viorel, fostul meu coleg de la "Evenimentul zilei", retras din lume din septembrie anul trecut. Era de serviciu la bucătărie şi am mâncat o ciorbă de fasole şi o tocană de cartofi cu măsline murate, că era vineri, zi de post. N-am putut sta de vorbă mai mult de zece minute. A găsit calea. Mi s-a părut liniştit sufleteşte, căindu-se sincer de viaţa tumultuoasă de la tinereţe. Încă e în ascultare, dar îşi doreşte să fie călugăr, sihastru, dedicat pentru totdeauna Mântuitorului.

Mai vine în lume o dată, de două ori pe lună, citat la tribunal. Nişte domni din Piteşti l-au dat în judecată pe când încă era redactor-şef la vreo gazetă şi acum nu vor să-şi retragă plângerile. Viorel, prietenul meu, nu mai are nimic. N-are proprietăţi, n-are bani, n-are maşini şi nici terenuri. El are o salopetă lungă, neagră, şi un suflet. Primarii şi miliardarii de carton care-l plimbă prin tribunal ce-or vrea de la el? Sufletul? Bă, hainilor! n-aţi înţeles că ăla nu e al vostru?

Raiul, un septembrie perpetuu

Scriitorii îşi povestesc pe blog călătoriile lor în alte ţări de soare pline. Eu m-am plimbat astăzi pe la Băile Govora şi pe la Horezu, oprindu-mă la Coasta Corbului, un sat de deal care uneşte comunele Slătioara şi Vaideeni din judeţul Vâlcea. Peste tot un soare mieriu.Dealurile erau pastelate, amestecul de galben pal, maroniu, verde şters şi albul trunchiurilor de mesteceni dezvăluiau nişte uriaşe şi vii peisaje impresioniste ca la pictorul rus Levitan. În curţile din grădinile de la şosea pomii erau plini de mere roşii, iar pe la porţi erau înflorite tufănelele, numite şi flori tomnatice. Pe dealurile pe care m-am plimbat cu pasul ca vodă prin lobodă era plin de măceşi cu fructe roşii, dar care au şi înflorit a doua oară. Un septembrie cald cu Rosa canina cu cinci petale în degrade şi cu un pistil galben.
Am mâncat la o masă sub boltă de viţă grea de ciorchini mari şi negri şi parfumaţi. Am mâncat muşchi de porc din untură topită, brânză proaspătă de vaci, ouă ochiuri şi mămăliguţă. Timp în care mă gândeam că raiul nu poate fi decât o veşnică zi de septembrie precum cea de azi. Una din dovezi e că mărul din grădina Raiului era copt. Pe de altă parte, am putea umbla goi fără probleme pe-o asemenea vreme.
Recitesc cele de mai sus, totul mi se pare liric şi mă întreb cum aş putea reteza totul. Hm! Poate pretinzând că peste tot ţinutul subcarpatic văzut astăzi flutura în adierea vântului un uriaş text ca un văl străveziu ca de mătase ţesută timp de un veac de un chinez mai bătrân decât Matusalem.