Un interviu

      În ultimele două numere din Jurnalul de Argeș, a apărut un interviu pe care l-am acordat prozatorului și publicistului Marin Ioniță.

        În ogorul editorial mai cultiv tuberculi. În grădina mea de la Curtea de Argeş, ba!

-          Mai bei cafele cu Urmuz pe terasa Cetăţii Voievodale? Se lasă el descusut? Îţi dezvăluie secrete? Cum a ajuns să scrie acel gen de literatură, unic în creaţia de până la el? Cum de se juca cu moartea în boscheţi?

-           Săptămânal îmi beau cafeaua, mă rog, şi berea în restaurantul  de pe locul unde a fost până prin anii ’50 casa în care s-a născut Urmuz. Acolo mi-am lansat – într-un cadru extraordinar organizat de dl. academician Gheorghe Păun şi pictorul Ion Aurel Gârjoabă – volumul de proză satirică Concetăţenii lui Urmuz. Au participat chiar primarul, viceprimarul şi consilierii locali satirizaţi de mine în volum. Urmuz era pe aproape. Se afla pe acolo şi se juca cu moartea pe aproape, pe Bulevardul Basarabilor din Curtea de Argeş, deloc pe la Băneasa. De altfel, nu doar Caragiale e veşnic actual la noi, dar şi Urmuz cu absurdul lui.

-          Mai eşti urmărit de experienţa jurnalistică în ucenicia din redacţia unde ouau găini cu  5 picioare, ouă cubice bătute pe muchie? şi un lăutar bătrân, de culoare, în loc să-şi zbârnâie cobza sau să bată sârmele ruginite ale ţambalului până scotea untul din ele, viola o cârlană la hulubele cotigei?

      - N-ai cum uita nişte experienţe de asemenea anvergură. În primele luni din 1990 am lucrat la Zig-zag-ul lui Cristoiu care apărea în tiraj de un milion de exemplare. Şi unde aveam libertate deplină, să scriu ce vreau eu. Negociasem cu el un salariu lunar (în mintea mea) şi unul săptămânal (în ştiinţa lui). Aşadar câştigam 2000 de lei pe săptămână (bani de pe vremea lui Ceauşescu) plus 3000 de lei tot săptămânal să merg unde vreau eu în ţară cu avionul şi să vin cu un reportaj plus 800 de lei acord pentru text. Iar reportajul era anunţat cu litere de-o şchioapă pe prima pagină. Ce vremuri! Dar dvs, domnule Ioniţă, mă întrebaţi de fapt de Evenimentul Zilei. Acolo am lucrat cinci ani, dar lucrurile n-au mai fost deloc la fel. Nici salariul, nici tirajul (totuşi peste 700 000 a fost!), nici libertatea de mişcare, plus compromisul tabloizării presei, de care nu prea eram conştienţi la început.

-          Timp pierdut sau câştigat sub bagheta acelui mare dirijor numit “Ardei umplut”?

-          Timp pierdut n-a fost. Deşi l-am atacat de mai multe ori, chiar şi în timp ce-i eram subaltern, nu doar după derapajele flagrante din anii 2000, omul ştia să facă ziar sau gazetă literară, a dovedit-o şi pe vremea Împuşcatului, dar şi după 1989. Deşi ieşeam nervos de nu se poate de la şedinţele de sumar de la Expres Magazin, ulterior recunoşteam că „Ardei Umplut” era meseriaş.

-          Mai cultivi tubercule în ogorul editurilor? Ţi-a fost lanul de cartofi invadat de gândacii tranziţiei? Te-au ros la vrejul speranţelor deşarte? Ţi-a înflorit un liliac sub fereastră sau o floare de nu-mă-uita?

         - În ogorul editorial mai cultiv tuberculi. În grădina mea de la Curtea de Argeş, ba! Am fost vreo trei ani şomer şi atunci m-am ocupat de grădină. Cultivam cartofi, roşii, dovlecei, vinete, dar mai ales castraveţi (cinci kilograme pe zi), pe care-i împărţeam cu un motan birmanez, Tilică pe nume, care la şase dimineaţa ronţăia din curcubitacee mai abitir decât termitele.. De când am fost angajat redactor la Centrul Cultural Piteşti, toată grădina am transformat-o în livadă. Eu, cu mâna mea, am plantat 65 de pomi care sunt pe rod şi-mi dau vară de vară, toamnă de toamnă, fructe. Sub fereastră chiar am un liliac (de unde ştiţi, că nu m-aţi vizitat!), dar şi o magnolie, dar şi un arbore de mătase…

-          Umbra lui Urmuz mai bântuie pe un cal pestriţ, cu coama de umor negru peste creaţia ta? Te fascinează?

-          Urmuz mă va fascina pe veci. De două luni de zile scriu în fiecare dimineaţă la ora 5,00 o povestire satirică plină de absurd. Nu mă voi vindeca.

- E mare grădina decembriştilor? Îmbătrânesc şi băieţii generaţiei în blugi? Îi sapi la rădăcini? Le torni apă de trandafiri în petale? Le sufli sub aripi spre înălţimi? Cum găseşti saltul făcut de ei în stratul literaturii banale şi convenţionale care domnea pe atunci? Epoca pe care ai cunoscut-o a fost la unison? S-a cântat pe mai multe voci? Superbe? Răguşite? Câţi dintre ei au trecut peste veac? Câţi pierduţi în anonimat? Câţi cu faima trecută peste hotare?

         - Grădina optzeciştilor, că probabil la ei vă referiţi, e mare. Uitaţi-vă la nominalizările din ultimii ani la Premiul Naţional Mihai Eminescu, cel mai important premiu din România. Aproape numai optzecişti. Poeţi, e adevărat, dar sunt tot pe atâţia prozatori şi critici. Nu-i pot săpa la rădăcină, oricât de agricultor aş fi, pentru că sunt prietenii mei. Acum îmi daţi o idee, să scriu o carte cu 100 de prieteni optzecişti. La toate celelalte nuanţe ale întrebării centrale, vă răspund că deocamdată ei conduc literatura şi cultura română: universităţi, reviste, edituri, festivaluri, chiar USR, dacă facem abstracţie de şaizecistul Nicolae Manolescu.

-          Rătăcit în timp, pe drumuri bătătorite sau necroite, din Banatul cât e de mare, în dulcea Moldovă, în Bucureşti, oraşul păcatelor şi prăbuşirilor sub umbra Făgărașşlor, la “Curtea Dorului”, reşedinţa Basarabilor, poposind la Piteşti, ai prins rădăcini aici sau te încearcă din nou chemarea depărtărilor?

-          Nu mă mai mut nicăieri. Am deja loc de veci în cimitirul Bisericii Sfinţii Voievozi, la 15 metri de mormântul lui André Lecomte du Noüy, arhitectul francez adus de Carol I să reconstruiască Mănăstirea Curtea de Argeş, dar şi alte biserici din Principate. La vârsta mea, doar cu mintea mai umblu pe unde-am hălăduit în tinereţe: Turnu Severin, Iaşi, Orşova, Bucureşti, Baraolt în secuime, Bucureşti, punct final Curtea de Argeş…

-          Cum e să lucrezi în redacţia revistei Argeş? Cu ce efectiv, cu ce eforturi, cu ce strădanii, cu ce satisfacţii, cât de mulţumit de tine, de paginile tipărite? De colegii pe care îi ai de-voie-de-nevoie? Ce loc ocupă publicaţia pe care o conduci în ziaristica literară în România? Pătrunde şi dincolo de frontiere?

-          Sunt fascinat că am fost ales redactor-şef la Argeş. Când citeam eu, la 18 ani, revistele literare la Biblioteca Judeţeană Bibicescu de la Turnu Severin, eram fascinat de revistă. Am şi trimis la vârsta aia nişte proze scurte scrise cu pixul în exemplar unic. O dată mi-a răspuns romanciera Maria Luiza Cristescu să mai trimit, apoi am primit un răspuns mai detaliat şi cu totul favorabil, chiar cu citate din proza mea. Nu semna nimeni. Mi-a dezvăluit peste o sută de ani Sergiu I. Nicolaescu că e vorba de neasemuitul prozator Alexandru Monciu Sudinski. Acum, sincer, deşi mă străduiesc din răsputeri, n-am mari satisfacţii de redactor la Argeş, dar mă străduiesc să contribui, alături de dvs., care aţi traversat cu eroism toate seriile de 50 de ani ale revistei, şi alături de toţi ceilalţi  colegi, cu toţii mai vrednici decât mine, să facem o revistă demnă de jubileu.

-          Dar cărţile tale? Nu cumva le-ai lăsat pe planul secundar? Ce ai mai scris? Ce ai mai tipărit? Cum sunt receptate volumele tale de critica de specialitate? Ce mai ai în sertar? Ce mai ai în plan?

-          Hm! Ce importanţă au cărţile mele? Am publicat cu vreo trei-patru luni în urmă o antologie de proză scurtă de 724 de pagini – Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi. S-au scris deja vreo cinci cronici, în genere elogioase. Mai am trei cărţi în manuscris. Nu mă grăbesc deloc să le public. Într-o vreme în care mersul politicienilor spre puşcărie, dramele sentimentale ale manelistului Nicolae Guţă şi problemele siliconatelor de pe toate televiziunile ţin prima pagină, ce grabă e cu cărţile mele?!

-          Şi ce iniţiativă pentru revistă? Riscă ea să se plafoneze? Se revitalizează cu fiecare număr? Colaboratori? Detractori? Concesii? Refuzuri? Prieteni? Duşmani? Plăteşti şi oalele nesparte? Cum eşti plătit?

-          Eu mă sfătuiesc cu dvs. şi cu ceilalţi colegi din redacţie mereu. Sper că revista nu se plafonează, ba chiar că evoluează. Dosarul de presă de vreo mie de pagini (doar din 2010 încoace) ne arată că suntem pe drumul cel bun. Avem oferte de la nivelul prim al scriitorimii române, însă unii se dau deoparte când află că nu vor avea onorarii, mulţi dintre ei acceptă să publice şi aşa. Din fericire, avem în fiecare lună manuscrise pentru două numere de revistă. Deci, nu facem revista de umplutură, ci prin selecţie. Cum sunt plătit? mă întrebaţi. Excepţional. După un drum zilnic de 40 de kilometri la Piteşti şi unul la fel înapoi la Curtea de Argeş, după ce cumpăr benzină, la sfârşitul lunii duc acasă aproape 500 de lei

- Vine aniversarea. O vârstă când aproape toate revistele literare şi culturale s-au văzut ameninţate de uzură. Ce viitor îi pregăteşti acestei doamne cu un trecut grandios dar şi cu multe hârtoape? Cum şi cu ce te ajută editorii, patronii, Primăria, Consiliul Local, Centrul Cultural, Instituţiile de cultură, autorităţile municipale şi judeţene, Ministerul Culturii? Îţi este aproape comunitatea scriitorilor din zonă? Cultivaţi, promovaţi, uitaţi, premiaţi, publicaţi, susţinuţi prin cronici în revistă?

- Stimate domnule Marin,  stimate domnule Ioniţă, eu vreau să sărbătorim jubileul cum se cuvine. Am mers anul trecut la aniversarea de 150 de ani, respectiv de 25 a noii serii a revistei Familia de la Oradea, special să văd cum se face o aniversare. Au participat 250 de scriitori din România şi din diaspora. Eu mă gândesc să o facem doar cu toţi redactorii în viaţă ai tuturor seriilor şi cu premianţii din ultimii 10 ani, vreo 50-60 de scriitori. Dacă ni se vor oferi fonduri în concordanţă cu istoricul revistei vom sărbători, dacă nu, vom da nişte interviuri prin presa judeţeană şi naţională despre importanţa revistei, eu, dvs., colegii noştri şi cu asta basta!. 

                                                                                                                     MARIN IONIŢĂ

Un interviu

 „Cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a devenit privitor la TV şi pe monitorul computerului”

                                   -  Dumitru Augustin Doman în dialog cu Iulian Talianu –

-          Vă invit, domnule Dumitru Augustin Doman să povestiţi (pentru că aveţi un mare talent de povestitor) cum se simte un scriitor în anul de graţie 2015?

-          Mă flataţi! Nu ştiu ce mare povestitor sunt, ca să fiu sincer. Un scriitor se simte la anul 2015 ca un rahat în ploaie, sincer! Îţi e o mare jenă să te declari/recomanzi, în tren sau pe-o terasă, scriitor, că automat eşti asimilat cu Mihaela Rădulescu, Mihai Găinuşă, George Copos sau Gigi Becali… O mai penibilă situaţie în acest aspect n-a fost niciodată.

- Aţi citit în tinereţe  o carte de care nu vă puteţi despărţi nici azi?

- Este vorba nu de o carte, ci de un autor, acesta fiind Ivan A. Bunin, laureat Nobel în anii’ 30. Prin 1919, a fost denunţat la NKVD că ar scrie subversiv şi a fugit din URSS în Franţa, stabilindu-se într-un sat. A locuit acolo într-un sublim anonimat peste un deceniu până poştaşul a întrebat pe toată lumea dacă ştia un locuitor pe numele său Ivan Bunin, că are o telegramă de la Academia Suedeză. L-a găsit săpându-şi grădina! Când aveam vreo 22 de ani, Nichita Danilov m-a bătut la cap luni de zile să-l citesc, iar eu îi răspundeam că în materie de mari prozatori ruşi sunt satisfăcut până peste poate de Dostoievski, Tolstoi, Cehov, în ordinea asta. Dar, când într-o seară, la un anticariat de pe Strada Lăpuşneanu din Iaşi, Danilov mi-a cumpărat şi mi-a pus în braţe două volume de Nuvele şi povestiri de Bunin, traduse de diferite doamne filosovietice şi stilizate de Ştefan Aug. Doinaş, am intrat într-o lume absolut fermecătoare. Volumele sunt acum ferfeniţă. La ora 5,00 în fiecare dimineaţă recitesc câteva capitole din Biblie, iar la ora 19,00 în fiecare seară recitesc o povestire din Bunin care e scriitorul meu de suflet de câteva decenii. Au scris despre mine vreo 30 de critici, dar niciunul n-a remarcat că aş fi influenţat de Bunin, şi probabil că nici nu sunt, decât poate într-un sens absolut subiectiv. Bunin este un „tolstoian”, în nuvelele de început, admirând modul de viaţă şi de gândire al patriarhului de la Iasnaia Poliana, iar eu sunt un tolstoian în modul de a trăi. După ce stau o oră la computer, îmi pun un pahar de palincă şi ies în livada din fundul grădinii, chiar şi iarna, îi dau un târcol, admir cerul, văd cum le merge pomilor, şi revin în casă liniştit. Iar vara, acum, tot la două săptămâni, dau cu motocoasa prin livadă. Buninian sunt probabil în modul de a scrie, în sensul că încep şapte-opt povestiri şi le las aşa cu anii până le găsesc o rezolvare. La Bunin găsim câte o nuvelă amplă datată 21-23 decembrie 1901, dar găsim şi câte o povestire de o pagină şi jumătate de carte datată, să zicem, 1913-1932!

-          Cum şi când aţi început să scrieţi proză?

-          Dacă-mi amintesc bine, cred că pe la 17 ani. Eram un elev foarte singuratic. Mergeam la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene de la Turnu Severin şi citeam o carte pe zi. Mă simţeam în al nouălea cer. Şi acum, viciul meu (pedepsit, de data aceasta!) este lectura în neştire. Ajuns acasă, făceam exerciţii de scris şi încercam din răsputeri să nu imit pe scriitorii citiţi. Ajunsesem în armată când am debutat în revista Orizont de la Timişoara, care m-a mai publicat de vreo două-trei ori cu texte scrise cu pixul în unitatea militară de la Mangalia.

- Să tipăreşti o revistă de cultura  în vremurile de azi e o aventură. Ce înlesniri ar trebui să aibă  revistele de cultură?

- Sigur că e o aventură, probabil că o trăiţi pe proprie piele. Deocamdată, Primăria Piteşti a înţeles că revista Argeş are deja o istorie, anul viitor ajungând la jubileu, aniversând 50 de ani. Sper ca şi după sărbătoare (dacă va avea loc, cum îmi doresc!) să continue s-o finanţeze. Unei reviste de cultură adevărate îi trebuie finanţator sigur, libertate de expresie, toate înlesnirile pentru a-şi etala proiectul/programul.

- Ce aveţi pe masa de lucru?

- Pe masa de lucru!... E un fel de a spune. Cărţile mele se scriu singure, publicându-le iniţial fragmentar în reviste sau pe blog. În momentul de faţă, pe lângă cele şapte cărţi publicate, am încă patru în manuscris. Nu ştiu când le voi publica, motivele economice fiind insurmontabile. Am un volum de vreo 400 de pagini, toată proza mea scurtă, solicitat de Editura Tipo Moldova de la Iaşi, am o cărţulie de 101 tablete (din cele 1397 de pe blog), volumul II din Generaţia ’80 văzută din interior şi vol. II din Cititorul de roman, carte de cronici despre romane scrise după 2000.

-          Care sunt tinerii romancieri de azi în care aveţi mare încredere?

-          Nu-mi prea pun problema în termenii aceştia, tinerii romancieri… Eu citesc un roman pe săptămână, despre care şi scriu. Dar, nu contează generaţia. Dintre tineri? Cred în impetuozitatea lui Dumitru Crudu de la Chişinău şi în cea a lui Adrian G. Romila de la Piatra Neamţ, dar şi în Cristian Meleşteu. Altfel, mari romancieri contemporani cred că sunt Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Dan Perşa…

-          Vă invit să faceţi portretul generaţiei dvs. Aveţi vreo reţinere?

          - Ei, un portret nu pot face. Doar nişte consideraţii care nu ştiu să se fi făcut până acum. Generaţia ’80 conduce acum, ca să zicem aşa, viaţa culturală, academică şi mai ales literară în România. Dar, trebuie ştiut de viitorii istorici literari că această generaţie a fost cea mai oropsită. Profesori universitari, chiar decani şi rectori, directori de Direcţii de Cultură din judeţe, directori de Biblioteci Judeţene, redactori-şefi de reviste de elită, cu toţii optzecişti, sunt acum de la scriitori de primă mână, până la doctori în litere, dar în anii ’80 au lucrat în mină, în fabrici şi uzine, unii au făcut liceul la seral, au fost profesori prin sate inexistente pe harta României sau vânzători în librării şi anticariate, săriţi de la publicarea cărţilor, atacaţi de Săptămâna lui Eugen Barbu, refuzaţi la intrarea în USR, consideraţi subversivi pentru literatura română şi marginalizaţi cu bună ştiinţă…

-          Care sunt cei mai interesanţi prozatori români de azi ?

-          Mai sus, am chiar spus (ca să fac rime!). Mai sunt, desigur, un Radu Mareş, Şerban Tomşa (un romancier absolut extraordinar), Constantin Arcu, Viorica Răduţă, Emilian Marcu (venind dinspre/dintre poeţii optzecişti), ca şi Ştefan Mitroi, Nicolae Stan...

- Mai am o întrebare: economia de piaţă îl ajută pe cititor să redescopere plăcerea lecturii?

- Nu, categoric nu! Economia de piaţă îl ajută pe cititor să devină vânător de-o leafă puţin peste cea minimă pe economie, din care să-şi permită seara o bere. Circumstanţe în care cititorul nu mai e cititor. Chiar şi cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a devenit privitor la TV şi pe monitorul computerului.

-          Şi o curiozitate: cum a fost ieri la Pitesti?

-          Domnule Talianu, nu ştiţi un amănunt din biografia mea. Locuiesc la Curtea de Argeş, la vreo 700 de metri de celebra Mănăstire, şi fac naveta zilnic 40 de kilometri la Piteşti. Cum de două zile n-am fost la Piteşti, răspunzându-vă eu în zi de duminică, ei bine, nu ştiu cum a fost ieri la Piteşti. Dar, am sursele mele care-mi spun că a fost o mare plictiseală, adormeau pisicile în mers pe acoperişuri, lalelele moţăiau cu floarea-n pământ, iar orice milionar în euro era un Oblomov de tranziţie, bând şampanie cu biberonul, că-i era lene să-şi toarne-n cupă…

(interviu apărut în nr. pe iulie-septembrie 2015 al revistei Tomisul cultural)

Un alt interviu: „Sunt prea bătrân să mai am regrete, adică să mai am regrete pe care le-aş putea repara”

În revista on line Prăvălia culturală pe iunie 2014, Cornel Mihai Ungureanu publică acest interviu cu subsemnatul:

 “Fac notaţii despre moarte pe hârtiuţe, pe unde mă aflu. Ajuns acasă, le pun într-un plic A4 şi când acesta devine „borţos” se naşte o carte”, mărturiseaţi, domnule Dumitru Augustin Doman, la o întâlnire în Craiova, invitat la „Scriitori la Tradem”. Cum şi când a apărut această muză, această apropiere consacrată deja în „Meseria de a muri”, „Moartea noastră cea de toate zilele” şi în volumul despre care nu ştiu dacă e finalizat sau poate chiar a apărut, „Moartea de după moarte”?

Ultimul este aproape gata. Doamna aceasta platinată şi vioaie şi care ia toate formele apetisante ale existenţei mi-a devenit muză poate dintotdeauna şi pentru totdeauna. Ce-mi place să mă joc cu ea, s-o sâcâi, s-o gâdil, s-o înduplec, hlizându-mă, să mă mai lase un ceas, o oră, o secundă, că – chipurile! – mai am ceva important de zis. Pe naiba! Cred că-i o prostănacă dacă-şi închipuie că eu chiar mai am ceva important de spus!

Credeţi că se va rupe la un moment dat legătura cu ea (cu muza) sau e „pe viaţă”?

E atât de târziu, că nu ne vom mai desprinde unul de alta până…viaţa ne va despărţi!

 „Dacă moartea e implacabilă, dacă n-avem scăpare, măcar să ne luăm libertatea de a ne juca, de a ne hârjoni cu ea”, spuneaţi într-un interviu, după ce apăruse „Meseria de a muri”, „o carte veselă, iresponsabil de voioasă despre moarte”, cum o caracterizaţi. În alt loc, povesteaţi cum a probat bunica dumneavoastră un sicriu, la 50 de ani, cum s-a aşezat în el cu mâinile pe piept şi au jelit-o cunoscuţii la o „pomană de viu” devenită repede petrecere în toată regula. Avea să moară la 87 de ani, dar întâmplarea mi-a amintit o istorioară din atelierul de tâmplărie al bunicului meu, cu un ucenic care a probat şi el un sicriu pe care tocmai îl făcuseră pentru cineva. Ucenicul a murit, două zile mai târziu, într-un accident stupid. Vă e teamă de moarte? (nu neapărat a dumneavoastră)

Nu spunea Camus (mă rog, personajul lui!) că ce contează când mori dacă tot trebuie să mori? După 50 de ani începe coborâşul, că-ţi place sau nu. Şi ce mai contează dacă prăbuşirea definitivă e la 60, 70 sau mai ştiu eu când?! Mama are aproape 80 de ani şi zilnic o sun la telefon, iar ea-mi răspunde de la tăiat de vie, de la săpat de vie, de la cărat un salcâm cu spinarea din pădure pentru iarnă. Iar eu mă prefac a o certa, dar mă bucur că nu are crize de sciatică aşa cum am eu, şi o iau de model pentru dinamica ei meritorie.

Ce vă sperie?

Nimic esenţial. Mă sperie, să zicem, supărarea pe mine a uneia din cele cinci şefe ale mele. Şefa/muza aceea fatală nu mă sperie mai deloc.

Îmi spuneţi o întâmplare care v-a pus la grea încercare? Puteţi imagina una care v-ar face să vă cunoaşteţi limitele?

Ei, aici sunt în încurcătură. O adevărată „grea încercare” nu cred c-am avut şi mă rog la Bunul Dumnezeu să nu-mi facă parte de vreuna. Sunt atât de sărac, trăiesc de pe o zi pe alta, încât dacă aş avea parte de o asemenea încercare, aş avea o singură opţiune: să mor. Aş face-o împăcat. De pildă, dacă mi s-ar dezvălui mâine că am o boală incurabilă, dar pe care aş trece-o – totuşi – cu vreo 10 000 de euro, nici nu m-aş deranja să aflu de unde aş putea procura banii ăştia. Aş procura mai curând un biberon pe care mi l-aş umple cu o tărie (palincă, votcă…) şi aş aştepta pe doamna aceea lungit în pat şi meditând la lumea ei, eventual făcând şi mici notaţii, dacă mâna-mi mai fi disponibilă.

 „O sun la 7.30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi răspunde din mijlocul pădurii din Podişul Mehedinţi”.  Aţi copilărit acolo? Ce fel de copil eraţi? Ce era în jur?

Am copilărit acolo. Plimbam pe câmp o capră neagră cu coarne şi cinci oi, citind în clasa a şasea Demonii lui Dostoievski. Capra mi-a mâncat ficaţii. Pe cât de blânde şi de proaste erau oile, pe atât de drăcoasă era capra. Într-o dimineaţă când s-a răzvrătit peste poate, de nervi i-am tăiat un picior cu o seceră aruncată de la distanţă. Am plâns de mila ei vreo săptămână, apoi am mâncat, ca-n Labiş („mănânc şi plâng!”), friptură din ea. Altfel eram un copil prost, care – instruit de vecinul şi cel mai bun prieten al meu, cu patru ani mai mare – luam câte un sac de cărţi de la biblioteca din comună pe care le tocam, precum azi copiii internetul, şi dădeam seamă de ce înţelegeam sau nu lui Mihai Dobrescu, prietenul de mai sus.

Spuneaţi undeva că încă de la 16-17 ani aveaţi conştiinţa că sunteţi scriitor. Cum aţi ajuns la ea? Ce scriaţi? Ce citeaţi?

De citit, citeam nesăţios. La vârsta aia citeam ore întregi la Biblioteca Judeţeană Mehedinţi, romancieri, îndeosebi români contemporani, de la A la Z. De scris, mare lucru nu prea scriam. Dar, aveam impresia, ce impresie!, aveam convingerea că sunt scriitor. Bine că nu mă întreba nimeni, că altfel aş fi fost un preţios ridicol.

Există cărţi ale unor autori cunoscuţi de atunci, pe care le-aţi putea numi nocive? Sunt cărţi care apar astăzi despre care aţi spune, chiar dacă în alt sens, acelaşi lucru?

Nu, nocive nu! Poţi spune despre cărţi că sunt proaste au ba! Dar, cărţile nu sunt nocive. Totul e să ai discernământ, intuitiv sau analitic, la întâlnirea cu ele. Nocive nu sunt nici măcar cărţile Marchizului de Sade.

Ce a urmat după absolvire? Cum au fost acei ani, în plan personal? Care era atmosfera?

Atmosfera era tot mai irespirabilă. Publicam tot mai greu, dar scriam încă, nu înţelegeam perfect ce se întâmplă. Din 1985 până la revoluţie n-am mai putut publica nicăieri. Şi, mi-am consumat energia, citind integral Balzac şi scriind un dicţionar al personajelor lui. Dicţionar cu care nu ştiu ce să fac acum. Ba, dacă l-aş avea în versiune franceză, aş cam şti, dar mă rog…

Aţi avut legături cu Securitatea? V-au contactat?

Da, sigur că am avut legături cu doamna asta. După patru ani de stat la Iaşi (exact în perioada în care prim secretar a fost acolo tovarăşul Iliescu; paranteză în paranteză: în jurnalul meu din 1978, am găsit după revoluţie o însemnare în genul: „Se zvoneşte în târg că urmaşul lui Ceauşescu va fi primul nostru secretar!” Cine putea lansa un asemenea zvon cu 11 ani înainte de moartea comunismului, de moartea lui Ceauşescu?!) m-am întors la Severin. Revenit, deci, la Severin, scriitorul Romulus Cojocaru m-a prezentat la un festival literar lui Ilarie Hinoveanu, directorul Scrisului Românesc. Acesta m-a prezentat – la rândul lui – redactorului său de proză cu recomandarea să-i predau un volum cu povestirile din Luceafărul, Orizont, Convorbiri literare etc. Dl. redactor, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!, n-a catadicsit să-l citească timp de un an, iar eu -  tânăr, inconştient şi impetuos – l-am ameninţat într-o scrisoare că-l voi reclama nu ştiu unde… Iar redactorul mi-a luat-o înainte şi m-a reclamat el la Securitate şi m-am pricopsit cu un dosar de 277 de pagini pe care mi l-am văzut la CNSAS în 2001. Au fost cinci ani de calvar. Singurii care m-au pus în gardă că am dosar – înainte de a fi luat la interogatorii – au fost poeţii Nichita Danilov şi Marian Drăghici, care au refuzat să dea informaţii „pe linie” despre mine, adică au spus corect, şi nu în scris, ce cred ei că e Doman. Că adevărul este că nu eram un opozant al regimului, de ce să mă dau erou! Dacă am fost contactat? Sigur că da. După ce m-au percheziţionat acasă, după ce m-au dus la Securitate cu toate manuscrisele, au vrut să mă racoleze. Şi când i-am refuzat a nu ştiu câta oară, m-am întâlnit la o sticlă de votcă poloneză cu „turnătorul” meu săptămânal căruia i-am mărturisit: „Dacă unul din ăştia mă mai caută, îl arunc pe fereastră de la etajul 3!” El a scris asta în informaţia de a doua zi, iar în dosar am găsit următoarea notă a ofiţerului care se ocupa de DUI: „Să înceteze încercarea de racolare. Omul e recalcitrant!”

Pregătiţi un volum, „Scriitorii şi Securitatea”, aţi stat de vorbă cu diverşi confraţi despre o relaţie care încă stârneşte polemici, controverse, după ce au avut loc, treptat, în ultimii 25 de ani, deconspirări - despre care unii spun că sunt selective sau parţiale. Credeţi că se mai poate pune o lumină a adevărului peste aceste lucruri?

Am renunţat la acest volum. Ancheta din revista Argeş este concludentă. Las punerea luminii asupra întunericului din perioada aceea în seama altora.

 „Cu Ileana Roman am încercat să descoperim turnători cu pseudonim din dosarele noastre de urmărire”. Printre cei fără pseudonim au fost şi prieteni apropiaţi?

Domnule Cornel Mihai Ungureanu, am în faţă o turnătorie pe care încerc s-o transcriu, deşi e şi olografă şi agramată:

„Sursa: Străjuică Petru

Primeşte: Cpt. Radu Gh.

Data: 13 dec. 1982

Dosar 3533/00143

Notă informativă

Înainte cu două zile de lansarea cărţii lui (bandă neagră; n.m. DAD; de fapt fiind vorba de chiar Ileana Roman), a avut loc o petrecere ocazională la locuinţa acesteia unde au participat: Dumitru Augustin Doman (subliniat; n. DAD), Florin (activist UTC pe linie de propagandă fost tipograf), …, profesor de istorie la muzeu şi sursa. (adică, turnătorul; n. DAD).

Pe timpul petrecerii Doman, aflându-se în stare de ebrietate a jignit mai multe persoane, a aruncat cu un pahar pe fereastră, iar în cele din urmă a plecat. Tot în casă Doman discutând cu (bandă neagră de la CNSAS; n. DAD) îi spunea că a fost vizitat de un securist şi că acum n-ar mai accepta o asemenea vizită decât cu ordinul procuraturii. Odată cu aceste afirmaţii a adus injurii la adresa securităţii….” Şi tot aşa…

Adrian Păunescu?

Dumnezeu să-l ierte! Că are pentru ce. A fost o mare canalie. Eu am fost în două rânduri una din victimele sale colaterale. Cum vine tornada şi nu te poţi opune nicicum. Am câştigat concursul de debut de la Editura Albatros în 1983. S-au dat rezultatele în toate revistele literare ale vremii. Eram trei premianţi: eu, Bedros Horasangian şi Dan Petrescu.  Dar, când cărţile noastre erau culese, pregătite pentru calandru, cu coperţile făcute, Adrian Păunescu împlinea venerabila vârstă de… 40 de ani şi a vrut să se sărbătorească. A venit cu aprobare de la Comitetul Central şi şi-a publicat un volum de poezii de 800 de pagini, peste planul editorial făcut cu un an şi mai bine înainte. A mâncat automat hârtia şi drepturile de autor (aproape un milion de lei de pe vremea aia) la 12 cărţi. Desigur, debutanţii au căzut primii. Peste un an, s-a dat un ordin de la cabinetele 1 şi 2 că nu se mai debutează decât în volume colective şi aşa am apărut, în 1985, trei prozatori într-un volum. A doua oară când m-a spulberat, a fost în septembrie 1990. Venise revoluţia, începuse revoluţia în presă. Eram angajat la Zig-zag, gazetă săptămânală condusă de Ion Cristoiu care apărea într-un tiraj între 800 000 şi un milion de exemplare. Aveam un salariu de  patru-cinci ori mai mare decât al soţiei mele profesoare. Adrian Păunescu a tras nişte sfori cu o ticăloşie ieşită din comun până l-a convins pe patron să-l dea afară pe Cristoiu şi s-a instalat el acolo. Din cei 25 de redactori, 22 am demisionat. În trei luni, AP a dus gazeta la 100 000 de exemplare şi a fost dat afară. Până la moartea sa, am scris vreo zece pamflete şi anchete despre mizeriile lui, în gazete şi pe blog. După aceea, am încetat. Nu voi mai scrie niciodată, poate doar în astfel de evocări.

Paul Goma?

Un scriitor adevărat, un om profund moral, unul care nu acceptă compromisul, chiar dacă e conştient de consecinţele grave. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut.

O întâmplare cu un scriitor, dinainte de 1989?

V-am spus deja mai multe…

Aveţi nostalgii? Vă lipseşte ceva, cineva din acei ani?

Fără să fi avut vreodată, Doamne fereşte!, convingeri comuniste (titlu de revistă în care au debutat importanţi scriitori ca Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Petru Barbu, Cristian Popescu!...), am nostalgii din vremurile acelea. Aveam un prieten minunat în cei trei ani în care am fost profesor suplinitor în secuime, în orăşelul Baraolt; Nichita Lazăr, profesor de rusă din Carcaliul Măcinului. Luam un litru de vin, ne puneam undiţele pe umăr şi plecam după-amiaza pe râul Baraolt la pescuit de cleni şi scobari. Mi-e dor de acele zile de primăvară-vară. M-am întâlnit cu el la Carcaliu, fiind eu tânăr reporter la Zig-zag şi documentându-mă în zonă despre o epidemie de holeră. Am mâncat un somn de vreo şapte-opt kilograme.  La câteva luni, am aflat întâmplător că a făcut infarct pe o stradă a Măcinului şi a murit… Mi-e dor de el.

Dacă mă uit pe Wikipedia, văd că aţi primit cinci premii pentru literatură înainte de 1989 şi numai trei după... Pot primi un răspuns chiar dacă nu formulez o întrebare?

În ce mă priveşte, Wikipedia e depăşită. Cred că am primit mai multe premii după 1989. Să încerc un efort de memorie: Premiul de Excelenţă al Direcţiei de Cultură Argeş; Premiul Filialei Piteşti a USR pentru Concetăţenii lui Urmuz; Premiul Festivalului Avangarda XXII de la Bacău pentru Argeş, cea mai bună revistă a anului; Premiul Viaţa Românească, tot pentru revistă, Premiul Convorbiri literare, tot pentru revistă; Premiul de Excelenţă al Primăriei Turnu Severin… Dar, scriitorii se împart în două categorii: cei care primesc premii şi cei care oferă. Eu fac parte îndeosebi din rândul celor care oferă, fiind eu an de an în diverse jurii şi, pe de altă parte, dând premiile revistei „Argeş”.

Cum aţi ajuns şi de ce aţi plecat – dacă aţi plecat – din presă? Cum era viaţa de redactor la Zig-zag, Expres Magazin, Evenimentul zilei? Dar Ion Cristoiu?

De ajuns, am ajuns cum au făcut-o mai toţi scriitorii tineri în 1990. Toţi voiam să fim în paralel şi scriitori, şi gazetari. La mine chiar se confundau cele două ipostaze. După ce am făcut în februarie 1990, împreună cu Marian Drăghici, o gazetă literară – Anul 2000 -, în 50 000 de exemplare, şi după ce ne-a confiscat-o peste vreo lună, împreună cu contul din bancă, cel de-al treilea partener al nostru, m-am dus la Zig-zag- ul lui Cristoiu. Când un salariu era de 2000-2500 de lei, eu primeam 8000 plus 800 reportajul, plus 3000 de lei pe săptămână să merg unde doresc şi să vin joi cu un reportaj despre ce-mi trecea prin minte. În fiecare luni la ora 17,00 mă opream la Aeroportul Băneasa şi unde găseam primul bilet de avion, acolo plecam. Joi veneam cu reportajul senzaţional (semnalat de fiecare dată cu litere de-o şchioapă pe prima pagină), îl predam, îmi încasam salariul (se dădea săptămânal) şi plecam liniştit la soţie şi copii la Curtea de Argeş. La fel au mers lucrurile şi la Expres Magazin, mai puţin salariul care se înjumătăţise deja. Am făcut parte din echipa care timp de şase luni a pregătit Evenimentul Zilei, unde am lucrat până în 1997, când a plecat Cristoiu. Aici lucrurile nu mi-au mai plăcut. Cristoiu îşi începea cariera lui de curluntrist şi de trecător dintr-o tabără în alta cu mare voioşie.  Ziarul a ajuns la tiraj de peste 700 000 de exemplare, dar era un tabloid unde trebuia să scriu doar ştiri senzaţionale şi atât. Adio libertate de mişcare. Iar, ultima dezamăgire am avut-o după ce am creat de unul singur primul cotidian din istoria Curţii de Argeş, cotidian pe care l-am dus până după numărul 1000. Eu am format ziariştii din profesoare, elevi de liceu, oameni adunaţi de pe stradă. Răsplata a fost cruntă: turnătorii la patron, procese intentate de ziariştii formaţi de mine, daune de 100 de milioane de lei de acum 10 ani… Am stat şomer vreo trei ani, cultivându-mi grădina cu legume şi scriind despre moartea noastră cea de toate zilele.

V-aţi gândit să scrieţi o carte despre acei ani?

Mă gândisem să fac o culegere de reportaje scrise în acei ani, dar să scriu o carte despre perioadă cui prodest? Am deja patru cărţi în manuscris şi nu prea mai am nici posibilităţi, dar nici chef să le public. E pe piaţă o avalanşă de cărţi de toată mâna, că te apucă un sentiment de zădărnicie să mai adaugi şi tu un titlu, două… Eu am ajuns să primesc două cărţi pe zi. Cum să te descurci cu cititul lor, nici măcar cu frunzăritul, cu răsfoitul… Mi-am propus să citesc un roman pe săptămână şi alte câteva cărţi de poezie şi proză scurtă într-o lună şi pe care să le recenzez. Dar, îmi rămân vrafuri-vrafuri doar răsfoite în momentul primirii. Plus că abandonez seara vrafurile astea pentru a mai citi/reciti şi pentru sufletul meu. Aproape că mi-e jenă să mai trimit şi eu altora propriile cărţi…

Dar să scrieţi altceva decât scrieţi? (Teatru, scenariu de film sau mai ştiu eu ce?)

Poate că aş încerca dacă mi s-ar comanda, să fie jucate, regizate etc. Altfel, nu sunt atras neapărat.

Încă urmăriţi zilnic „presa lu’ peşte”, îmi dau seama din postările de pe blog. De ce?

Să-mi dau seama pe ce lume trăiesc, să fiu la curent cu ce se mai întâmplă. Dar presa asta a lu’ peşte s-a politizat, a ajuns mai partizană decât partidele. În fiecare dimineaţă la 5,00, citesc on line, un ziar dintr-o tabără, apoi pe celălalt din tabăra adversă şi tot aşa, şi mă distrez să văd cum un ziar face, de pildă, subiect de primă pagină din arestarea unui mogul de presă, trec la ziarul celui arestat şi nu aflu nici măcar o ştire de zece rânduri. Nu trebuie să am în minte tabloul acestei lumi suprarealiste, cu picioarele pe cer şi cu capul prin ierburi şi tufişuri?

Şi de ce scrieţi pe blog? Nu mă refer la rândurile de jurnal online ori la cele în care vorbiţi despre o carte, ci la comentarii despre oameni politici, de exemplu. E o igienă, dar nu e şi o irosire? „Am plicuri cu sute de începuturi de proze, de povestiri, de nuvele, unele de o pagină, altele de cinci, altele mai stufoase”, spuneaţi cândva. Sunteţi, deci, aşteptat...

Mă descarc, mă defulez. Pe moment, chiar cred că pun întrucâtva lucrurile la punct cu micile mele pamflete. Vax! Măcar le dau de comentat unor prieteni sau cunoscuţi sau multor necunoscuţi.

 „Nu sunt un scriitor de cursă lungă, precum romancierii adevăraţi. Îi admir pe aceşti salahori ai scrisului”. Dar dacă v-aţi gândi la un mare roman, despre ce ar fi?

Păi, ar fi o trilogie de vreo 1200 de pagini despre nimic, mă rog, despre Nimic, despre Marele Nimic, despre Nimicul Absolut. Un fel de istorie a Nimicului, de la Moise până la Iisus şi până-n zilele noastre. Aş ambiţiona cel mai mare roman istoric, social, livresc, un roman cu adevărat de Premiul Nobel. Dar, n-am motivaţie, plus că mi-e o lene de mă doare!

 „Marele roman are, de obicei, şi mari dimensiuni”, spunea Llosa. Subscrieţi?

E adevărat, nu asta zic eu mai sus!?

De ce Ivan Bunin?

Aşa s-a întâmplat, să fie el scriitorul meu de suflet. Nu e de valoarea lui Dostoievski, nici de cea a lui Tolstoi, pe care l-a vizitat la Iasnaia Poliana şi de ideile căruia era pătruns. Poate că în viaţă se leagă oamenii prin nişte lanţuri nevăzute. Bunin a trăit modest, îşi lucra grădina într-un sătuc din Franţa chiar în momentul când primea telegrama de la Academia Suedeză că este laureat Nobel. Poştaşul nu-l cunoştea. Sunt şi eu un necunoscut la Curtea de Argeş. Mă rog, sunt cunoscut nu ca scriitorul DAD, ci ca…soţul Valentinei. Iar Bunin a murit în 1953, exact când mă năşteam eu…

Canalia cu geniu sau scriitorul mai puţin talentat, dar onest?

Există şi, şi. Celine a fost un trădător de ţară, dar un mare scriitor, la noi Eugen Barbu a fost canalie, dar prozator de forţă… De netalentaţi oneşti e lumea literară plină. Prefer categoria de mijloc: genii cu caracter.

Aveţi regrete? („Ei, dacă aprofundam eu greaca veche...”)

Sunt prea bătrân să mai am regrete, adică să mai am regrete pe care le-aş putea repara.

La ce lucraţi în momentul de faţă? Ce plănuiţi a mai scrie sau a mai publica?

Sunt în situaţia că nu lucrez la cărţi, dar ele se scriu singur. Am în calculator o carte de tablete intitulată Republica lui Caragiale, pornită de la ideea că România nu există, ea este o republică pusă la cale de Nenea Iancu la o halbă de bere la Gambrinus. Am o antologie de proză scurtă de 500 de pagini solicitată de Editura Tipo Moldova. Am, de asemenea, un pseudojurnal Akaki Akakievici 2010. Raport de activitate de redactor-şef. În sfârşit, am terminat volumul al II-lea din Cititorul de roman, vreo sută de cronici la romane din anii 2000. Şi, încă, Moartea de după moarte, pe care am publicat-o fragmentar în ultimele luni în reviste din toată ţara. Dar, nu mă grăbesc să public niciuna din aceste cărţi. Nu am nici posibilităţi certe de a le publica şi nici nu mai identific bine publicul ţintă căruia să-i trimit aceste cărţi.

Un vis literar pe care vi l-aţi dori împlinit? Şi unul din afara literaturii?

Literar/neliterar, visul meu e să fiu un pensionar bogat (hm!) şi să am un loc al meu într-un colţ de cafenea din cartier, unde să-mi mut biroul între 10,00 dimineaţa şi 18,00, să am o carte la mine de citit, şi un laptop la care să citesc presa, să scriu, în timp ce o fată blondă cu picioare lungi şi fustă scurtă să-mi umplă mereu paharul cu whisky, cu gheaţă şi să-mi aducă gustări din când în când. Şi acolo să mă caute şi să mă găsească – între orele 10,00 şi 18,00 – doamna aceea platinată, dacă se poate cât mai târziu, în cazul în care nu mă uită. Ei, dar nu mă uită drăguţa, oricât m-aş iluziona eu, nu mă uită...

Un interviu

În nr. 3-4/2014 al revistei Pro Saeculum, a apărut următorul interviu despre revista Argeş:

Stimate domnule Dumitru Augustin Doman, cum se face că, sub „pălăria” Centrului Cultural Piteşti, încap trei publicaţii? E loc sub soarele piteştean pentru toată lumea?

- Graţie unor edili cu deschidere spre cultură, da, ne aflăm în situaţia aceasta fericită de a avea trei publicaţii: una de cultură, una literară şi una de istorie, sub acoperişul aceluiaşi Centru Cultural al Consiliului Local Piteşti.  

 Să facem puţină istorie: în ianuarie 1966 a apărut primul şi unicul număr al „revistei de cultură” „Meşterul Manole”. Peste cinci luni, adică în iunie 1966, apare revista „Argeş”, concepută drept ,,Revistă politică, socială, culturală”, iar „Meşterul Manole” rămâne numele suplimentului literar. De-a lungul acestei istorii care se apropie de jumătate de secol, se pot delimita etape, contradicţii, schimbări de direcţie? Personalităţi tutelare?

- Despre contradicţii explicite nu poate fi vorba. De etape şi schimbări de direcţii, da! Existând totuşi şi o continuitate, că o nouă conducere nu făcea tabula rasa! Titulari de rubrici, personalităţi marcante ale momentului rămâneau de la o serie la alta, înscriindu-se din mers în noul proiect. Fiecare redactor-şef, fiecare echipă a venit cu program propriu, istoria de aproape 50 de ani a revistei a cunoscut mai multe mărci „Argeş”, în funcţie de personalitatea fiecărui şef de redacţie,  nici nu se putea altfel. Pentru că Mihail Diaconescu, Gheorghe Tomozei, Sergiu I. Nicolaescu, Nicolae Oprea, Jean Dumitraşcu nu au nici pe departe aceleaşi concepţii despre literatură în general, despre un program de publicaţie culturală, în special. Poate doar cultivarea unor mari valori ale perioadei respective: de la Tudor Arghezi în prima serie, la generaţia ’60  în frunte cu Nichita Stănescu, Florin Mugur şi Fănuş Neagu, în seria Tomozei, la lărgirea aceleiaşi generaţii şi apariţia promoţiei ’70, în longeviva serie Sergiu I. Nicolaescu, la numele „revoluţionare” din primele luni ale lui 1990 în seria Nicolae Oprea, la clasicii sămănătorişti şi trăirişti din a doua serie Mihail Diaconescu, până la clasicii în viaţă din toate generaţiile în timpul lui Jean Dumitraşcu şi până la încercarea de „unificare” a generaţiilor ’80 şi 2000, unificare fiind un mod de a spune, puntea aceasta arătând mai curând diferenţele decât asemănările dintre ele, în seria actuală. 

Cât de comodă este – la colectivul redacţional mă refer – postura de continuatori ai unor personalităţi de talia lui Şerban Cioculescu, Augustin Z.N. Pop, Emil Condurachi, Mihail Diaconescu, Cezar Ivănescu, a „tripletei de aur” – Mugur-Cerna-Tomozei?

- Nu ne punem această problemă, a comodităţii/incomodităţii în poziţia de urmaşi. Dacă ne-am pune-o, am sta inhibaţi în genunchi, ca la biserică, de dimineaţa până seara şi n-am trimite lunar revista în ţară, pe site şi în plicuri şi pe tarabe. Noi nu concurăm cu înaintemergătorii noştri, nici nu-i copiem în literă şi în… cuget şi simţiri, noi încercăm să facem o revistă culturală a mileniului trei, concurând cumva, prin mers propriu, cu cele peste o sută de surate ale noastre din ţară, inclusiv cu „Pro Saeculum”.

De care dintre înaintaşi vă simţiţi – dvs. personal – mai apropiat? De ce?

- Întrebarea e incitantă, dar şi puţin subversivă. Dacă v-aş spune că de unul sau de altul, s-ar nărui precedentul răspuns. Am preluat câte ceva din toţi înaintaşii, cu unii mă consult săptămânal şi acum, în redacţie sau la o cafea, pe alţii îi „consult” în colecţie. „Argeş” n-are, desigur, istoria „Familiei” sau „Convorbirilor literare”, de pildă, dar sunt convins că Ioan Moldovan şi Cassian Maria Spiridon se simt prin câte ceva apropiaţi de Iosif Vulcan, respectiv de Titu Maiorescu şi de urmaşii lor, altfel urmându-şi proiectele proprii.   

Nu ducem lipsă de reviste culturale! Cum aţi defini personalitatea revistei pe care o conduceţi? Care-i sunt punctele forte, ce o diferenţiază de alte periodice din bogatul peisaj publicistic?

-         Mă rog, nu am atât orgoliu să mă laud cu „punctele forte”. În schimb, în ceea ce priveşte personalitatea proprie a revistei noastre, parcă m-aş încumeta întrucâtva, având în vedere profilul rubricii dvs. Intenţionăm să facem o revistă naţională cu un profil cât mai pronunţat, şi prin originalitate, dar şi prin valoare. O revistă culturală/literară, chiar lunară, că săptămânale nu mai ştiu decât două, trebuie să fie de actualitate. Nu trebuie să te uiţi neapărat pe frontispiciu ca să ştii când a apărut. Ea trebuie să dea seamă de viaţa literară, de apariţiile editoriale ale momentului, dimpreună cu eseurile şi studiile despre literatura română dintotdeauna şi dacă se poate – şi se poate! – despre actualitatea literaturii din diaspora şi a literaturii europene şi internaţionale. Pe urmă, redacţia fiind formată în special din optzecişti, sigur că predomină colaboratorii acestei generaţii, dar nu sectar, ci făcând legătura cu marii şaizecişti (vd. rubrica prodigioasă a dlui Gheorghe Grigurcu), pe de o parte, şi cu douămiiştii, pe de alta (vd. pagina Generaţia poetică 2000). Dar, proiectul „Argeş” se vrea şi un „proiect cu proiecte”. Multe cărţi, o mică bibliotecă s-a născut din rubricile din revistă. Recent, cronicarul nostru „întârziat” Nicolae Oprea şi-a publicat la Tracus Arte un volum de critice din cronicile din revistă. Singura sinteză a filosofiei lui Mihai Şora, scrisă de Leonid Dragomir, a fost publicată iniţial în rubrica sa din revistă. Mircea Bârsilă are programat deja un volum despre poeţii generaţiei ’80, după rubrica din „Argeş”. Poetul, prozatorul, eseistul, universitarul  Ioan Lascu scrie de ani deja, în revista noastră, un volum despre vârfurile optzecismului. Eu însumi am scris în serial volumul de interviuri, apărut ulterior la Tracus Arte, Generaţia ’80 văzută din interior. Şi tot aşa, volumul de cronici Cititorul de roman. Clasicistul Petru Pistol, numit de Petru Creţia cel mai bun profesor de greacă veche dintre studenţii săi, a publicat un volum de studii clasice din rubrica sa din „Argeş”. Un volum de studii despre Mircea Eliade a apărut din rubrica lui Mircea Handoca, precum şi un volum de interviuri cu eliadişti din toată lumea al regretatului Gabriel Stănescu. Ştefan Ion Ghilimescu şi-a strâns în volumul Vederi şi atitudini critice eseurile din rubrica sa de aici. Mihai Barbu, doctor în Litere, a publicat un volum de reportaj literar minunat din serialul din „Argeş”. Proiect după proiect!

             Avem colaborator permanent pe Leo Butnaru de la Chişinău, care traduce din avangarda rusă, şi tot din Basarabia culturală o publicăm pe tânăra eseistă Nina Corcinschi. Apoi, avem corespondent permanent la Paris, eseistul Dan Burcea, care  ne ţine la curent cu actualitatea culturală a Franţei, în eseuri, reportaje şi interviuri cu mari personalităţi. Acum doi ani, am fost singura revistă din România care am dat seamă despre toate nominalizările la premiile romanului francez.

             Mai avem o atitudine: nu ne însuşim războaie care nu sunt ale noastre. Există autori, eseişti, publicişti care poartă campanii împotriva unor personalităţi, unor grupuri, unor instituţii culturale, prin toate gazetele literare şi nu numai, şi ne trimit şi nouă textele ori înainte, ori după ce le-au mai publicat. Dacă războaiele respective nu sunt şi ale noastre, nu ni le însuşim şi le refuzăm cu toată sfiala şi cu toată deferenţa.

             Dar, personalitatea revistei este dată şi de numele care au primit în decursul ultimului deceniu premiul anual al redacţiei noastre, de la Mihai Şora şi Mircea Handoca, până la Adrian Alui Gheorghe, Radu Aldulescu, Liviu Ioan Stoiciu, D. R. Popescu şi Ileana Mălăncioiu, de la Horia Bădescu, Magda Ursache şi Radu Cârneci până la Marian Drăghici şi George Vulturescu, de la Nichita Danilov şi Al. Cistelecan până la Varujan Vosganian…Numai şi pentru faptul că cei de mai sus au acceptat să publice la noi şi să vină la Piteşti să ridice premiile şi un pahar cu noi ne face „aroganţi”.

Şi, că veni vorba de presa literară, ce are ea bun şi ce are mai puţin bun? Dar, mai ales, ce viitor are?

E atât de divers, de bogat, de colorat peisajul revuistic românesc, că-n el găseşti de toate. Bine e că cele peste 100 de reviste apar, cum pot şi ele, pe întreg cuprinsul ţării şi dau – fiecare după puteri – seamă de nivelul literaturii actuale; şi asta, în pofida faptului că mereu li se cântă prohodul, că e criză, că vor dispărea etc. E bine că rezistă şi încă în oraşe mai mari sau mai mici. În privinţa revistelor, ca şi a colocviilor şi simpozioanelor şi festivalurilor organizate de acestea, soarele nu mai răsare de la Bucureşti. Ca-n sfera lui Pascal, în privinţa revistelor, centrul e peste tot şi marginile nicăieri.

E bine că multe dintre ele nu sunt simple adunături de texte, ci au programe editoriale proprii, cu colaboratori valoroşi.

Mai puţin bine este că multe nu sunt de actualitate. Dacă nu te uiţi pe frontispiciu şi nu vezi luna şi anul, îţi poţi închipui că numărul respectiv e din 1980, 1997 sau 2003… Pe urmă, sunt reviste care (re)publică texte apărute deja în cărţi, sau apărute în încă două-trei reviste. Noi refuzăm aceste texte, chiar şi când vin din partea unor scriitori de valoare. N-am mai avea proiectul propriu, dacă am accepta să ne …omogenizăm cu texte uzate prin încă două-trei publicaţii plus că nu sunt comandate de noi şi nu sunt pe linia proiectului nostru. La „mai puţin bun” marcăm şi faptul că unele gazete au un aer de deja vu, sunt manieriste, vezi un număr nou-nouţ, acum ieşit din tipar şi ţi se pare că l-ai mai citit.

În privinţa viitorului, n-aş fi sceptic. Dacă în vremurile astea de criză (economică, financiară, morală) rezistă peste 100 de gazete literare, ele nu vor dispărea nici în anii următori. Vor supravieţui în regim de nişă, dar vor supravieţui, şi nu e deloc rău. Barometrul literaturii la zi îl reprezintă totuşi revistele literare. Dacă revistă nu e, literatură nu e.

Un interviu acordat lui Adrian Alui Gheorghe

La rubrica

Invitatul revistei: Dumitru Augustin Doman

am acordat acest amplu interviu poetului Adrian Alui Gheorghe pentru revista Conta:

 1.     – Dragă Dumitru Augustin Doman, te rog să transformi parcursul tău pe lumea asta, ca om şi ca scriitor, într-o poveste care să-i facă pe (eventualii) cititori să ciulească urechile... (Sau să plîngă? Sau să rîdă?) Cam care ar fi povestea vieţii tale? Te-ai născut cu o carte de povestiri de Cehov legată de mînă? Mama ta a primit un mesaj de la Borges la naşterea ta? Cum te-ai decis „să te faci” scriitor? Sau cine te-a convins...?

- Dragă Adrian Alui Gheorghe, mă tem că-i voi dezamăgi pe cititorii revistei “Conta”, în sensul că nu-i voi face nici să râdă, nici să plângă, şi-apoi nici n-am să încerc, mă îndoiesc că voi găsi tocmai la revista ta asemenea lectori slabi de înger. Dacă m-aş fi născut cu o carte de Cehov în casă, acum chiar că aş fi un mare prozator, aş fi ars multe etape, n-ar fi trebuit să citesc tone de literatură de-o anume calitate până l-am întâlnit pe Cehov. Din păcate, în casa mea nu se afla decât Biblia şi până pe la 10 ani nimeni nu mă lăsa să pun mâna pe ea, că… “nu e pentru copii”. Poate că de la interdicţia asta mi se trage citirea a şapte-opt pagini din Biblie în fiecare dimineaţă la ora 5,00, şi asta de zeci de ani. Deşi aş fi făcut faţă, având în vedere că la cinci ani ştiam binişor să citesc şi să scriu. Bunica mea, analfabetă, dar mai înţeleaptă decât mulţi doctoranzi, cu atât mai mult decât unii doctori în filosofie, a intrat prin 1958-59 într-un program de alfabetizare pompieristică. O dată, de două ori pe săptămână, partidul trimitea un învăţător tânăr s-o înveţe pe bunica Ana are mere. Bunica n-avea mere, dar avea totdeauna o bucată de slănină afumată, o ceapă, o bucată de turtă de mălai şi o sticlă de ţuică, pe care le punea pe măsuţa de lemn cu trei picioare din mijlocul curţii, în faţa învăţătorului. Mai luând o bucată de slănină, mai ridicând păhăruţul, învăţătorul o tot pisa pe bunica să înveţe buchea. Dar bunica îl privea cu superioritate pe tov., a pus mâna pe creion doar de câteva ori până a reuşit să caligrafieze (hm!) Polina O (de la Oprişan) şi cu asta basta. Dar, cum eu nu aveam complexe de superioritate faţă de învăţătorul acela altfel bonom şi vessel de la un anumit păhăruţ în sus, am profitat de şcoala gratuită şi am învăţat, pe lângă băutul ţuicii, să scriu şi să citesc. Ei, eram scriitor? Ba bine că nu! Mai urma să devin cititor. Aici a fost mai dureros, dar asta e. Eram trimis la cooperativă să cumpăr produse de bază, cum le zice acum: petrol lampant, ulei, zahăr, orez. Iar acolo se cumpăra trei sferturi pe bani şi un sfert pe ouă; în plus la o cumpărătură de 15 lei, îţi dădea musai şi o carte de doi-trei lei sau o …jumătate de carte. Iar când erai obligat la doi lei, vânzătorul rupea o carte de patru lei în două. La şapte ani, citeam eu deja câte o jumătate de carte, mai greu era când citeam o “partea a doua”, că nu prea înţelegeam nimic, era un fel de postmodernism proletcultist. Făceam economii la un moment dat şi-l rugam pe vânzător (era unul bigam, cu o nevastă legitimă şi una ţiitoare, trăind amândouă paşnic sub acelaşi acoperiş şi în acelaşi pat cu stăpânul) să nu mai rupă cărţile, cumpărând cu gaz lampant şi orez câte o carte întreagă, de Nina Cassian, de Victor Tulbure, dar şi câte una de Maxim Gorki. Era luxul suprem din Plaiul Cloşani, să cumperi o carte întreagă...

2.     – Cît a fost destin şi cît a fost întîmplare în alegerea „căii literaturii” în ceea ce te priveşte? Are întîmplarea vreun rol în evoluţia unui scriitor?

- Întâmplarea? Dar în ce n-are ea, drăguţa, rolul primordial? Întâmplarea a făcut să fiu un copil în general singur, cum mai sunt şi acum copiii prin satele din Munţii Apuseni, din Munţii Neamţului, din Munţii Făgăraş şi din alţi binecuvântaţi munţi din România. Aşa erau copiii şi din satul meu din Plaiul Cloşani. După ce am depăşit nivelul de cititor de la cooperativa de consum, de prin clasa a cincea, am devenit prieten al cărţii, cu carnet şi insignă. Un prieten şi vecin, doctor în psihologie acum, fost comandant de poliţie judeţeană în anii ’80-90, mai mare cu patru ani decât mine, m-a îmbolnăvit de-a binelea de citit. Mergeam la biblioteca sătească aşa, ca la pomul lăudat, cu sacul; serios, la propriu. Cum pe atunci nu existau pungi de plastic, mergeam cu un sac de iută şi băgam în el 15-20 de cărţi, şi pe câmp, cu oile, le devoram. Apoi, treceam la examen. Prietenul meu mă întreba ce-am înţeles, şi de aici discuţii lungi, recitirea unor pagini, dacă nu a întregii cărţi. Aşa am devenit un fel de Don Quijote, de mi se stricaseră creierii de atâta citit, noroc că nu mă lăsa prietenul meu Mihai Dobrescu să citesc romane cu cavaleria rătăcitoare, că n-ar fi rămas armată de oi, capre şi vaci nenimicită de mine cu suliţa din arac de fasole. Sigur că visam noaptea, dar şi ziua, cum că unele din paginile alea nemuritoare le-aş fi scris eu sau că voi scrie, păcatele mele, unele şi mai şi…

3.      – Cît de important e debutul pentru un scriitor? Cum ai debutat tu? Cum ai fi vrut să debutezi? Dacă ai fi azi în faţa debutului, cum ai proceda? Ce sfaturi ai da unui tînăr care stă să debuteze acum? Cum ai putea să descurajezi un tînăr care vrea să intre în teritoriul literaturii?

- Debutul este foarte important pentru orice scriitor. Eu eram un visător incurabil. De pe la 15 ani, vai de capul meu!, mă consideram scriitor în toată regula, înainte de a scrie ceva. Atunci m-am mutat la Turnu Severin şi mergeam zilnic la Biblioteca Judeţeană, unde-i citeam pe contemporani, poeţi şi prozatori, ba şi pe critici. O citeam, de pildă, pe Maria Luiza Cristescu. Acolo am început să-i citesc pe şaizecişti, pe D. R. Popescu, pe Fănuş, pe Velea, pe Breban… Şi atunci am început să scriu. Vorbeai de întâmplarea şi rolul ei în destinul unui scriitor? Ei, întâmplarea face să fi trimis prima povestire la revista „Argeş” unde nici nu visam că voi ajunge vreodată redactor-şef, o povestire în care nu se întâmpla nimic, în care erau descrise doar impresiile personajului din urma sicriului dirigintei mele moarte cu o săptămână în urmă. Mi-a răspuns sec tocmai Maria Luiza Cristescu: „Mai trimiteţi!” I-am mai trimis eu, dar ea nu mai răspundea la poşta redacţiei, îi luase locul Alexandru Monciu Sudinski care mi-a răspuns mai pe larg, citându-mi chiar nişte fraze. Ce fericit eram! Dar, de debutat am debutat la 19 ani în „Orizont” la Timişoara, publicat încă de câteva ori mai apoi de Ion Arieşanu, pe care l-am întâlnit doar pentru un sfert de oră mult mai târziu. Din lunga perioadă a debutului, am rămas cu amintirea adâncă, obsedantă a aşteptărilor febrile la chioşcul de ziare până soseau revistele literare (măcar atunci soseau!), a grabei cu care le cumpăram şi le răsfoiam cu fundul pe prima bordură, nerăbdând să ajung cu ele acasă, a tuşului care-mi înnegrea mâinile, chestie pe care o intuiam deja ca pe un sacrificiu pe care ţi-l cere literatura. Citeam prozele scurte ale consacraţilor şi le demontam cuvânt cu cuvânt, silabă cu silabă, încercând să aflu ce mecanisme complicate au făcut ca ele să fi fost publicate. Şi mă chinuiam de mama focului să cred că nu e nicio legătură între realitate şi ficţiune, fiind sigur că o proză trebuie să fie sută la sută ficţiune, mult mai târziu lămurindu-mă eu că nici cea mai diabolică imaginaţie de romancier nu poate egala, necum întrece, realitatea mult mai spectaculoasă decât orice fantastic. Cred că am debutat norocos, în sensul că prea brodam ca un artizan la textura unor povestiri în care nu existau personaje, nici întâmplări, ci doar nişte fantasme vagi. Acum nu se mai debutează. Ştiu o fetiţă din Băile Herculane care în clasa a cincea are vreo şase-şapte cărţi publicate, nu le mai ţine şirul. Nici un tânăr aspirant la gloria deşartă a literaturii nu mai aşteaptă înfrigurat o gazetă pe tarabe, el scriindu-şi poeziile direct pe saituri şi publicându-şi cărţile când i se năzare, de cele mai multe ori neinteresându-l deloc, dar deloc, părerea vreunui critic. Văd tineri scriitori aducând dosare de înscriere în USR cu un geamantan de cărţi şi fără nicio recenzie despre ele. Mă întrebi ipotetic cum aş putea descuraja un tânăr să intre în literatură. Chiar am făcut-o. I-am descurajat pe proprii mei copii. Sigur că s-au lăsat imediat de înşirat cuvinte pe aţă, convingându-i că n-au vocaţie de scriitori, dacă nu sunt cititori înverşunaţi. Au rămas – din păcate – artişti în firea lor, chestie care mă îngrijorează uitându-mă la societatea-junglă în care trăim, firile de artist fiind devorate ca un nimic.

4.     – Dacă nu ai fi devenit scriitor, ce altă profesie ţi-ar fi plăcut să ai? Ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci pe lumea asta?

- Eu chiar am făcut o groază de profesii, de meserii, să le zicem mai bine, dar toate mi s-au părut constrângătoare mijloace de supravieţuire. Dar ceva-ceva mi-ar fi plăcut să fac şi tot ca pe o artă. Mi-ar fi plăcut să fiu bucătar într-un restaurant pescăresc, poate la Antalya sau la Nisipurile de Aur sau la Varna sau poate pe un vas de croazieră, să imaginez tot felul de reţete, întâi să le prepar şi să bucur papilele gustative a sute de clienţi, apoi să le şi structurez în cărţi, ca Radu Anton Roman, pentru mii de cititori. Sunt sigur că mi s-ar fi dus vestea pentru saramura supranumită Doman, plachia cu acelaşi nume etc.

5.     – Vorbeşte-mi despre maeştrii tăi. Cît de importanţi sînt maeştrii în evoluţia unui scriitor? Au fost maeştri care te-au dezamăgit în timp?

- După sacii de cărţi citiţi în copilărie şi în adolescenţă, la un moment dat s-au cernut şi s-au cernut şi-n site şi mai dese până au rămas mai ales marii prozatori ruşi şi urmaşii lor prozatorii americani. Dar ruşii, în primul rând, de ce nu şi sovieticii (că n-aveam prejudecăţi!) Valentin Rasputin, Viktor Astafiev, Vasili Sukşin, ruşii ziceam mă terminau, mă leşinau, mă trimiteau cu capu-n nori sau cu picioarele pe tavan, mă întorceam la ei ca-n satul natal. Odată, ca să recitesc Fraţii Karamazov, am lipsit trei zile de la serviciu şi s-a propus desfacerea contractului meu de muncă… Dar, un scriitor cu adevărat de suflet nu aveam. S-a rezolvat însă. Prin 1975-76, străbăteam la deal şi la vale Strada Lăpuşneanu din Iaşi cu Nichita Danilov, sau urcam Copoul, sau coboram Râpa Galbenă, disecând pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Cehov, desigur. Dar, Nichita tot încerca să-mi vorbească de unul Bunin şi eu tot nu voiam să aud de el, deşi nu ştiam nimic, reticent parcă dintr-un fel de gelozie faţă de cei trei de mai sus, plus Goncearov şi Bulgakov. Aproape în fiecare seară, la ora 17,00, la five o’clock, monşer, aşteptam un sfert de oră până se deschidea cu marfă „nouă” un anticariat de pe Lăpuşneanu, de unde Brumaru (pe care-l cunoşteam cu tot respectul, de la distanţă) pleca fericit spre casă cu câte un braţ mare de volume. Ei bine, într-o astfel de seară, Nichita mi-a pus în braţe două volume, tipărite mărunt ca nişte tapiserii chinezeşti, de nuvele şi povestiri de Ivan Bunin, majoritatea stilizate de Doinaş. Fericită seară! Era scriitorul meu de suflet pe care-l căutasem fără să-mi dau seama. Încă-l recitesc fascinat. Nu e săptămână de la Dumnezeu să nu-l recitesc şi să nu-l găsesc la fel de proaspăt ca la prima citire. Să mă dezamăgească pe mine Bunin?! Mi-aş dori eu să trăiesc atât până mă va dezamăgi el. Aş ajunge un Matusalem şi-aş îngropa senin zece generaţii de politicieni.

6.     -  Eşti citit la nivelul aşteptărilor? Uite, eu am căutat o carte de Doman la librăriile din Piatra Neamţ şi nu am găsit. Nu am văzut nici la Iaşi, la Casa Cărţii, deşi e un mare oraş universitar... Cum poţi să te faci cunoscut azi ca scriitor dacă nu îţi circulă cărţile? Sau despre ce fel de recunoaştere a scriitorilor români de azi vorbim?

- Întrebările astea ale tale sunt obsesive pentru scriitorii zilelor noastre. Eu am să-ţi răspund că sunt receptat la nivelul aşteptărilor mele, acest nivel fiind fixat după posibilităţi, coane Fănică! Reţeta e simplă, alta mai bună n-am. Risipesc vreo 50 de exemplare dintr-o carte prin biblioteci, duc vreo 30 la librăria Muzeului Literaturii din Bucureşti, organizez nişte lansări. Trimit apoi prietenilor, colegilor, scriitorilor şi criticilor vreo 120 de exemplare. Se scriu 20-30 de recenzii şi cronici despre ea. Mai bune, mai rele, mai rău-voitoare şi de acolo îmi fac o medie a receptării şi mereu  sunt nemulţumit că nu sunt desfiinţat, că poate atunci aş învinge definitiv boala asta de a scrie totuşi. Mă resemnez cu faptul că asta e realitatea culturală de la noi, cu faptul că mari prozatori şaizecişti care vindeau ca pe nimic 100 000 de exemplare în anii ’80, acum nu vând nici morţi 1000.

7.     -  Te rog să faci un portret robot al cititorului tău. Ca să-l dăm în urmărire generală...! Cum arată, ce face, spre ce aspiră...? E periculos că e în libertate?

- Răspunsul e deja cel de mai sus. Cititorul meu este un la fel de înfrigurat ca mine, e tot un scriitor care nu are cui se vinde, dăruindu-se deci, e prietenul meu cu care mă întâlnesc seara la o bere şi prietenul prietenului meu cu care se întâlneşte seara la o bere, iar mai nou, mai mulţi devoratori de bloguri care mă citesc în format electronic şi mă critică imediat în cinci fraze. Uneori îmi spun că poate aceştia vor fi adevăraţii mei cititori de acum încolo. E o cale...

8.     – Unde şi cum te-ai întîlnit cu critica literară? Ce a ieşit din această întîlnire? Tu l-ai recunoscut pe critic? El l-a recunoscut pe prozator?

- Primii critici i-am întâlnit în cenacluri. Puţine cenacluri am frecventat, dar acolo am găsit câţiva critici buni, nu doar critici de cenaclu, aceştia fiind de obicei scriitori adevăraţi în devenire, dar critici veleitari. Prin 1975, la Casa Studenţilor din Iaşi, conducea un cenaclu stufos Virgil Cuţitaru, redactor-şef la Editura Junimea. Ca redactor de editură era un funcţionar pe linie care-i aburea pe tinerii scriitori şi-i publica la Sfântul Aşteaptă, dar ca şef de cenaclu mi se părea strălucitor. E adevărat că era un bun critic oral, fiind spontan, speculativ, spumos, autor ad-hoc de istorie anecdotică a literaturii române. După numai un an, m-am trezit întrucâtva şi am înţeles că adevăratul critic – nu doar de cenaclu – e altul, adică Daniel Dimitriu, mentorul noii Junimi de la Casa Pogor, Titu Maiorescu al anilor ’70-80, care selecta textele cu o lună înainte de a fi citite, lucra cu autorul pe ele, îi lăsa pe toţi să vorbească, să critice în legea lor, apoi îi aducea la ordine, cu tact, cu metodă, înţelegând noi, mânjii nărăvaşi, că nostimada asta de critică e o ştiinţă, înainte de a fi vreo artă. Îmi aduc aminte cum prin 1976, a venit să citească la Iaşi Liviu Ioan Stoiciu. Noi, autorii a vreun snop de poezii sau a vreunui catalog de povestiri, şi astea în majoritate nepublicate/nepublicabile, am sărit ca arşi: asta nu e poezie! Cam acesta a fost tonul cu care l-am întâmpinat junii critici de ocazie pe junele poet. Unii mai decent şi la modul urban, cum era de obicei Lucian Vasiliu, dar alţii mai din topor, că acum ne ruşinăm. La concluzii, Daniel Dimitriu ne-a lămurit că LIS e un deschizător de drum în poezie, că poezia nu e doar de un singur fel, că trebuie să fim atenţi la nuanţe şi la fenomenul poetic în plină desfăşurare… Ne-a muştruluit blând şi-mi aduc bine aminte că am plecat acasă cu un sentiment amestecat, de vină că sunt apucat şi nu stau să rumeg înainte de a da sentinţe şi de împăcare, că poezia românească este în plină schimbare…

9.     – Scrii, adesea, despre cărţi de poezie. De ce nu te-ai făcut poet? Unde se despart, în literatura de azi, poetul şi prozatorul? E poezia secretul din buzunarul de la piept?

- Scriu despre cărţi de poezie pentru că sunt cititor pătimaş al cărţilor bune de poezie şi pentru că am mai mulţi prieteni poeţi decât prozatori. Regula jocului acum, dragă Adrian, este aceea că tu pui întrebările, iar eu trebuie să răspund. Dar aici tu ştii răspunsul mult mai bine decât mine. Astăzi, hotarul dintre poezie şi proză este mai subţire decât pânza de păianjen. Este adevărat că prozatorul trece mai greu la poezie, iar dacă o face rezultatele sunt pernicioase. În schimb, poeţii de azi rup corsetul liric cu nonşalanţă şi produc nuvele şi romane remarcabile. Tu eşti un bun exemplu. Dar şi Nichita Danilov prozatorul care e pe punctul de a pune în pericol poetul cu acelaşi nume.

10. – De ce ai rămas la Curtea de Argeş – Piteşti şi nu te-ai dus în capitală? Soarele răsare mai devreme la Bucureşti, sînt mai multe oportunităţi de afirmare şi de ratare...!

- Ei, aici trebuie să lămurim puţin lucrurile. La tinereţea cea mai fragedă, am căutat şi eu, fără a mă gândi la confortul de fiecare zi, centrele culturale. Am stat patru ani la Iaşi şi m-am simţit minunat. M-am retras patru ani la Turnu Severin unde am avut un post de paznic de noapte al unui depozit de cărţi vechi bisericeşti şi unde citeam un roman de seara până dimineaţa şi beam o sticlă de votcă Wiborowa. Apoi, sastisit de atât bine într-un colţ de ţară,- „cum pe Dunăre nu curgea vin/am plecat din Severin!”- , am plecat la Bucureşti, unde am stat alţi patru ani (legislaturi, ce mai!) şi unde am fost boem. M-am însurat şi mi-am însoţit trei ani consoarta la post în secuime, la Baraolt, iar după 1989 m-am stabilit în (prima) capitală, la Curtea de Argeş. Cum să pleci din Curtea de Argeş? Prima capitală românească este o comună cu statut de municipiu, municipiu cu un singur bulevard pe o singură bandă şi cu sens unic; dacă moare motorul unei maşini se blochează ditamai municipiul. Dacă vreun cal rupe garofiţa de care e priponit în zori, iese nonşalant în faimosul bulevard şi jumătate de oraş întârzie la serviciu. Strada mea nu e asfaltată şi nu e canalizată, fiind pietruită probabil pe vremea lui Neagoe Basarab cel Sfânt. De aceea i-am şi propus primarului s-o declare monument istoric, chestie cu care în principiu a fost de acord, pentru că nu necesită niciun fel de fonduri. Ei bine, pe strada asta am făcut eu cele trei lucruri cică obligatorii: am făcut o casă; am făcut nu un copil, ci doi; am plantat nu un pom, ci o întreagă livadă plus o boltă de viţă. Şi nu mai plec de aici, dragă Adrian, pentru că am descoperit că există la Curtea de Argeş la fel de multe oportunităţi de a te afirma şi de a te rata ca şi la Bucureşti.

11. – Ce carte din literatura lumii ai fi vrut să scrii...? Ce ai fi făcut după scrierea ei?

- Desigur, Iscusitul Don Quijote de la Mancha. După aia m-aş fi retras la Curtea de Argeş să mor în comă alcoolică, să mor de beţia elogiilor celor din jur şi celor din lumea largă.

12. – Cu ce scriitor din lume ai fi vrut să fi băut un şpriţ? Cam ce aţi fi discutat la acel şpriţ, băut undeva la o terasă dintr-o margine de lume...?

- Cu Hemingway, pe-o terasă la marginea Havanei. Mă rog, nu un şpriţ, ci mai curând rom Havana Club cu suc natural de lămâi. Să vorbim de toate alea, să adormim cu capul pe masă şi să visăm lei.

13. – Spunea Baudelaire: „Îmbătaţi-vă: cu vin, cu poezie sau cu virtute. Numai îmbătaţi-vă!”. Cu ce se îmbată Augustin Doman? Ce este alcoolul? Are vreun rol beţia („cu vin, cu poezie sau cu virtute”) în configurarea universurilor paralele în care pătrunde scriitorul?

- Cu toate cele trei mă îmbăt nu chiar arareori. Iubesc însă beţiile line, fără căderi bruşte, fără scufundări în tenebre, fără agresivitate, beţiile în care să pluteşti nu deplin lucid, dar nici dus cu totul pe alte tărâmuri, beţiile până la nivelul la care inspiraţia ajunge la apogeu, nu însă mai departe, când inspiraţia devine delir şi mai rău decât dicteu automat.

 

14. – Eşti un „înverşunat” membru şi apărător al generaţiei 80 pe care ai conturat-o în cărţi de interviuri, în texte teoretice, în provocarea unei întîlniri naţionale la Piteşti...! Cît de ataşat eşti de această generaţie? O resimţi ca pe o direcţie literară majoră, sau ca pe o cale afectivă, relaţionînd cu „congenerii”...? Ce înseamnă generaţia 80 în istoria literaturii române?

- E bine că ai pus înverşunat în ghilimele. Nu sunt atât de înverşunat cât să-mi pierd uzul raţiunii. Generaţia ’80 are, totuşi, rolul ei cu adevărat important în istoria literaturii române. Dacă generaţia ’60 a venit să reînnoade, peste obsedantul deceniu proletcultist, mai timid sau mai nonşalant, firul cu literatura interbelică, generaţia ’80 a desăvârşit acest lucru şi se află la apogeu după treizeci de ani, când douămiismul se naşte în mari dureri. Le place sau nu unora sau altora, optzeciştii conduc acum literatura română, dar şi administraţia culturală, dar şi universităţile, chiar politicienii actuali, buni-răi, sunt în majoritate…optzecişti; măcar ca vârstă, dacă nu în spirit.

15. – Ce lipseşte generaţiei 80 să fie recunoscută la adevărata valoare? Nu cumva cantitatea de poezie atîrnă prea greu în balanţă? Cioran spunea că literatura română este minoră pentru că mizează prea mult pe poezie... Cam cum stăm cu proporţiile, din punctul tău de vedere?

- Ei, nu-mi prea dau seama ce-i lipseşte. Prea multă poezie, zici? Nu cred. Putem face liste pe două coloane (poet-prozator, dar şi critic chiar), subiective, e adevărat, dar putem. Aş propune câteva, dacă nu mi-ar fi teamă de atragerea unor aversiuni. Am putea începe cu Ion Mureşan – Radu Aldulescu – Al. Cistelecan. Dar, să lăsăm doar un cap de listă… Sau am putea face liste paralele în cadrul aceleiaşi personalităţi: Mircea Cărtărescu: poet – prozator - eseist, Nichita Danilov – aşişderea, Adrian Alui Gheorghe…

16. - Lucrezi la „digestia” literaturii române, făcînd o revistă, cred că o faci uneori cu ciudă, alteori cu dragoste. Numeşte, rogu-te, cîteva mijloace prin care se ratează scriitorul român. "Vocaţia începuturilor", cu care se laudă cultura noastră, ne face să ne şampanizăm în faţa debuturilor şi să uităm pe drum ce au promis debutanţii să facă în literatură… Ratarea face parte din destin sau e o forţare a destinului?

- Ai intuit bine: cu ciudă, cu dragoste, uneori o fac obligat să merg cu 130 de kilometri pe oră cu frâna trasă… Apar în piaţa asta literară din România peste 120 de reviste literare. Ca şef de revistă trebuie să ai un proiect al tău, unic, altfel n-are rost să sacrifici pădurile ţării; v. Balada lui Verestoy Attila, apud Gellu Dorian: „ - Codrule codruţule/ce mai faci, drăguţule?/ - Ia, eu fac ce mai făcuşi/Cherestea şi rumeguş!” Ca redactor-şef de revistă, cherestea şi rumeguş faci dacă nu ai un proiect al tău, şi încă unul viabil. Scriitorul român ratează deopotrivă în opera propriu-zisă şi în revistă sau doar în una dintre ele. Exemple? Alexandru Andriţoiu cred că a ratat ca poet, dar a reuşit în proiectul „Familia”. Am o teorie despre ratare. Doar mari scriitori au ratat, au ratat rotunjirea operei, din cauza alcoolului, femeilor, aburilor tari ai succesului, morţii sosite intempestiv. Dacă aş avea timp aş scrie o carte despre cel mai mare ratat din istoria literaturii universale: Balzac. Ce proiect măreţ a avut şi cum l-a realizat el doar pe sfert! Mă rog, sfertul ăsta face cât proza unei nu ştiu cărei literaturi de două sute de ani, dar tot de o ratare vorbim...

17. - De ce crezi că se practică atît de mult tămîierile în "segmentul critic" românesc? Să fie vorba de o influenţă venită din ortodoxia românească, acea a tămîierii viilor şi morţilor, nediferenţiat, fără o minimă evaluare…?

- Din păcate, foarte puţini scriitori au tăria de a accepta că ei au şi coborâşuri în operă, dacă nu între coperţile aceleiaşi cărţi. Cu câte autorele e mai mic, cu atât orgoliul e mai mare, că e o lege a echilibrului universal, n’aşa!, o lege a compensaţiei. Pe pigmei îi înţeleg, nu trebuie atinşi nici cu o floare, d’apăi cu o mică rezervă. Dar, observi că şi marii scriitori au o atitudine cam la fel. Să ne amintim de regretatul Cezar Ivănescu, Dumnezeu să-l odihnească în colţul cel mai frumos al Raiului. Era un mare poet, dincolo de orice conjunctură şi dincolo de orice discuţie. Dar, nu suporta – ştii bine – nicio rezervă faţă de ce scria el. Atunci, şi criticii îşi creează nişte reflexe aşa, de siguranţă, dintr-un fel de instinct de conservare. Eu nu fac critică propriu-zisă. Dar, primind la redacţie în medie o carte pe zi, încerc să citesc cât mai mult din ce primesc. Acum, ştii şi tu cum e. Cartea unui veleitar o miroşi de la primele zece versuri. Ai putea-o desfiinţa, cu argumente, cu tot ce trebuie. Dar, care ar fi rezultatul? Ţi-l faci duşman pe autor şi, mai rău, el nu învaţă nimic de aci, nu se îndreaptă (ăla care mai poate!), te ignoră şi publică încă o sută de plachete. Atunci, de ce să-ţi mai pierzi timpul şi pacea cu asemenea producţii şi producători de rumeguş?! Citeşti ce-ţi place şi eventual lauzi sau poate că nu scrii deloc, dar ai citit pentru sufletul tău. Există şi excepţii. Recent am scris o cronică despre romanul unui prozator pe care întâmplător l-am citit integral (adică toate cărţile), profesionist adevărat, nu o dată m-a făcut fericit. Pe om l-am întâlnit o singură dată. Am scris o cronichetă despre romanul lui recent şi mi-am permis – pe lângă bolduirea reuşitelor strălucite - şi semnalarea unor neîmpliniri, surprinzătoare pentru nivelul lui, pentru talentul incontestabil, pentru ştiinţa construcţiilor romaneşti pe care o stăpâneşte perfect. Pot exista scuze, nu mi-am bătut capul, poate l-a scris sub presiunea timpului, sub insistenţele editorului etc. Ei bine, omul m-a sunat şi mi-a mulţumit pentru cronică, am simţit (sau mi s-a părut!) o undă de amărăciune în vocea lui, dar nu m-a certat pentru că nu i-aş fi înţeles romanul şi altele. Eu însumi sunt din categoria mâzgălitorilor de hârtie care consideră că cititorii şi criticii au totdeauna dreptate, chiar şi când n-au dreptate sau sunt de rea credinţă. În concluzie, mă gândesc eu că ăsta ar fi un motiv al tămâierii, că domnii critici nu-şi mai bat capul cu cărţile proaste, citindu-le doar pe alea bune, lăudându-le, desigur, şi lăsând citirea şi critica celor proaste în seama lui Alex Ştefănescu, colecţionar masochist de duşmani literari /veleitari.

18. - Postmodernismul românesc a devenit, pare-se, o marotă care în ultimile decenii a generat un "postmodernism original"… În spatele acestui "postmodernism balcanic" s-a ascuns o seamă de scriitori care au pus toate neputinţele şi toate ratările pe seama slabei percepţii a publicului care a rămas doar… modern. Unde se întîlnesc "omul nou" dîmboviţean şi "omul postmodern" de sorginte incertă?

- Acuma, eu recunosc cu toată jena că nu prea ştiu ce este postmodernismul românesc. Am încercat să aflu din cărţile regretatului Gheorghe Crăciun, ale lui Cărtărescu, ale lui Daniel Corbu şi n-am prea reuşit. E şi greu. Cum citesc o chestie aşa, mai…originală, întind mâna şi iau din raft Măgarul de aur, cică primul roman din literatura lumii, şi recitesc nişte pagini însemnate de mine la alte lecturi şi mă întreb care e deosebirea dintre postmodernul X al României zilelor noastre şi Apuleius. Dar, un basm de Creangă,  megieşul tău, de ce nu este postmodernist, că are absolut toate ingredientele postmodernismului românesc ? Dar Povestea poveştilor de ce n-ar fi postmodernă ? De ce Povestea poveştilor a anilor’80 a lui Mircea Nedelciu este şi a lui Creangă – ba ?

19. – Cît ajută şi cît stînjeneşte evoluţia literaturii noastre această globalizare de care se face atîta caz ? Ar putea duce globalizarea la dispariţia literaturii române, într-un viitor îndepărtat ?

- Să fim serioşi ! Să scriem noi literatură mare cu marca Made in Romania şi totul va fi în regulă. Nu dispare o literatură datorită globalizării. Enclavele literare se vor crea spontan, că nu produc efecte juridice. Ismail Kadare a făcut carieră la Paris scriind modern, mă rog, dacă vrei, postmodern, dar aducând în proza lui o lume cu miturile ei balcanice, cu « exotismul » ei, tocmai asta făcând-o viabilă pe malurile Senei. Globalizarea trebuie exploatată ca un vector care să trimită instantaneu lumea literaturii noastre în lumea largă. Globalizarea poate duce la dispariţia, să zicem, a vinului de struguri  din podgoriile de la Cotnari şi a brânzei din lapte şi a pâinii din grâu. Dar literatura cu amprentă proprie va dăinui şi dincolo de noi.

20. - Am mai mulţi prieteni (cred) în Europa, trăitori în limbile de circulaţie importante… Oricîte eforturi au făcut să cunoască literatura română din bibliotecile lor publice, a fost imposibil… Ce crezi că lipseşte literaturii române actuale să depăşească bariera de receptare europeană?

- Păi, în ignoranţa mea, eu cred că ştiinţa promovării lipseşte. Să observăm că după 1989, am importat în România tot ce se poate în materie de instituţie, şi mai ales modelele care se potrivesc la noi ca nuca-n perete. Dar în 22 de ani ne încăpăţânăm să nu adoptăm şi instituţia agentului literar. Cam asta lipseşte literaturii române de astăzi. Codul lui Da Vinci este o carte subţirică de tot din toate punctele de vedere şi s-a vândut în multe milioane de exemplare (e adevărat că la noi în doar câteva zeci de mii). Eu zic că, de pildă, Proorocii Ierusalimului, romanul lui Radu Aldulescu, mult mai gros din toate punctele de vedere, ar produce un benefic scandal pe malurile Senei, unde se şi petrece acţiunea şi unde, printre altele, un nepot de-al lui Toulouse Lautrec e dedulcit la băieţei din cuibul unor proxeneţi români. E nevoie de un agent literar iscusit care să-i ceară comision bietului Aldulescu după ce vinde romanul, nu înainte, că Radu n-are de unde-i da. Romanul ar fi ecranizat în câteva luni şi ar umple săli. Dar, romanul lui Aldulescu a fost citit de câţiva scriitori români care se entuziasmează prosteşte ca mine şi…atât!

21.  – Dacă Dumnezeu, drăguţul, ţi-ar zice: Augustine, lasă-te complet de literatură şi fă-te om de afaceri, că îţi voi da în cont miliarde de bani, cum l-ai convinge să te lase să mai scrii o carte...? Cam care ar fi acea carte? Te rog să o schiţezi, în premieră pentru freneticii cititori ai revistei Conta....!

- Eu abia aştept. De altfel, îmi spun mereu că nu mai vreau să public cărţi şi nu-mi reuşeşte. De pildă, în 2010 îmi propusesem să nu mai public nimic şi mi-au apărut două volume. Acum am iar două scrise şi nu mă grăbesc deloc să le public. Dar anul acesta cred că am să public o antologie de proză scurtă la TIPO MOLDOVA, la propunerea prietenilor noştri Aurel Ştefanachi şi Valeriu Stancu. Ţin neapărat să le arăt tuturor prietenilor, dar mai ales duşmanilor, că sunt un impostor, că proza scurtă a fost viaţa mea ratată. Aşadar, după publicarea acestei antologii, aştept propunerea mult milostivului Dumnezeu; dar nu să mă facă om de afaceri, că asta e stresant, ci să mă facă sinecurist miliardar. Cred că e singura meserie care mă mai aranjează întrucâtva.