Funar ni-l recuperează pe Iisus cel născut în Dacia

        La un recent congres de dacologie, Gheorghe Funar (vă amintiți de el, deputat, președinte PUNR, PRM, primar de Cluj și candidat la Președinție...), chiar el, Gheorghe Funar a expus o teorie la care o mare parte dintre dacologi s-au aliniat din prima clipă.

        Teoria ex-primarului de Cluj, expusă într-o operă nemuritoare de 32 de pagini de broșură, este aceea că Iisus s-a născut în Dacia, poate că la Urlați, la Jibou sau la Sânicolau Mare... Argumentele, tot unul și unul. Mântuitorul s-a născut într-o iesle, iar Funar spune că ieslea fusese inventată de agricultorii geto-daci. Probabil că la Bethleem vacile și măgarii mâncau din tipsii de aramă, ceea ce înseamnă, logic, că Iisus nu s-a născut acolo... 

        Și încă un argument: "În România, pe cruci şi pe troiţe, apar iniţialele INRI care semnifică, după unii, Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor. Se ştie că Iisus nu a fost nazarinean şi niciodată rege al iudeilor. După alţii, INRI înseamnă Iisus Nu-i Regele Iudeilor". Ca să vezi analiză teologico-filologică!

       Nu-l putem contrazice pe Gheorghe Funar, și atunci mai bine îi acceptăm teoria, ba chiar i-o îmbogățim cu alte asemenea argumente. Cică, nu doar că Iisus s-a născut în Dacia, dar el și trăiește pe teritoriul vechii Dacii. Unde? Păi, la Socola, la Bălăceanca, la Poiana Mare, Predeal și-n alte așezăminte de glumeți. Fiecare din aceste locuri are câte un Iisus Cristos. Acolo îi poate cunoaște dl. Funar, se poate interna câte un an în fiecare din aceste așezăminte și să-și ducă teoria până la capăt, împreună cu ceilalți dacologi.

Nu toţi senatorii au probleme cu justiţia

      În aceste zile în care parlamentarii merg la DNA mai des decât la Palatul Parlamentului (unii uitând să şi mai plece de acolo), descopăr cu stupoare că încă mai există câte un senator care nu are probleme cu justiţia. Unul este Ioan Iovescu, senator de Timiş. El este, în schimb, profet, ba chiar unul patriot, care nu mai poate de grija ţărişoarei.
      Ei bine, o lume întreagă se tot întreabă de luni bune ce s-a întâmplat cu Crin Antonescu care a dat cu piciorul la funcţia de preşedinte al PNL şi al României şi s-a retras într-un semianonimat. A fost el şantajat cu ceva cumplit? Ce secrete ascunde biografia lui? etc. etc. Aflăm, în sfârşit, secretul de la domnul senator Ioan Iovescu de la Partidul Poporului DD:

      "Poate o să mă luați în derâdere, dar a existat o profeție de câțiva ani, că dacă vom avea un președinte cu nume de floare, și era posibil să avem, dar era rău în România. Eu am avut discuția asta cu Crin Antonescu și i-am spus foarte serios: «pe mine Dumnezeu m-a ajutat și are un plan cu mine și trebuie să vă spun că dumneavoastră aveți mari șanse să ajungeți președintele României, dar eu vă spun că există profeția asta și dumneavoastră luați în calcul ce veți face de aici încolo. Cum veți faceți să fiți președinte și România să meargă bine, din moment ce profeția spune că o să meargă prost?» Asta l-a determinat să se retragă din cursă".

      Acum am înţeles: şi Crin Antonescu este un patriot aprins. Din patriotism s-a retras, de fapt. Bravo!

      Întrebare: dar dacă vom avea un preşedinte cu nume de păsărici la mansardă va fi bine? Pentru că iată, deocamdată există un senator care n-are probleme cu justiţia. El are probleme doar cu mansarda!

Linia subţire dintre prostie şi înţelepciune

        Dintr-un volum de fragmente intitulat Marginalii la o absenţă al scriitorului orădean Ioan F. Pop am mai citat aici. O fac şi acum cu plăcere. El are o părere deloc radicală, ba relativă şi nuanţată despre prostie, sugerând că cele două sunt despărţite/nedespărţite de o linie aproape invizibilă: "Eşti inteligent când observi prostia din jurul tău. Când o şi accepţi, cu umor şi resemnare, eşti deja înţelept. Unii, cu strădanii mari şi cheltuială, ajung mediocri. Alţii, jucându-se, ajung înţelepţi. Cu cât un lucru îţi este mai indiferent, cu atât te foloseşti de el mai bine. Întrebarea care se pune, în manieră uşor hamletiană, este următoarea: vrei să pătimeşti alături de valoare sau să exulţi alături de impostură?" Altfel zis, vrei să te consumi pentru a fi mediocru sau să zburzi fiind înţelept?

Eternitate

Ar putea fi o schiţă veselă de Caragiale, dacă n-ar fi o realitate tragică din România de astăzi, 24 aprilie 2014.
Un om din Hârlău sună la 112 şi cheamă ambulanţa la soţia lui bolnavă în orăşelul de la graniţa dintre judeţele Iaşi şi Botoşani, pe Strada Eternitate, "de lângă cimitirul Eternitate", mai precizează omul disperat. În miez de noapte,cu sirenele ţipând, ambulanţa merge prompt pe strada Eternitate, de lângă cimitirul Eternitate, desigur, din...Iaşi. Până medicii şi asistenţii s-au dumirit, până au aflat că-n Moldova nu există doar o Eternitate, femeia din Hârlău şi-a dat obştescul sfârşit, adică a devenit...eternă. Să mai întrebăm de rolul STS, al medicinii de urgenţă şi al altor servicii publice? Inutil! Oamenii mor pe capete şi cu zile pe cuprinsul ţării din cauza imbecilităţii eterne a unei administraţii anchilozate pe-o eternitate.

Proştii lui Rebreanu n-au murit

Un tânăr şofer din Ploieşti a plecat până la Focşani, ia acolo vreo 250 de kilometri pe care pe şoselele româneşti îi faci în vreo trei-patru ore. Omul, fiind şi şofer începător, dar şi corect neapărat şi fricos, a respectat absolut toate regulile din Codul rutier şi toate indicatoarele. Ei bine, a ajuns la Focşani după şase zile. Aşa l-au dirijat indicatoarele. Apoi, a fost şi amendat pentru că a încurcat circulaţia nedepăşind pe linie continuă o coloană de căruţe cu coviltir a unor ţigani nomazi. A ocolit jumătate de ţară... Ce mai, proştii lui Rebreanu n-au murit!

Dincolo însă de savuroasa aventură, povestea tânărului din Ploieşti e şi o parabolă în care mă recunosc ca personaj. În România, dacă respecţi legile scrise şi legile bunului simţ, eşti un om mort: prost, sărac pe veci, fraier cât cuprinde.

Moartea şobolanilor e om bun

În "Maestrul şi Maragareta", ecranizarea din 2005 a romanului omnonim al lui Bulgakov, există printre atâtea altele, o scenă memorabilă. Iisus - din romanul despre Pilat al Maestrului - este adus în faţa procuratorului, care-l întreabă de pe tronul lui de guvernator dacă este adevărat că a creat dezordine în Ierusalim şi dacă îndeamnă la nesupunere faţă de legi. "Nu, om bun!..." îi răspunde Mântuitorul. Om bun! se burzuluieşte procuratorul Pilat. Îl cheamă pe gardianul lui, o namilă cu faţa bombardată din cine ştie ce lupte, un monstru, şi-i spune să ia pe împricinat, să-l ducă în curtea din spate şi să-l înveţe cum să se adreseze guvernatorului. După ce-l biciueşte bine, gardianul pe nume Moartea şobolanilor îi spune lui Iisus că lui Pilat trebuie să i se adreseze doar cu "Hegemon", lucru pe care Mântuitorul îl şi face.
Dar la anchetă, Iisus - vorbind de unul sau de altul, le spune mereu "oameni buni". Chestie care-l exasperează pe Pilat care-l întreabă: "Pentru tine, toţi oamenii sunt buni" "Da!", răspunde cel deja condamnat. "Şi Moartea şobolanilor care te-a biciuit acum câteva minute?" mai întreabă procuratorul. Iisus întoarce capul spre monstrul cu biciul şi, după ce-l priveşte cu milă, răspunde: "Da, şi el. Este nefericit, dar este om bun!"

Mi-am adus aminte de acest episod zilele trecute când un procuror al literaturii române m-a atacat în lumea internauţilor, pe facebook, unde eu nu am cont. A făcut-o şi astă vară, cu o zi înainte de a pleca eu în vacanţă, a mai făcut-o pe toamnă şi o face şi acum, de Crăciun, pe ideea că trebuie să-i stricăm lui Doman şi sejurul la mare, şi sărbătorile de Crăciun. Sunt consolat că mă atacă la pachet cu nişte remarcabili scriitori morţi cărora le dă lecţii de etică. Bieţii de ei! Pe unul îl acuză că s-a lăsat cenzurat şi nu şi-a trimis în anii '80, din satul lui pierdut în Munţii Neamţului, poeziile la Europa Liberă şi manuscrisul cărţii la vreo editură germană!... Ca şi cum el şi-ar fi trimis manuscrisele la Munchen şi nu şi le-a publicat în România anilor '90!Pe mine mă întreabă prietenii pe e-mail de ce mă atacă procurorul din satul de câmpie şi de ce nu reacţionez. Ei bine, eu cred despre procurorul literaturii române că este, ca şi Moartea şobolanilor, un om bun. E nefericit, dar e un om bun.

Mihai Tatulici, gânditorul de la Stupidmangia

Gândirea este o deprindere veche de câteva mii de ani. Există o dovadă că ea s-a practicat şi pe la noi, dovadă descoperită de arheologi pe la Hamangia. Un omuleţ stă în fund şi cu capu-n mâini, gândind, iar nişte oameni deştepţi au numit statueta asta Gânditorul de la Hamangia. Ei, dar asta a fost demult, pe când nu erau ziare şi nici televiziuni. Acum nu se mai gândeşte, acum se vorbeşte şi se munceşte. În zorii democraţiei originale de astăzi, agresiva clasă muncitoare a ieşit în stradă cu târnăcoape şi cu lozinca-n băţ: "Noi muncim, nu gândim!"
Cam atunci a apărut şi omul nou Mihai Tatulici căruia revoluţia din 22 decembrie i-a stricat bunătate de emisiune la TVR (neliberă). Programul TV din "Scânteia" îl anunţa la ora 19,00 cu o emisiune intitulată, citez din memorie, că mi-e lene să merg la bibliotecă: "Viaţa şi opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu, model de conduită socialistă etc."
Acum, Mihai Tatulici, gânditorul de la Hamangia,... pardon, de la Stupidmangia, spune într-un interviu din "Adevărul", fost "Scânteia", că mitingul din 21 decembrie 1989, din aer liber, din Piaţa Palatului, s-a spart din lipsă de aer. Cică mulţimea s-a sufocat în aer liber, n-a mai avut oxigen. În sfârşit, misterul revoluţiei din decembrie 1989 a fost spulberat de gânditorul Mihai Tatulici. Ce agenţi străini, ce terorişti, ce complotişti etc! Lipsa de aer din Piaţa Palatului a stricat mitingul lui Ceauşescu. Ceea ce a doua zi pe seară nu s-a mai întâmplat. Fiind deja libertate, s-a băgat aer curat la discreţie. Ce vă ziceam eu, grea deprinderea asta de a gândi!

Proastă sau ticăloasă?

Câteva reviste literare, dar şi ziare, găzduiesc de-o vreme anchete despre criza presei de astăzi. Există o criză a presei? întreabă ele. Sigur că există! acesta este răspunsul. După aceea, putem detalia până ne iese mintea prin pălărie. De la vinderea conştiinţei condeierilor patronilor corupţi şi interesaţi într-o direcţie poltică sau alta până la scrierea la comandă politică pe faţă, fără pic de scrupul. Dar există zeci de aspecte şi nuanţe care arată în ce criză se află presa de astăzi. Am văzut cu ochii mei ziarist care practică meseria de zece ani şi care nu ştie să deseneze literele, pur şi simplu. Ce pretenţie mai poţi avea de la un asemenea "profesionist" să mai înţeleagă subtilităţile vieţii politice, economice şi sociale de astăzi?
În numai două săptămâni, eu însumi am fost într-un fel sau altul afectat de modul în care se face presă la noi. Astfel, în ziarele din oraş, unde numele meu este interzis, a apărut o ştire cu titlul 11 oameni din Curtea de Argeş au fost declaraţi fii ai Argeşului de către Consiliul Judeţean; ceva în genul acesta. Iar în ştire se dădea şi lista; numai că citind-o, la număr îţi ieşeau zece, pentru că numele meu fusese extras cu penseta şi aruncat. Pe mine nu mă afectează, nu e nicio fală să fii fiu al Argeşului, au primit placheta sute de oameni din tot judeţul. Dar ziaristul care minte prin omisiune, care nu are conştiinţa propriei munci, care n-a înţeles că acribia este unul din atributele sine qua non ale profesiei sale, ziaristul acesta are probleme.
Şi încă o păţanie care mă pune în încurcătură, şi tocmai de aceea o amintesc aici, pentru a-mi lua nişte măsuri. Eu vorbesc rar la lansări de cărţi şi numai după ce le citesc, nu ca majoritatea "criticilor". Acum două zile am vorbit despre cartea unui coleg. Presat de timp, am făcut doar o sinteză a unei cronici pe care o scrisesem şi pe care aveam de gând s-o public luna viitoare în revista al cărei redactor-şef sunt. Spusesem acolo, la lansare, câteva idei principale. O ziaristă a consemnat conştiincioasă ce-am spus eu şi a reprodus în ziar. Dar fără a spune cui aparţin ideile alea proaste, creţe, deştepte, imbecile - cum or fi fost ele. Citind articolul, înţelegi că-i aparţin ziaristei, care desigur că n-a citit cartea, pentru că nici n-o are şi nu e meseria ei să citească. Mă întreb dacă mai pot publica cronica. Nu cumva pot fi acuzat de plagiat? Şi mă mai întreb dacă ziarista este proastă sau ticăloasă sau amândouă la un loc.
Chestiunea rămâne: este presa în criză? Ba bine că nu!

Un prost cu care m-aş însoţi

Agur, fiul lui Iache din Massa, trăitor cu mult timp înaintea lui Hristos, se declară atât de prost că nici nu se poate numi om, dar îşi pune următoarele întrebări: "Cine s-a suit în ceruri şi iarăşi s-a pogorât? Cine a adunat vântul în mâinile lui? Cine a legat apele în haina lui? Cine a întărit toate marginile pământului?" Apoi, acest om...prost afirmă: "Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru pe care nu le pot pricepe: calea vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă, mersul corăbiei în mijlocul mării şi calea omului la o fecioară..." Ei, cu un asemenea prost m-aş însoţi.

Prostia lucrativă

Prostia se plimbă fudulă prin viaţa publică din România. Ea nu e vioaie, nu are pic de umor, necum (auto)ironie. E scorţoasă, solemnă, gravă, şade la masă cu miliardarii (de carton), n-are de-a face cu gratuitul, cu independenţa în gândire, în acţiune. Ea nu-şi face prezenţa în cârciuma unde doi-trei prieteni discută la o vodcă despre lucruri de pe urma cărora nu câştigă doi bani. Ea n-are îndoieli. Se asociază cu cei care au doar certitudini pe care le proclamă serioşi de pe micul ecran, contra cost şi de pe urma cărora câştigă înzecit. Fără prejudecăţi, un oraş de legendă din sudul ţării şi-a trimis reprezentantul la Bucureşti la un an, doi după evenimentele din decembrie 1989. Un Rastignac postrevoluţionar. Insul e grobian, inflexibil, scrobit, hotărât. Norocul lui e şi acela că a ştiut să-şi aleagă atăpânul - trezorierul trădător al lui Ceauşescu. Aflu acum de pe internet că are două milioane de euro în bancă, casă în buricul Capitalei, vilă în Băneasa, pământ la Snagov şi la Breaza, vilă la Neptun (a lui Emil Bobu, dovadă că spiritele similare se întâlnesc), întindere de nisip la Vama Veche. Prostia nu se-ncurcă. E hotărâtă, sobră şi lucrativă.