Armura diafană din fluturi albi

        Toamna, în grădina Reginei Maria de la Balcic, sunt dezgropați uriașii cactuși și duși la iernat în sere. Rămân vreo sută de cratere părăsite de parcă pe malul înalt al Mării Negre ar fi venit în toamna însorită ziua mare și îndelung așteptată a învierii morților.

                                                                          *

        Ovidiu Genaru, obsedat de a i se confirma viețuirea: „Te rog strivește-mi degetele cu ușa/Smulge-mi mărturisirea că sunt viu”.

                                                                           *

          După trei zile de muncă asiduă, o ciocănitoare lasă pe trunchiul gutuiului bătrân din fundul grădinii o țesătură de puncte și linii roșietice pe fond gri întunecat. Trecem indiferenți pe lângă pom, deși s-ar putea ca scoarța lui să ascundă un text cât se poate de interesant, dacă nu chiar o profeție esențială.

                                                                             *

         Petre Țuțea, omul radical religios: „În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul”.

                                                                              *

        În anii 70-80 ai veacului trecut(!), cele mai bune vinuri din restaurantele românești erau cele refuzate la export. În schimb, cele mai bune cărți păreau cele puține acceptate clandestin la export.

                                                                               *

       Scriitor eliptic. La 2 aprilie 1957, Radu Petrescu își notează în Jurnal: „De două ori Ideea mă învelește astăzi în aripi luminoase. La ce bun aș spune cum?”.

                                                                                *

         La o anumită vârstă a cititorului, la tocarea primei tone de cărți, într-o dimineață de primăvară, o dată cu ivirea primului boboc de magnolie, pentru cititor începe trecutul, trecutul cel fără de sfârșit.

                                                                               *

         Tot cerul acoperit de o armură diafană de fluturi albi pe aripile cărora e scrisă toată literatura lumii; de azi pe mâine.

                                                                               *

          Nomina odiosa! Baudelaire, în jurnal: „Am uitat numele acestei ticăloase...ah!, mi-l voi aminti la judecata de apoi”.

                                                                               *

         O discriminare. La contactul cu o carte proastă, cititorul/criticul le plânge de milă copacilor tăiați din pădurile patriei. N-am auzit însă nici un meloman căinând pădurea când un violoncelist sau un contrabasist cântă execrabil.

                                                                               *

          Ioan F. Pop: „Cărțile de popularizare a filosofiei nu fac decât să invite ideile la desfrâu. Căci e greu de popularizat unicitatea unei gândiri”.

                                                                                *

           Din când în când, scriitorul trebuie să sufere o esențială schimbare la față. Fără aceasta, literatura lui e industrie forestieră.

                                                                                 *

           Nichita Stănescu: „Ce am eu mai ascuns în mine,/sângele mișcând un gând...” Iată conexiunea trup-spirit în toată abstracțiunea ei!

                                                                                  *

         Grave, în fond, versuri dintr-un poem pe tema dublului. Ion Caraion: „Mă-ntorceam de la propria mea înmormântare./Fusesem pus să vorbesc despre mine./Dar am uitat unde și am uitat cine...”

                                                                                  *

         Și-ar vinde sufletul cu mare voioșie, dar Diavolul Bibliotecii Universale e în vacanță prin Haiti.

  (fragmente apărute în revista Acolada, nr. 3/martie 2016)

                                                                                                                                                                                                                                                

Cartea de aur

                                 

                  Când scriu de mână, am totdeauna grijă să „desenez” punctul cu un abia imperceptibil gol în mijlocul lui; şi asta din teama de explozie. Energia punctului trebuie eliberată cumva, moderat.

                                                           *

         Cartea cu înţelepciune. Toată înţelepciunea lumii s-a adunat în 7000 de ani, zice Teofil, s-a adunat cuvânt cu cuvânt într-o carte subţire cât o scoarţă de brad. Cartea, spun unii, s-ar afla într-o peşteră din Munţii Făgăraş, alţii că e în Pustiul Sinai, dar unii jură că e ascunsă absolut la vedere într-o mică bibliotecă sătească dintr-o iurtă din Mongolia de Nord, iar ceilalţi că e pierdută – dimpotrivă – într-o vastă bibliotecă naţională din Europa de Sud-Est. Dar nici nu mai are vreo importanţă, mai zice Teofil, un înger i-a arătat-o în vis azi-noapte, i-a deschis-o încet filă cu filă şi toată înţelepciunea a curs din ea cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, precum apa dintr-o cană de lut crăpată. Şi s-a risipit pe pământ.

                                                           *

         De necrezut, Baudelaire  face pe socialist-comunistul, el, poetul care era consumator de haşiş şi de vin: „Munca nemijlocită, chiar proastă, face mai mult decât reveria”! Sau îşi nota aceasta când tocmai era visător?

                                                           *

         Cioran, din cunoştinţă de cauză: „Pentru un scriitor, să-şi schimbe limba înseamnă să scrie o scrisoare de dragoste cu dicţionarul”.

                                                           *

         Orice roman e un labirint în care romancierul îşi împinge personajele, lăsând salvarea lor în seama cititorului/cronicarului.

                                                           *

         Ioan F. Pop, rezonabil: „Scrisul nu se învaţă, doar se inventează. Dacă scrii bine, fluent, expresiv, poţi deveni cel mult scriitor. Dacă scrii împiedicat, bolovănos, căznit, poţi deveni cercetător, profesor universitar. Dacă nu prea ştii să scrii, poţi deveni om de ştiinţă, academician. Dacă nu ştii nimic, poţi deveni orice. Dacă nu ştii absolut nimic, poţi să-ţi închipui că eşti Dumnezeu”.

                                                           *

         Cum moare o carte? Pe nesimţite. O mână scheletică o pune în raftul-sarcofag şi peste vreo sută de ani din raft curg cuvinte, litere, praf, cenuşă. Cenuşa e luată de vânt şi aşezată în strat fin ca de polen peste iazul cu peşti adormiţi de la poalele dealului.

                                                           *

         Portret de Sacha Guitry din romanul Memoriile unui trişor: „Doamna Morlot nu era înaltă. Slabă şi negricioasă, avea un chip asimetric şi nişte sprâncene ca două omizi care se ciorovăiau nas în nas. Nările ei, fremătându-i mereu, de parcă le-ar fi puţit ceva, păreau contrariate să se afle atât de aproape de gură./…/Avea mustăcioară şi purta lornion”.

                                                           *

         Lumina aurie a mierii ieşind din întunericul stupului.

                                                           *

         Poemul suprarealist văzut din patul tău: în miez de noapte, un avion trece prin Carul Mare ca prin nimic.

                                                           *

         Disperarea poetului. Trakl: „Ştiu, Doamne, că eşti Atotputernic şi Bun,/dar e atât de multă moarte”.

                                                           *

         Psihologie exemplară (şi paradoxală) la un personaj de-al lui Teodor Mazilu: „S-a trezit la un moment dat şi fără caracter şi cu încadrare minimă. Ca un vultur îşi rotea indignarea. Să-ţi iroseşti caracterul degeaba, să minţi, să nu primeşti nimic în schimb, să fii ticălos şi să n-ai maşină personală, e frumos? E drept?”

                                                           *

         În fiecare moment al vieţii sale, scriitorul este somat de o voce: „Dacă ai ceva de scris, scrie acum, altfel să nu mai scrii niciodată”.

                                                           *

         Cartea de aur. Cel mai bogat scriitor al ţinutului dintre Extremul Orient şi Marginalul Occident şi-a publicat capodopera în coperte de aur şi scrisă cu litere de aur de 24 de karate. Literele, cuvintele, frazele îţi luau ochii. Nu înţelegeai nimic citind textul, totul era de-o simplă şi străvezie abstracţiune aurie, dar aurul cărţii te cucerea. Încă înainte de prima cronică despre carte, cel mai bogat scriitor al ţinutului dintre Extremul Orient şi Marginalul Occident a fost găsit în biroul său sufocat de vreo tonă de aur lichefiat.

                                                           *

         O sintagmă oximoronică din Bunin: „un fel de groază voluptuoasă”.

                                                           *

         Nicolae Coande, poetul care descoperă de nedescoperitul, de altfel aceasta fiind şi menirea poetului: „frumuseţea n-a murit, locuieşte/singură/în copci de gheaţă,/e un pian pe fundul mării unde nu-i noapte, nici zi…”

                                                           *

         Dacă ai putea extrage din Biblioteca universală tot întunericul, toată negura exprimată şi pusă la un loc, Pământul n-ar mai avea ieşire la Soare şi ar muri sufocat într-un anonimat perfect, într-o sferă de negură groasă de jur-împrejurul său.

      (text apărut în revista Acolada, nr. 1/ian. 2016).

        

        

        

        

Poetul care l-a cunoscut pe Dumnezeu

                               

         O „manifestare” în anii ’90 la Festivalul „Tudor Arghezi” de la Târgu Jiu. Numeroasa delegaţie de scriitori ajunge în amfiteatrul plin ochi al unui colegiu. Cum se ajunsese acolo cu întârziere, cum timpul nu mai avea răbdare, se trece fără nici o introducere direct la lansarea unui volum de poezii. Prima care vorbeşte este poeta Paula R., care începe tot fără vreun preambul: „Spiridon Popescu este poetul care l-a cunoscut pe Dumnezeu!” Elevii se uită unii la alţii, năuciţi, nu par a înţelege ceva, dar par a nu mai auzi nimic timp de două ore. Sentinţa i-a copleşit. Se uitau prostiţi la bonomul poet care l-a cunoscut pe Dumnezeu!

                                                           *

         Poem de Octavian Doclin din două versuri „construit” pe-un paradox: „fiindcă ochiul e orb în lumină/cuvântul mut în cuvinte”.

                                                           *

         Visez texte abstracte, derulându-se ca pe monitorul computerului, abstracte dar cu o anumită structură logică. Iar când visez texte, mă trezesc obosit şi surmenat că-mi trebuie trei cafele să-mi reintru în ritm.

                                                           *

         Tolstoi (Lev Tolstoi): „Noi nu iubim oamenii, nu pentru că-i considerăm răi, ci îi considerăm răi pentru că nu-i iubim”.

                                                           *

         Veleitarii au nevoie de anticoncepţionale. Din păcate, ei iau Viagra în exces.

                                                           *

         Însemnarea radicală a lui Malte Laurids Brige despre poezie: „…versurile înseamnă atât de puţin când le scrii prea tânăr. Ar trebui să aştepţi o viaţă întreagă, lungă pe cât se poate, pentru a acumula sens şi dulceaţă şi apoi, chiar la sfârşit, s-ar putea, eventual, să scrii zece rânduri bune”.

                                                           *

         N-am să pot fi niciodată anticar sau traficant de carne vie. „Mărfurile” astea nu sunt de vânzare.

                                                           *

         În 12 februarie 1946, (elevul) Radu Petrescu notează în jurnalul său, în Catalogul mişcărilor mele zilnice:  „Citind Marx, am curioasa senzaţie că mănânc icre”. Desigur, nu era vorba de icre negre, ci de icre ordinare, de marea criză a anilor aceia.

                                                           *

         Nebunii între ei, lucizi şi logici. În Maestrul şi Margareta, Maestrul îi spune poetului Ivan Bezdomnâi: „Vă aflaţi într-un spital de psihiatrie şi tot spuneţi că Diavolul nu există. Zău, asta e ciudat!”

                                                           *

         Era o poetă atât de talentată şi frumoasă încât cei mai mari doi scriitori români de la 1977-1980, să zicem, s-au bătut pentru ea. Nici nu contează dacă a cedat vreunuia făcându-l – vremelnic - fericit. Contează că acum e o bigotă bătrânică, ofilită, scriind leşinate poezii creştine şi hrănindu-se cu buruieni fierte.

                                                           *

         O grilă de lectură a la Emil Brumaru: „Turgheniev, ca de obicei, public, nu ne spune, dar lasă să se înţeleagă că Natalia avea sânii mari. Fetele, cărora le e jenă de umflarea propriilor ţâţe, la o anumită vârstă, umblă pentru a le masca, puţin aduse de spate”. Şi o încheiere de studiu monografic: „Turgheniev iubea în secret mamela”!

                                                           *

         Lectură de adolescenţă: Contele de Monte Cristo. Toate imaginarele mici răzbunări adolescentine erau încununate de o extraordinară poveste.

                                                           *

         Solomon: „Vorbele defăimătorului sunt ca nişte mâncări alese; ele coboară în cămările pântecelui”.

                                                           *

         Rândurile de carte cenzurate în mijlocul de secol de comunism, resimţite din când în când de autor precum durerea piciorului amputat.

                                                           *

         Horia Pătraşcu: „Dumnezeu în calitate de scriitor, autor al Cărţii Vieţii…” Ba, şi al Cărţii Morţii.

                                                           *

         Citatul este ceea ce ai fi vrut (sau, dimpotrivă, nu) să scrii tu însuţi, e locul admirabil în care te-ai întâlnit (sau te-ai evitat) cu autorul citit/citat.

                                                           *

Adevărul trăieşte în centrul minciunii ca atomul în mijlocul moleculei. De obicei, adevărul nu e văzut de nimeni, ca şi atomul de altfel. Aşa e şi realul în centrul marginal al ficţiunii.

                            (text apărut în revista Acolada, nr. 9/septembrie 2015)

        

        

Invizibila ţesătură a lui Dumnezeu

                                         

          În iulie, în luna iulie, numită şi Cuptor, la Bâlea Lac, în Căldarea Bâlii, stâncile sunt cenuşii şi presărate cu pete galbene punctate, un fel de licheni. În luna iulie te poţi bronza pe aceste pietre sau te poţi spăla pe mâini cu zăpada de pe ele. Lacul are apa mai limpede decât Ozana cea frumos curgătoare. Şi, totul fiind proprietate privată, n-ai voie să pescuieşti, să arunci gunoiul sau să laşi uşa deschisă la cabană. La Bâlea Lac e iarnă (blândă, dar iarnă) în luna iulie. Pe culmile din jur sar din stâncă-n stâncă negrele capre. Peste toată întinderea, norii n-au astâmpăr. După cum n-au nici bucureştenii. Norii luminează şi umbresc toată zona, o umbresc, o luminează, o luminează, o umbresc. Bucureştenii, cu maşinile lor încă nezburătoare doar o umbresc. La Bâlea Lac, între cer şi pământ, între piatră şi apă, e – zice-se – numai natură. Şi maşini. La 7 iulie, când la Turnu Severin e în toi festivalul literar „Sensul iubirii”, cu cărţi, cu autografe, cu cărţi de vizită, cu manuscripte, la Bâlea Lac e doar natură. Din cer şi până-n lac e doar natură. Norii trec pe cer, iar femeile printre maşini germane, italiene şi americane. Vântul plimbă gunoaie de la est la vest şi de la vest spre sud, spre regat. Dar, pe sub cerul şi aşa jos, albastru şi străbătut de nori alburii, dintr-un munte-ntr-altul, dintr-un vârf în alt vârf, o invizibilă plasă-text leagă totul: maşini albe, negre şi verzui, lemne numai bune de aruncat pe foc, apa cristalină vălurită de vântul încet dar rece, stâncile pe care stau înţepenit să scriu acestea, stâncile cenuşii pline de mii de pete galbene şi punctiforme. Plasa-text şi textul-plasă - invizibila ţesătură a lui Dumnezeu.

                                                                         *

       Ceremonia lecturii. O ceremonie în singurătate, care impune pudoare, într-o vreme în care atâtea se fac la vedere, c-un exihibiţionism maxim, şi într-o vreme în care eşti întrebat câţi bani câştigi din una, din alta. Ce poţi răspunde cuiva care te întreabă câţi bani câştigi din citit? Din „viciu nepedepsit”, cititul a devenit unul pedepsit: ca şi consumul de droguri, ca alcoolismul, ca orgiile cu nimfete... Plăcutul şi discretul ceremonial al lecturii, din ungher, din dormitor, din chioşcul din fundul grădinii...

                                                                          *

      Grete Tartler, poetă şi eseistă, visează frumos şi deci utopic: „Dacă oamenii de acţiune ai lumii, guvernanţii şi politicienii i-ar mai citi pe clasici, multe s-ar petrece mai simplu pe calea spre bine. Dacă l-ar mai citi pe Herodot, n-ar mai fi atâtea războaie în Orientul Mijlociu, dacă l-ar fi citit pe Seneca, nu s-ar mai lăsa dominaţi de iraţionalitate”. Hm! Parcă-l văd pe Barak Obama plimbându-se gânditor pe malul Potomacului, în frumos amurg de iarnă, din când în când deschizând o ediţie de buzunar din Seneca – Despre îngăduinţă, de-o pildă – citind câteva sfaturi, apoi dând ordin generalilor să retragă frumos trupele din Irak şi din Afganistan. Pe de altă parte, adică în altă parte a lumii, un lider al Statului Islamic stă la umbră de măslin, trage din narghilea şi citeşte Herodot. Uriaşe stoluri de porumbei albi cară la deal şi la vale, între Orient şi Occident şi retur, răvaşe de iubire. O-la-la! Influenţa clasicilor asupra guvernării lumii!

                                                                             *

    Cum ieşi în stradă, fete frumoase cu picioare lungi îţi distribuie gratuit fluturaşi cu reclame la telefoane mobile, calculatoare şi maşini de spălat. Cum ajungi la birou, primeşti ziare, pliante şi cărţi cu autograf. Acasă, cutia poştală stă să crape de plicuri grele de facturi – ce mai texte sobre, cu un stil curat şi mai ales limpede!- , cu oferte de servicii, reclame color şi invitaţii „la preţurile cele mai mici” în Insula Creta, la Cairo, la Casablanca sau la Bolintin Vale. Hârtie plină de text. Ce să faci cu atâta hârtie? Unde s-o arunci? Cui s-o faci cadou? Ce poţi înveli în texte? Ce chin! Omniprezenta gazdă a textelor. Ce să faci cu ea?

                                                                             *

      Orice text – fie că e scrisoare, nuvelă, roman, poezie – e un segment de infinit sau de neant, după unghiul din care priveşti... De la neant până la plus infinit, în spaţiu şi timp, totul e un uriaş mozaic de texte. Infinita peteceală.

                                                                             *

     „Omul este o enigmă” - zicea Dostoievski. „Ea trebuie dezlegată şi, chiar dacă ai consacra o viaţă întreagă spre a o dezlega să nu spui că ai pierdut vremea fără rost”.

        Deci, dacă omul e o enigmă, romanul dostoievskian ar trebui să fie în mare măsură o dezlegare a enigmei. Dar citindu-l şi, mai ales, recitindu-l, sporeşte ceaţa în care e scufundat omul.

                                                                              *

       Biblioteca universală precum o uriaşă sferă plină de orificii mai mari, mai mici, pe toată suprafaţa, artificii prin care izbucnesc textele în toate direcţiile ca jeturile de apă dintr-o arteziană.

                                                                              *

      Textul cu relief variabil.

                                                                              *

      Adrian Alui Gheorghe imaginând o scenă terifiantă, dar perfect artistică, cu Dumnezeu măcelar de îngeri: „Dimineaţa, când soarele/nu are miez Domnul tranşează îngeri,/le desface aripile mai întâi/să nu le vină în minte să fugă,/apoi aruncă viscerele mirositoare/de mir şi de floare de salcâm/câinilor. Carcasa se vinde separat. Capetele/se dau de pomană cerşetorilor de la/marginea raiului în fiecare zi”.

                                                                             *

       Menirea unui text este să te facă să râzi/plângi spontan, să te pună brusc pe gânduri, să te determine să ieşi cu puşca-n mână în stradă sau să te sinucizi, fără a fi ceea ce didactic s-ar numi artă cu tendinţă. Dar citesc ades, prea ades, texte care inventează probleme care să fie rezolvate exclusiv de critici, că doar lor li se adresează, cititorul fiind scos din ecuaţie.

                                                                              *

     Porneşti pe firul textului, îi urmezi meandrele, cauţi un nu ştiu ce capăt. Când eşti foarte aproape, o nevăzută foarfecă taie firul. Îi găseşti alt capăt, o iei din nou de-a lungul lui până foarfeca invizibilă îl retează. Şi tot aşa. Jurnal de cititor. Plimbarea de seară, de noapte pe-un drumeag rupt adesea, cu nenumărate meandre, dar retezat din loc în loc. O bandă a lui Mobius segmentată, deşirată, reformată şi iar deşirată.

                                                                    *

       Literatura neagră, în spiritul esteticii urâtului, îl stigmatizează pe autor, după cum – vorba lui Shakespeare - „solia rea pe sol îl înnegreşte”. De aceea, cu atât mai mult sunt de apreciat un Dostoievski, un Kafka...

                                                                     *

     Ploaia ca un text vertical. Un afiş de stropi.

                                                                      *

     Afară şi înăuntru. Textul curgând pe asfaltul străzilor, intrând pe sub uşile magazinelor, strecurându-se afară din blocuri pe ferestrele deschise, în acelaşi timp cu intrarea aerului, intrând pe nesimţite, profitând de neatenţia(?) neurochirurgului în cutia craniană, exact cu o secundă înainte ca aceasta să fie reînchisă. Textul umblând de-afară înăuntru şi dinăuntru afară, curgând ca o pânză mozaicată de mătase, având litere şi cuvinte, sau doar gânduri sau doar adieri de gând, dar curgâmd continuu, atotcotropitor.

                                                                      *

      De la înălţimea Căldării Bâlii, la şesul – un fel de a spune – Ocnelor Mari. Un bazin cu apă sărată, consistentă, înconjurată din trei părţi de dealuri împădurite cu brazi, cu fagi, cu stejari, cu arini. Nisipul plajei este îndoit cu granule cu sare. Petele de apă de pe lucruri sunt presărate cu mici pete albe de sare. Între cele două dealuri împădurite e aproape materială pânza de mătase a textului, pânza de mătase scrisă cu litere de sare în relief. Aer şi sare, apă şi sare, pământ şi sare. Sub soarele torid am descoperit singur textul de sare, precum în cer aşa şi pe pământ.

     (fragmente apărute în Acolada, nr. 4/aprilie 2015)

                

     

                                                                               

         

         

         

         

          

         

            

Spune-mi ce-i scrii lui Dumnezeu ca să-ţi spun cine eşti!

Aşchii dintr-un jurnal de cititor

                 Că e vorba de o schiţă cu o întâmplare de tot banală sau de una plină de umor, sau de o povestire în care nu se întâmplă nimic, nimic, nimic, la Cehov simţi sufletul slav plângând, vezi lacrimile curgând printre rândurile prozei.

                                                               *

               Voltaire, deloc ironic: „Spre ruşinea omenirii, fanaticii au prea mult entuziasm, iar înţelepţii n-au deloc”.

                                                                *

               Drumul lui Cioran, de la o sentinţă crudă („Datoria unui om singur este să fie şi mai singur”) la una şi mai crudă („Fiecare om este un călău ratat”), dar trecând prin poezie („Haideţi la Judecata de apoi cu flori la butonieră”), prin luciditate  („Tragicul este stadiul ultim al ironiei”), încercând în final sentinţa-ghilotină („Tot ce nu e Dumnezeu sau vierme este hibrid”).

                                                                *

              Preşedintele american George Bush jr., demn de România, republica lui Caragiale: „Eu nu citesc cărţi, dar am prieteni care citesc cărţi”. Ce să înţelegem? Că are drept consilieri critici literari? Sau că e un cititor second-hand?

                                  

                                                                 *

             Nuvela Crimele din Rue Morgue de Edgar Allan Poe ar fi o nuvelă poliţistă dacă n-ar fi una analitică. Aici nu contează atât faptul  că avem de-a face cu o crimă aproape perfectă, cât că aceasta este comisă inconştient de un urangutan, descoperit de unul din personajele ciudate ale scrierii. Spunea Borges că Poe e creatorul prozei poliţiste. Cred că Poe e creatorul prozei pseudopoliţiste, a prozei analitice.

                                                                 *

             Ce interesant sună cuvântul AMARILIDACEE! Dar şi definiţia lui e pe măsură: familie de plante erbacee monocotiledonate, de obicei cu bulb şi cu ovar inferior! Ar mai trebui adăugat că, având ovar...inferior, amarilidaceele sunt şi muritoare.

                                                                 *

             Un titlu de literatură SF: „Biblioteca lui Becali”.

                                                                  *

             Moliere: „Femeia e ca o supă. Primul care o gustă se frige. Când e călduţă îţi dai seama ce gust are. Rece nu e bună de nimic”.

                                                                  *

             Ştefan Aug.Doinaş, având acces la poezia cu adevărat profundă: „Golul cel veşnic din inima plinului/învaţă golul să zboare”.

                                                                   *

             Te plictiseşti? Te simţi inutil? Scrie scrisori lui Dumnezeu! Spune-mi ce-i scrii lui Dumnezeu ca să-ţi spun cine eşti!

                                                                   *

             Starea de la care porneşte tot calvarul doamnei Bovary: „Înainte de a se căsători crezuse că iubeşte, dar cum fericirea aşteptată de această dragoste nu venise, îşi zise că trebuie să se fi înşelat. Şi Emma căută să afle ce se înţelege cu adevărat în viaţă prin cuvintele fericire, pasiune şi tulburare sufletească, cuvinte care i se păruseră atât de frumoase în cărţi”.

                                                                   *

            Radu Cosaşu despre proşti şi prietenie:„Pentru proşti prietenia e o utopie, mereu anacronică, suspectă şi ineficientă, când nu se descoperă interesul ei”.

                                                                   *

           „Soarele scrie lumini pe frunze ce-n vânt au să plece”. Cu acest vers îşi începe Adrian Maniu un sonet. Dar după un asemenea vers perfect, memorabil, nu mai ai nici un chef să citeşti tot poemul. E un dezechilibru mortal între acest vers şi celelalte, de altfel, cât se poate de onorabile. Riscul de a începe o poezie cu un vers genial.

                                                                   *             

       Un tablou al secetei din satul lui de pe Valea Topologului, făcut de Nicolae Velea într-o povestire: „Pământul îşi schimonosea faţa căscând guri negre din care aşteptai din clipă-n clipă să arunce blesteme groaznice cerului cu faţa frumoasă, albastră şi nepăsătoare. Ierburile se încovoiau, căutând parcă să se ascundă de căldura duşmănoasă a soarelui, la adăpostul propriei lor umbre. Copacii se uscau, le cădeau frunze şi rămâneau goi şi sărăcăcioşi, ca desenaţi de copii, în linii drepte, cu creta, pe tablă”.

                                                           *                                                       

           Portrete de personaje reale

           Nicio lectură nu e mai savuroasă decât aceea a portretelor din câteva tuşe, uneori într-o frază, portrete care devin memorabile tocmai prin concizie. Iată câteva, de personaje reale:

          

             În amintirile sale, Constantin Argetoianu îi face un portret generalului Averescu, descriindu-i mâinile: „Mâini autoritare desprinse din armoniosul ritm al trupului, mâini antene legate de-a dreptul de celule cerebrale , mâini fine, lungi, aristocratice , care căutau să prindă în aer o fărâmă din necunoscut şi din imponderabil, mâini care se avântau ca aripile sau se încleştau şi sfârşeau ca ciocul şi ghearele păsărilor de pradă”.

             Dimitrie Cantemir, văzut într-o frază de G.Călinescu: „Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet de bibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop, iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţ în tamburi ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, Dimitri Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”.

               Nicolae Breban (nenumit în text), evocat de Gabriel Liiceanu: „Am cunoscut cândva un scriitor megaloman. Adora puterea. Mi-a povestit la un moment dat, cu chipul brusc transfigurat, cum, apropiindu-se de Ceauşescu, a simţit că aerul din jurul acestuia începea să vibreze de la 20 de metri. M-am întrebat ce s-a întâmplat cu omul acesta, pentru al cărui nesaţ de mărire pământul întreg părea prea mic. Am auzit că a sfârşit ca adjunct al lui Uricaru la Uniunea Scriitorilor”.

                 (text apărut în revista Acolada, nr. 1/ianuarie 2015)