Sferă cu enigmă

            Seara, o dată cu vinul, a băut un germene de moarte. Vin puțin, dar germenele e greu. O orgie, o beție de moarte. I-a rămas germenele morții precum procentul de alcool în sânge.

                                                              *

            Imagini din Trakl: „Din cavou osemintele se înalță sure și putrede” sau: „Orbii presară tămâie pe răni puroiate”.

                                                               *

            Aripile brune ale unui fluture ca sânii plecați la plimbare ai unei actrițe de vodevil.

                                                               *

            Joi dimineața, bancuri întregi de plevușcă se sinucid la malul râului de câmpie. Pești nu mai lungi de cinci-șase centimetri, unii peste alții, cu burțile albe în sus, zac la marginea izlazului. Cercetătorii, ecologiștii, primarii, directorii dorm încă liniștiți, visând la fericirea balenelor care nu se mai sinucid în ultima vreme. Dar plevușca se sinucide în zori, nefericită și neștiută de nimeni.

                                                                  *

            Gheorghe Grigurcu: „Liniștea în fața morții, un soi de sinucidere”.

                                                                *

            „Când cazi sub vraja morții, totul se petrece ca și cum ai fi cunoscut-o într-o existență anterioară, iar acum ai fi nerăbdător s-o regăsești cât mai curând” (Cioran). Da, este revelația marinarului care acostează la Rotterdam după șase luni pe ocean și – pe strada cu felinare roșii – o regăsește pe blonda planturoasă exact cum și-a imaginat-o el pe puntea petrolierului.

                                                                *

            Ioan F. Pop: „Pentru mulți, moartea rămâne singura realizare a vieții, singurul moment semnificativ. Viața și moartea sunt două drumuri care nu se întâlnesc niciodată, nici măcar pe marginea gropii. Ne naștem fără niciun merit și murim fără nicio vină. Ne naștem și murim ca să certificăm o absurditate”.

                                                                  *

            Ploile nu sunt decât lacrimile de regret ale lui Dumnezeu pentru imperfecțiunea lumii create de el. Numai când se uită peste România, lacrimile-i curg potop.

                                                                    *

            Stând pe-un buștean din liziera pădurii, rupe petalele margaretei, rar, una câte una: „Trăiesc, mor, trăiesc, mor...” La ultima petală, din pădure, poc! A fost confundat cu un mistreț. Oricum, ultima petală îi confirma că moare...

                                                                      *

            Nu poate fi condamnat că-și dorește fericirea. Dar, e de compătimit că nu se mulțumește nicicum cu clipe fulgurante, ci vrea înmărmurirea acestora.

                                                                       *

            „Nenorocirea înseamnă că te-a vizitat Dumnezeu, că și-a amintit de tine” (Tolstoi). Cu atât mai mult înseamnă nenorocirea ultimă, moartea! Cât de nerecunoscători suntem în momentul în care ne lovește nenorocirea, în loc să-i mulțumim din inimă Domnului!

                                                                      *

            Viața? O părere. Moartea? Umbra fumurie a unei păreri.

                                                                       *

            E un ins original, unic chiar, abonat la o singură clipă a morții.

                                                                       *

            La înmormântări se alcătuiesc alaiuri, organizate sau spontane, mai mari sau mai mici, îndurerate sau ipocrite. Dar, moartea sosește mereu fără niciun alai, solitară, țeapănă și solemnă ca un cedru de Liban.

                                                                       *

            Jules Renard: „Nu știm ce e Dincolo, pentru că această ignoranță este condiția sine qua non a vieții noastre. Așișderi gheața nu poate cunoaște focul decât cu condiția de a se topi, de-a dispărea”.

                                                                        *

            De la o anumită vârstă, sinuciderea nu mai e sinucidere, ci autoeutanasiere.

                                                                         *

            Cum se moare în zilele noastre? Ca-n versurile voioase ale lui Horia Bădescu: „Dacă vreți să muriți,/trebuie să știți:/în veacul acesta plin de morminte,/dacă n-ai moștenire,/se cumpără greu/o groapă în care/ să putrezești preacuminte!”

                                                                              *

            Merge aproape zilnic să-și vadă cavoul recent cumpărat. Se uită în fundul lui, ca un Narcis muribund.

                                                                          *

            I. D. Sârbu: „Ultima sentință, cea mai filologic, filosofic grea despre moarte: <<s-a zis cu noi!>>. Mai rea, mai definitivă decât moartea. <> e fără recurs, fără întoarcere. <>, << mort de beat>>, <<palid ca moartea>> etc. folosesc moartea ca un simplu auxiliar ale unor rele mult mai mari. Dar cu dixi nu e glumă: <> - asta înseamnă că Soarta și-a spus ultimul cuvânt.

                                                                           *

            Soarele florii, soarele care se învârtește după floare.

                                                                             *

            ”Da, ceea ce face moartea este interesant, dar prea se repetă” (Jules Renard).

                                                                             *

            Pragmatismul dă echilibru lumii, îmi zic. Am fost ales însă să fiu prostul samaritean. Mă simt bine în pielea aceasta și mă lupt cu pragmaticii pe care-i invidiez în zori, la amestecul dintre veghe și somn, dar la răsăritul soarelui îmi reintru în rolul prostului samaritean.

                                                                             *

            Vasile Ghica găsește că moartea „nu este decât un exil pe durată nedeterminată”. Atunci, viața este un exil pe durată determinată.

                                                                            *

            Totul este să vezi viața cum e și moartea cum nu e.

                                                                             *

            Cică, să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Slavă Domnului că n-am fost niciodată narcisiac. Am scăpat deci de o iubire imposibilă.

                                                                              *

            Ileana Mălăncioiu, ca o boare peste gol: „Voi muri și nu voi ști nimic despre moartea mea,/Așa cum despre nașterea mea nu știu absolut nimic,/Am deschis ochii, am plâns și am râs și am plâns,/Îi voi închide și nu voi avea ce să zic.//Și totuși moartea mea e un lucru real,/Mai real decât nașterea, poate,/Simt sufletul ridicându-se-ncet ca o boare/Peste golul în care va-ncepe să-noate”.

                                                                                  *

            Moartea – o sferă cu enigmă.

                                                                                  *

            Tolstoi, între viața ca o temniță și moartea ca o libertate: „M-am gândit la moarte: la cât e de straniu că nu doresc să mor, deși nimic nu mă ține, și mi-am amintit de întemnițații care se obișnuiesc într-atât în închisorile lor, încât nu vor, ba chiar se tem să le părăsească pentru libertate. La fel ne-am învățat și noi în propria pușcărie a acestei vieți și ne temem de libertate”.

                                                                                    *

            Desigur că tot intelectualul, dintre a avea și a fi, alege a fi, a fi umanist, generos, înțelept. Dar, toate astea, imediat după a avea, niciodată înainte.

                                                                                    *

            Cioran: „Dacă încetăm să ne temem de moarte, viața devine dintrodată frumoasă, fascinantă și cu desăvârșire inutilă”.

                                                                                    *

            „Vrea înmormântare civilă.

            - Să vorbim la mormânt?

            - N-aveți decât să vorbiți! Eu n-am să răspund” (Jules Renard)

                                                                                     *

            Episcopul către muribund: „Spovedește-te, fiule, spune-ți toate păcatele, că mâine te întâlnești cu Domnul nostru Iisus!...” „Și dacă nu mă întâlnesc, îngaimă cel de pe patul de moarte, nu cumva vă dezvălui crimele mele fizice și morale de o viață degeaba?!...”

                                                                              *

            Ne-am luat cu una, cu alta, cu treburi importante, de bună seamă, și cum n-am fost atenți ne-am și trezit bătrâni. Dacă vom continua să ne luăm cu altele la fel, ne vom trezi morți de-a binelea.

                          (fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte).

           

           

           

           

Norul des de fluturi albi

                            M-am născut într-o zi belicoasă, cu mai multe războaie. Era de neevitat de altfel, pentru că nu există zi de la coborârea lui Adam pe Pământ fără măcar un război. De ziua naşterii mele, Irod cel blestemat îl decapitează pe Ioan Botezătorul, făcând din aniversarea mea, an de an, o zi de post. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar la 1526, între două descinderi în harem, Soliman Magnificul ucide pe Regele Ludovic al II-lea în Bătălia de la Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc. Şi cum este o zi norocoasă pentru turci, aceştia capturează la 1541 Buda, capitala Regatului Ungariei. La 1756, Frederic cel Mare atacă Saxonia, dând lovitura de începere a Războiului de Şapte Ani, iar la 1842 s-a încheiat Războiul Opiului prin tratatul de la Nanking, dinastia Qing acordând privilegii comerciale europenilor şi cedând Regatului Unit Insula Hong Kong. Ce ziceam eu, m-am născut într-o zi belicoasă rău. Şi pentru că victoriile din toate războaiele astea şi cele ce vor veni trebuiau sărbătorite, tot într-o zi de 29 august (la 1751) în pivniţele Castelului Heidelberg s-a terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin din lume, cu o capacitate de 221 726 de litri. După acel loc tânjeşte sufletul meu.

                                                           *

         Orice idee despre moarte este pozitivă.

                                                           *

         Mort impostor/impostor mort. 30 iunie 2014. Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces. Mai multe acte aduceau cu îndeobşte cunoscutele certificate de la Starea Civilă, dar fiecare se dovedea a nu fi cel aşteptat de interlocutor. Eram conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna (facturi, chitanţe şi notificări) ascundea dovada…

                                                           *

         Moartea cere vieţii drepturi de autor.

                                                           *

         Irimie iese în livada din fundul grădinii cu al şaptelea păhăruţ de palincă în mână, plimbându-se cu pas încă sigur pe iarba proaspăt motocosită. Se preumblă printre vişinii copţi, ia cea mai coaptă şi mai mare şi mai frumoasă vişină şi o aruncă galeş în pahar să-i miroase frumos beţia lină. Ajuns în casă, iubita lui se preface a-l certa pentru păhăruţul în plus. El acceptă, desigur, tandrele reproşuri şi pentru împăcare o serveşte pe iubita lui cu vişina devenită între timp cât o piersică. În semn de acceptare a împăcării, iubita lui Irimie mănâncă fructul zemos (vişină/piersică)şi pe la miezul nopţii, când domnul Irimie visează îngeri albaştri levitând pe tavanul dormitorului, exact la miezul nopţii, iubita lui se stinge subit cu un zâmbet de Giocondă înmărmurit pe faţă.

                                                           *

         Nimeni nu-i profet în ţara morţii celei veşnice.

                                                           *

         Eul poetic în meditaţie sumbră, cu capul în mâinile de argint: „La picioarele tale/Se deschid mormintele celor plecaţi/Când fruntea ţi-o culci în mâini de argint” (Trakl).

                                                           *

         Zace liniştit în fotoliu şi aşteaptă sfârşitul, sfârşitul sfârşitului cel fără de sfârşit. Pare un muribund profesionist. Ca un călător care merge cu trenul de o jumătate de veac, aşteptându-l în holul micii gări, şi – fără să se uite la ceas – ştie sigur de fiecare dată cu zece secunde înainte că atunci va intra în gară,

                                                           *

         Sufletul meu este locul din trup nu-ştiu-unde localizat; dar e locul unde moartea ştie oricând unde să-i dea un semn.

                                                           *

         În dimineaţa aceea de duminică, după intrarea şi ieşirea de trei ori a pruncului din cristelniţă, preotul în odăjdii la fel de aurii ca lanurile din nesfârşita grădină a raiului pune vinul roşu în linguriţă să dea celui pur prima împărtăşanie. Înainte cu o clipă de a duce linguriţa de argint spre gura încă nevinovată, prin turla centrală a bisericuţei coboară îngerul Domnului şi strecoară în vinul din linguriţă bacteria care încă din timpul petrecerii de la restaurantul de la marginea oraşului începe să-şi facă lucrarea. Nevăzuta bacterie roade încet, cu mare răbdare, timp de mai multe sau mai puţine decenii, roade harnică şi răbdurie, nervii, celulele, neuronii, ficatul, inima, dar mai ales abate umbre mai alburii, mai fumurii, pe urmă de tot negre peste suflet. Până-ntr-o joi dimineaţa, când îngerul în aripi albastre raportează sus: misiune îndeplinită!

                                                           *

         La malul mării, la miezul nopţii, grup de leproşi ieşit din apă, umbre albe strălucind pe plaja vineţie.

                                                           *

         Speranţa în moarte: cea mai ferventă şi frecventă formă de nebunie.

                                                           *

         „Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul ei este grimasa Morţii căreia-i cer să mă mai păsuiască.

                                                           *

         Norul des de fluturi albi îmi dă târcoale pe prispă, în amurg, lin la început, apoi mai agasant. Când mi se cam ia vederea de atâta alb, suflu uşor – un zefir! – peste norul alb şi fluturii albi pornesc beţi în toate direcţiile deodată, murind în comă alcoolică unul câte unul, câte un stol, câte un norişor, până la ultimul fluturaş drăgălaş…

                                                           *

         E vineri seara şi sunt mai palid decât Isus pe cruce. Dar, beau vin cu cana de lut şi-mi fac iluzii că moartea e departe, foarte departe. Amurgul e la fel de roşu precum vinul din cană. Şi o voce de nu ştiu unde îmi spune că moartea nu e prea departe, nici foarte aproape, dar e pe ici, pe colea…

                                                           *

         Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt mort, încă gândesc. Sunt.

                                                           *

         Ion D. Sârbu, despre Patrie şi moarte: „Peştele nu îşi dă seama ce este apa (râul, lacul, marea) decât atunci când e scos din ea; nici noi nu ştim ce e Patria decât când murim. Sau, când simţim că moare ea”. Apoi, IDS trece de la general la particular: „În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce e apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig”. Hm! Conştiinţa morţii celei de pe urmă…

                                                           *

         Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului, sperând în sine-ţi ca acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu. Lumina indiferentă din ochii lui aruncă un flash pe peretele holului de spital.

                                                           *

         Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.

                                                           *

         Butonând telecomanda, dau peste un politician prost şi demagog, apoi peste o fătucă ce-şi exhibă deopotrivă sânii rotunjiţi cu silicon şi prostia, peste un miliardar care înjură gros…

         Afară stă să se înnoreze şi-l aud pe Dumnezeu oftând.

                                                           *

         Norocul în viaţă? O împărţire aproximativ echitabilă între zarul cel mare şi cel de tot pipernicit. Dar, până la urmă, ce înseamnă norocul din viaţă, ce ne petrece?! În moarte, însă, norocul este etern şi deplin.

                                                           *

         Nefiind eu printre aleşi, am avut totdeauna satisfacţia de a nu dezamăgi.

                                                           *

         Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici…

                                                           *

         Antoine de Saint-Exupery a dispărut intempestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit mulţi ani acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută cu câteva luni în urmă.

                                                           *

         În grădina aceea, Dumnezeu stă la umbra unui cireş în floare, pe un scăunel de lemn de brad, faţă în faţă cu Emil Cioran. După cum se privesc şi după cum îşi vorbesc, pare că domnul de la Răşinari şi Paris l-a primit în audienţă pe Creator, pentru a-i explica pe îndelete neajunsul de a te fi născut. În timpul acesta, sub cer, creaturile – la umbra blocurilor înalte de 117 etaje – la un pahar de whisky, încearcă să-şi explice neajunsul de a depinde de barilul de petrol şi de kilowatul oră.

                                                           *

         Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.

                                                           *

         Titlu de editorial de Florin Iaru: Moartea nu ştie carte! Hm! Florine, Florine, cum o subapreciezi tu pe doamna aceea mai mult decât titrată!...

                                                           *

         Dinspre est vine un ger care-i face oasele de sticlă, de oţel şi sticlă, şi-i clănţănesc dinţii încât îi cad unul câte unul şi-i scuipă cu un vag sentiment de uşurare. Când mica ceată de îngeri apare, nu se miră neam că au de luat un ştirb resemnat, dacă nu şi puţin bucuros.

                                                           *

         Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.

                                                           *

         - Hai la marginea oraşului, va trece Moartea pe un cal alb în galop. Un adevărat eveniment.

         - Mulţumesc, nu pot veni. Trebuie să merg la o bere pe-o terasă. Şi apoi, cal alb în galop am văzut şi alaltăieri.

                                                           *
         Proiecţia morţii celei veşnice este singura scuză pe care o invocăm pentru viaţa cea – admitem! – trecătoare.

                                                           *

         Cocteau: „Ecrire, c’est tuer la mort”. Hm! Ucizi moartea scriind. Ce simplu e pentru scriitor; şi ce arogant! Dar a compune muzică, a picta, a construi case şi a planta livezi – toate astea de ce n-ar fi metode de ucidere a morţii?

                                                           *

         Să reformulăm: Spune-mi cum vrei să mori ca să-ţi spun cine eşti şi cine nu vei fi.

                                                           *

         Un critic îi urăşte pe scriitorii pe care-i comentează. E ca un medic ce-şi urăşte pacienţii care-i dau pâine albă de mâncat, îi dau chiar de două ori: o dată în salariul de la Casa de Sănătate şi încă o dată direct, prin plicul pe care i-l strecoară în buzunarul larg al halatului. Criticul acesta arogant şi rău îmi sugerează un preot care-i urăşte pe mirii şi naşii de la nuntă şi pe copiii de la botez, ba şi pe enoriaşii care tocmai au murit şi de pe urma cărora aduce la familie bani, fripturi, cozonaci şi colivă.

                                                           *

         Gheorghe Grigurcu vede în sinucidere „desăvârşirea autocriticii”. Ar fi vorba de o moarte morală.

                                                           *

         Din limpedea apă verzulie a Mării Egee iese – în amiaza de vară – o neagră şi lenevoasă melancolie. Melancolie de moarte lentă.

                                                           *

         E o femeie atât de frumoasă că mă topesc tot în momentul în care-mi intră pe uşă. Nu sunt şocat nici o secundă că-mi tulbură intimitatea. Ba, nu sunt şocat nici când îmi spune zâmbind atât de dulce că trebuie să cam plec, gata, s-a cam terminat cu chinul acesta plăcut. O privesc fascinat şi sunt gata să las totul în urmă, fără regret, fără ură şi fără răzbunare, fără tânguire sau suspin. Mă uit în urmă, o văd zâmbind cumva dumnezeieşte şi sunt gata de drum, numai şi numai de dragul acestui chip.

  (Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în revista Conta/octombrie-decembrie 2014)

                                                         

Despre viaţă şi moarte de la marea cea mare şi neagră

         Ajung la ţărmul mării amintindu-mi versurile metafizice, dar şi suprarealiste ale lui Gheorghe Grigurcu: „Acolo-n afund/marea/cu vârf şi-ndesat//marea vrând ea însăşi să fie/propriul ei cer//pe care peştii multicolori palpită cum fluturi//iar sirenele zboară/aidoma unor păsări/ce se-ntorc la cuib”. * În căutarea vilei unde vom fi cazaţi, constat că Eforie Sud este împărţită precum puşca lui Nichita Stănescu: Nordul Eforiei Sud, cu câteva vile aşezate direct pe plajă, Eforie Sud, zona centrală şi sudul Eforiei Sud. Aici e şi vila noastră. Cum nu puteam vira la stânga din Şoseaua Naţională, ori noi am ratat (?!), mergem până la sensul giratoriu de la Tuzla. Dar găsim apoi repede vila, pe Strada Transilvaniei, colţ cu Strada Câmpului. De pe terasa camerei avem vedere la un câmp cu porumb. * Desigur că şi plaja e la extremitatea sudică: mai sălbatică, fără geamanduri şi fără salvamar, mai puţin aglomerată, fără vânzători ambulanţi de nămol, covrigi, fuste furate şi suveniruri kitsch din cochilii de melci de mare… Doar într-un colţ al plajei, un ins grăsuliu are o gheretă cu schelet de lemn şi aranjată de jur împrejur cu trestie, gheretă din care vinde porumb fiert, bere, suc şi biscuiţi…* Mo Yan dă frâu liber imaginaţiei în descrierea celor mai dure scene posibile cu atrocităţi în Sorgul roşu. Nimic nu e prea mult când vine vorba de a descrie toate modalităţile de a muri, de a omorî personaje pe bandă rulantă…* O zi fără internet. (Luni, 21 iulie 2014).

         Nu văzusem la vila noastră celebrul arbore de mătase, prezent în toate curţile şi la toate colţurile de stradă. Eram nedumerit şi alarmat. M-am liniştit în dimineaţa asta. E şi la noi, dar e în spatele vilei, într-un colţ, deloc exhibat. * Dimineaţa, la Techirghiol. Sute de oameni îmbrăcaţi în strat gros de nămol se plimbă pe malul ghiolului. Eu mă ung doar la spate, unde mă chinuie de 30 de ani sciatica. * Poemele dramatice ale lui Ioan Moldovan din Timpuri crimordiale, poeme subtil-dramatice scrise în termeni molcomi, ca-ntr-o doară: „Voi fugi dincolo?/Voi merge bătrâneşte în somn?/Caraghiosul de mine, caraghiosul/Căruia i se mai spune domn -/Învăluit în fum, învelit în grăsimea/Acestui amurg/Dispar din toate oglinzile/Din care doar apele curg”. * După somnul de la amiază, după plaja de după somn, pornim în recunoaştere, în căutarea unui loc de ghiol fără plată. Ne rătăcim, ne regăsim, stăm la o bere pe terasa Claudia…* A doua zi fără internet. (Marţi).

         La ghiol, pe o plajă fără plată, gratuită dar mizerabilă, cu buruienile cât casa, pe marginea căii ferate… * Butonând telecomanda, exact la ginul tonic de la prânz, nimeresc pe Antena 3 unde apare nesmintit Dan Voiculescu care spune senin că el n-are nici un fel de avere!! Hm! Sunt fericit, sau măcar consolat, că un alt român e alături de mine: sărac, fără avere…* După-amiază, fiind înnorat, nu mergem la plajă. Facem un tur al staţiunii. Multe vile noi, cu tineri arbori de mătase în faţa lor, mulţi smochini, dar şi hoteluri abandonate. Cosmos, poate cel mai mare hotel din staţiune, este ruinat, scos la vânzare. Îl păzesc doi guarzi vorbind la telefon. Betonul curţii este invadat de iederă. E full însă campingul Cosmos. * Obraznicii pescăruşi planează deasupra Cazinoului: „Cra-cra-cra! şi Cra-cra-cra!” * Lordul: „Doctore, cum a trecut Lady în lumea celor drepţi?” Medicul: „Rece!” * Trei zile fără internet. Şi e bine. (Miercuri, 23 iulie 2014).

         Trezirea dată de un cocoş din vecini, de pescăruşii obraznici, de un caniş din camera vecină şi de păsărele mii. * În dimineaţă înnorată, plimbare la Mangalia. La sensul giratoriu de acolo, la o masă de plastic verde, mâncăm sandvişurile aduse de acasă cu iaurt de la „turcii” de acolo. La întoarcere, ne oprim la Venus, unde soarele a apărut anemic printre nori. Acolo şi prânzim: varză cu coastă de porc la tavă stinsă cu bere. * Ioan Moldovan, un neoexpresionist rafinat: „Moartea are ochii murdari, plini de pete mov, dar/Asta nu-i scade din măreţie. În schimb, eu/O slujesc: am grijă de scrum, îl iau în/Podul palmei. Uite şi alte femei! Ninge, ne ţinem strânşi, fierbinţi./Cade cineva? Morţii noştri cântă. În schimb, eu port cenuşa/De ici-colo”. * Patru zile fără internet. (Joi, 24 iulie 2014).

         Pe plaja sălbatică de la Tuzla, înconjuraţi de 20-30 de pescăruşi şi însoţiţi permanent de o lebădă mare şi albă plutind la zece metri de unde ne îmbăiem noi în malurile spumoase. * Toate personajele din Sorgul roşu par a fi amorale, chiar imorale, inclusiv naratorul care povesteşte nu doar neutru, dar şi cu vădită plăcere, atrocităţi peste atrocităţi. În acest caz, te întrebi cum a primit Mo Yan Nobelul, un premiu unde umanismul e criteriu drastic. Descoperi totuşi că personajele nu sunt imorale şi că un nivel superior de lectură constă tocmai în descoperirea umanismului protagoniştilor. * Străzi din Eforie Sud: Transilvania, Muntenia, Ion Vodă cel Cumplit, Ştefan cel Mare (nu şi Sfânt; n.m.), Dr. Cantacuzino, Bulevardul Nicolae Titulescu, cu un scuar plin de arbori de mătase înfloriţi, lung de câteva sute de metri şi care se termină brusc într-un câmp de ciulini. * În amurg, pe Strada Amurg, în faţa hotelului Amurg, trei pescăruşi murdari scotocesc cu ciocurile în ghena de gunoi a campingului Cosmos. Unul scoate ca pe un trofeu un schelet de peşte. * Cinci zile fără internet. Iată că se poate. (Vineri, 25 iulie).

         Dimineaţa, patru ore la Techirghiol, unde Nea Gică fotograful cu o portavoce face şi pe filosoful staţiunii: „Vă salută Nea Gică fotograful, de pe malul lacului care face minuni cu cele patru elemente ale lui: apa, nămolul, aerul şi soarele”. Adevărul este că acestea sunt din plin aici. * Deşi trăiesc total diferit, oamenii în fond mor la fel…* E-hei, observ o nostalgie după rezistenţa prin cultură de vreo zece-cincisprezece ani; nu e luată deloc în seamă rezistenţa prin incultură care ţine de două mii de ani! * Şase zile fără internet. (Sâmbătă, 26 iulie 2014).

         Viaţă de alge. Val după val trimit pe plaja de la Tuzla un zdrenţuit covor verde, prevăzut în ţesătură cu scoici, melci de mare, pietre şi pietricele mii. Marea cea mare vălureşte covorul verde pe plajă, îl aşează cu meticulozitate, apoi – cu un alt val uriaş – îl risipeşte ca pe nimic peste trupurile celor doi nudişti care tocmai fac dragoste în apa mării. * Pielea mea  palimpsest * „Înşelător”, Ioan Moldovan consemnând molcom, în spiritul „mainimic”-ului, cotidianul, cu fundalul tensionat: „Azi am vorbit iarăşi despre daruri/Astă-seară am vorbit cu mama: moartea e un mic detaliu, trece/Şi acest Crăciun. Mai nimeni nu mă caută/Pe mai nimeni nu caut/Constat doar cum se strică în jur lucrurile la rece/Întârzii cât pot în somn, sunt precaut/Mă închipui numai în împrejurări, nu mai am împrejurimi”. * O săptămână fără internet. (Duminică, 27 iulie 2014).

         La ginul tonic dinainte de prânz, aflu de la TV că nici tonicul domn Silviu Prigoană nu are avere. Singura lui avere o reprezintă copiii!... Slavă Domnului, e ca şi mine. Mă rog, cu singura deosebire că fiii domnului Prigoană au încă de la naştere în conturi câteva nevinovate milioane de euro. Spre deosebire de fiii mei care n-au conturi. * După-amiază, plimbare la 2 Mai, unde şi facem baie şi plajă. Cu totul întâmplător, mă întâlnesc cu CI, fostul meu coleg de la „Ev. Z.” Îmi vorbeşte de viaţa lui prosperă. Îmi spune într-o doară că a aflat că i-am publicat o pagină de poeme în revistă. Îmi aduce aminte că mi-a trimis volumul său de poezii şi-mi sugerează că n-am scris despre el. Apoi, mă scuză, înainte de-a o face eu: „E adevărat că eu scriu o poezie dificilă, nu prea poţi scrie tu despre ea…” Of, mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!... * În drumul de întoarcere spre Eforie Sud, ne oprim să cinăm pe o terasă la Venus. Acolo, uit la masă gentuţa cu portmoneul plin cu actele personale, aparatul de fotografiat, pipa şi tutunul dăruit de Nichita la Chişinău şi cu volumul Timpuri crimordiale al lui Ioan Moldovan, cu numeroasele mele adnotări pe poeme. Mă întorc de la 25 de kilometri şi recuperez nesperat geanta. Ajuns în cameră, uşurat de emoţii, îmi pun un pahar de ţuică de Argeş cu un cub de gheaţă şi lămâie şi apreciez încă o dată viziunea sumbră, neoexpresionistă în fond, pigmentată cu un straniu vag, şi totul ca din întâmplare a lui Moldovan: „Când te întâlneşti ca din întâmplare cu propriul tată/Pe-o terasă de vară/El fiind mort demult/Tu fiind viu demult/El – sătul de odihnă/Tu – sătul de neodihnă/Nu mai poate urma nimic neverosimil/Caz în care faci ce trebuie: mergi într-o doară să asişti/La o nouă lansare a navetei Discovery/Acum foarte bătrână/Instalată între mine şi tine”. * Opt zile fără internet, un record al ultimilor zece ani… (Luni, 28).

         Penultima zi la marea cea mare şi neagră. Dimineaţă şi după-amiază la aceeaşi plajă extrem sudică din Eforie Sud. Valuri mari pe care o sută de oameni proşti – printre care mă prenumăr -  le sar din zece în zece secunde. * O descriere de bătălie din Sorgul roşu: „Grenadele au mai explodat o dată violent. Fumul lor se rostogolea pe deasupra, ţărâna se repezea spre cer, iar schijele se aruncau fâşâind ca lăcustele către marginile drumului, în timp ce oamenii veniţi să privească picau seceraţi ca snopii. Mai bine de zece platoşe (soldaţi din regimentul Platoşele de Fier; n.m.) au fost ridicate de pe drum de suflul uriaş, care-a tăiat braţe şi retezat picioare, în timp ce maţe puturoase şi sânge împuţit s-au cernut ca o grindină sau ca iubirea cea blândă şi frumoasă peste capetele oamenilor. Bunicul şi-a scos neîndemânatic pistolul, a luat la ţintă căpăţâna celui din A opta, care se ridica şi se cobora pe deasupra celorlalte mii de capete, a apăsat cu afecţiune pe trăgaci şi glontele l-a nimerit pe soldat drept între sprâncene, făcându-i ochii verzi să-i sară blând din orbite ca larvele pe care le depun moliile…” (sublinierile îmi aparţin). * Nouă zile fără internet. (Marţi, 29 iulie 2014).

         Baia de adio pe plaja din Eforie Sud – Centru, unde oamenii sunt ca sardelele, lipiţi unii de alţii şi suprapuşi unii peste alţii. În dimineaţă citesc din Ioan M. trei rânduri de dimineaţă: „După un cer făcut pentru sfârşitul lumii/vânt tare, frig/în dimineaţa grâului”. * Abia revenit acasă pe caniculă, dau ochii cu Lessie, căţeaua mea cea mândră, încă înainte de a descărca bagajul. „Nu te bucuri că mă revezi?” o întreb. „Nu mai pot să mă bucur, pare a-mi răspunde ea, sugerând o abia schiţată mişcare a cozii. Nimic nu mă mai poate bucura pe lumea asta”. „Eşti mândră?!” „Hm! Ce nu vă înţeleg eu pe voi scribălăii! Cum mai bateţi voi apa-n piuă despre moarte, cum le mai ştiţi voi pe toate ale morţii…. Nu sunt mândră, încerc să fiu senină şi să-ţi arăt cum se moare cu seninătate!...” Şi Lessie a mea se întinde pe gazon, respiră greu vreo treizeci de secunde  şi se stinge senină, cu ochii larg deschişi spre mine sau poate spre norul alb de deasupra grădinii. Caut în casă toată băutura şi-o beau într-o (dez)ordine oarecare. Beau şi plâng. (30).

 (fragmente din volumul Moartea de după moarte, în pregătire, apărute în „Argeş”, nr. 8/august 2014)