Daniil Harms

         Astăzi s-au împlinit 110 ani de la naşterea scriitorului rus Daniil Harms. Alături de Urmuz şi Kafka, Harms este reprezentant al prozei absurde. Cei trei scriitori au trăit cam în aceeaşi perioadă, au avut destine aproape similare şi, fără să ştie unul de altul, au creat proză scurtă absurdă de-o ciudată asemănare.
         L-am citit pe Harms prima oară în 1982 în volumul Un spectacol ratat, în traducerea lui Ioan Radin. Reiau aici o povestire de Harms în traducerea lui Mihail Vakulovski:

                                Cucuiele  
 
      Trăia odată un om pe care-l chema Cuzneţov. într-o zi lui Cuzneţov i s-a stricat scaunul. El a ieşit din casă şi s-a dus la magazin să-şi cumpere clei de tîmplărie, să-şi lipească scaunul.
     Trecînd pe lîngă un bloc neterminat, a picat o cărămidă care l-a lovit pe Cuzneţov în cap.
Cuzneţov a căzut, dar a sărit imediat în picioare şi s-a pipăit la cap. Pe capul lui Cuzneţov răsărise un cucui enorm.
     Cuzneţov şi-a mîngîiat cucuiul şi a zis:
     - Eu, cetăţeanul Cuzneţov, am ieşit din casă şi m-am pornit spre magazin, pentru... pentru... pentru... Eh, ce se întîmplă? Am uitat pentru ce m-am pornit spre magazin.
în acest moment de pe acoperiş a căzut a doua cărămidă şi Cuzneţov a fost lovit iarăşi în cap.
     - Eh! - a ţipat Cuzneţov, s-a luat de cap şi şi-a pipăit cel de-al doilea cucui.
     - Asta da întîmplare! - a spus Cuzneţov. - Eu, cetăţeanul Cuzneţov, am ieşit din casă şi m-am pornit la... m-am pornit la... m-am pornit la... unde oare m-am pornit? Am uitat unde m-am pornit!
Atunci a căzut a treia cărămidă. Şi în capul lui Cuzneţov a răsărit al treilea cucui.
     - Ai-ai-ai! - a strigat Cuzneţov, luîndu-se de cap. - Eu, cetăţeanul Cuzneţov, am ieşit din.. am ieşit din... am ieşit din... am ieşit din beci? Nu. Am ieşit din butoi? Nu! De unde oare am ieşit?
     De pe acoperiş a căzut a patra cărămidă, l-a lovit pe Cuzneţov la ceafă şi pe ceafa lui Cuzneţov a ieşit al patrulea cucui.
     - Mda! - a zis Cuzneţov, mîngîindu-se pe ceafă. - Eu... eu... eu... Dar cine sînt eu? Oare să fi uitat cum mă cheamă? Vasili Petuhov? Nu. Nicolai Sapogov? Nu. Pantelei Rîsacov? Nu. Ei, cine sînt eu?
însă atunci de pe acoperiş a căzut a cincea cărămidă şi l-a lovit atît de rău pe Cuzneţov, încît Cuzneţov a uitat de toate definitiv şi, urlînd "O-ho-ho!", a început să fugă pe stradă.

      Rugămintea mea! Dacă cineva întîlneşte pe stradă un om cu cinci cucuie, aduceţi-i aminte că îl cheamă Cuzneţov şi că trebuie să cumpere clei de tîmplărie ca să-şi repare scaunul.

Alaiul de joi dimineaţa

         Pe drumul de imaş ce duce-n Colibaşi, în zi însorită de februarie, trece un alai vesel şi lung ca un balaur. Oameni îmbrăcaţi în pardesie şi costume se înşiră în urma lăutarilor. Un saxofon, o vioară, o tobă, un ţambal pus după gâtul unui etnic conlocuitor voios, o cântăreaţă blondă cu ten negroid şi gras-unsuroasă, cu toţii cântă de-alea de lume, au-au-au! şi au-au-au! şi la-la-la! şi tra-la-la! „De la moară pân’ la gară, toate carele coboară, leana mea!” şi „De la primărie-n sus, toate lămpile s-au stins”. Iar cei din alai, cu sticle de băutură în mână răspund veseli nevoie mare, ca la nuntă: Uiu-uiu-uiu! şi uiu-uiu-uiu! Lumea pe la porţi şi pe drumul negru, străjuit de mormane de zăpadă murdară, priveşte ca la urs, vorba noastră din popor, alaiul voios.

         „Ce să fie, ce să fie?!” întreabă un bătrân nedumerit sub salcia de la poartă. E joi, ora 9,37 dimineaţa, ante meridian, cum ar veni, generaţia tânără nici nu s-a trezit, muzică, lăutari, băutură… Înmormântare nu e că nu sunt ciocli şi popi şi prapuri. Petrecere la încorporare iar nu e, că tinerii nu mai fac armata. Trimiterea unui tânăr la studii în Anglia, în Germania sau la Chişinău iar nu e, că aici, pe deal, nu e nici aeroport, nici gară, nici măcar o autogară de ţară. Să fie o reuniune a cenaclurilor literare din judeţ şi din toate oraşele? Să se filmeze pentru vreo emisiune TV? Niciuna din ipoteze nu stă în picioare.

         Uimit eu însumi, mă ataşez alaiului şi-l abordez pe ultimul om din coada balaurului, un ins cu un pardesiu negru şi lung, de-i atinge călcâiele, înalt şi slab şi tras la faţă, trist rău şi aparent adâncit în gânduri.

         „Vă rog să mă scuzaţi şi să nu vă supăraţi, ce se întâmplă aici?” l-am abordat eu.

         „Mmm!” a mormăit el.

         „Ce e alaiul acesta? E parastas, nuntă, banchet, încorporare?...”

         „Cum, nu ştii?! Şi nici nu presupui? Ce eşti dumneata de meserie?”, mă interoghează el cu o arogantă bunăvoinţă.

         „Scriitor”, răspund eu umil, ca unul prins asupra faptului jenant.

         „Hm! Eu sunt Ştefan Achim, ziarist de investigaţii cronice şi acute”.

         Şi, în timp ce înaintăm în pas de înmormântare, dar cu lume veselă, domnul Ştefan îmi întinde sticla de vin roşu, să trag şi eu o duşcă.

         „L-ai văzut pe cel din capul alaiului, cel cu pardesiu de la Paris, cu costum Armani şi cravată cum nu există în judeţul nostru, cel cu sticla de whisky original, de la mama lui, cum ar veni, cel înconjurat de lăutari?” mă întreabă ziaristul.

         „Nu!”

         „E Cristian Libertian, tânărul preşedinte al Tribunalului Judeţean. Părinţii i-au pus numele Cristian să rimeze cu Libertian, ca la Ion Caraion, Ana Blandiana, Jean Valjean... Oameni cultivaţi!”

         „Se însoară, acum, joi dimineaţa?” întreb eu bezmetic.

         „Domnule, ce dracu’ de scriitor eşti? În ce lume trăieşti?! Nu citeşti ziarele?”

         „Ba, le mai citesc?”

         „Nu prea le citeşti. Că atunci ai şti cine este Cristian Libertian, preşedintele Tribunalului, că e o vedetă naţională, nu doar judeţeană, ce dracu’! E însurat, are o soţie blondă şi frumoasă, doctor în mecatronică, vezi bine, şi un copil la fel de blond şi chiar mai frumos, sunt amândoi în dreapta lui, lângă saxofonist.”

         „Şi ce sărbătoresc?”

         „Păi, cum să spun, sărbătoresc mergerea la puşcărie, aici, la Colibaşi, a preşedintelui de Tribunal.

         „Aoleu!, dar ce-a păţit?”.

         „Hm! Ce-a păţit, ce-a păţit! N-a păţit nimic. A luat o mită de un milion de euro pentru trântirea unui proces important. O nimic toată, cum ar veni…”

         „Şi toată lumea asta sărbătoreşte?!”

         „Altfel cum? E o faptă publică, de notorietate. Nu poţi merge la puşcărie ca-n anii ’50, noaptea, cu Volga neagră cu geamuri fumurii. De aia ai bani, rude, prieteni şi eşti faimos, să poţi organiza un chef de încarcerare, să fii în rândul lumii. Toată noaptea am chefuit la o pensiune de lux de-aici, să fim aproape şi să putem veni la momentul oportunist, când e programat la gratii bietul preşedinte. Sigur că nu sunt probleme, poate veni şi peste două-trei zile, că domnul nostru Cristian este prieten cu Ionel Didi, cu accentul pe ultima silabă!, directorul închisorii care închide ochii, că de aia sunt banii bani.”

         „Şi dumneata eşti invitat la această paranghelie?!”

         „Ei, ce’şti copil! Sunt nu invitat, sunt invitat de onoare. Eu l-am dat în gât, cum ar veni. Trei ani am făcut anchete despre şpăgile pe care le lua, despre trântirea grosolană a proceselor, trei ani am băut din whiskiul lui în biroul de la etajul întâi al Tribunalului şi am împărţit şi aceleaşi piţipoance pe canapele, nu doar fripturile şi chiftelele cu murături asortate…”

         „Adică, beai cu el şi pe urmă îl desfiinţai în ziar?”

         „Păi, cum?! Trebuia să-l fac praf. Deontologia înainte de toate! El însuşi era de acord. El a luat vreo 20, 30, 75, dracu’ mai ştie câte zeci de milioane de euro, iar eu trebuia să-l dau în gât doar pentru un pârlit de milion, din care mi-a dat şi mie, şi unor judecători şi procurori şi  a făcut şi ditamai paranghelia asta. Că domnul acesta este un artist, în felul lui. Pentru el, un om foarte sensibil de altfel, corupţia este o faptă de vitejie, un spirit de aventură, un fel de socializare cu marii rechini din ţară. Plus, fireşte, că presupune inteligenţă şi cultură, dacă nu chiar geniu. Cum s-ar zice: Spune-mi cu cine te înhăitezi la jafuri de peste un milion de euro ca să-ţi spun cine eşti! Are şi o teorie interesantă despre justiţie, justiţia adevărată fiind cea care ne face dreptate nouă, nu duşmanilor noştri.”

         „Şi acum nu e un om nenorocit pe viaţă?”

         „Nicidecum, are tot viitorul înainte, viitor de aur! Aici, la închisoare, îşi va deschide un birou de avocatură în celulă. A fost prevăzător, s-a înscris pe şest în barou încă de când era preşedintele Tribunalului. El îi va apăra pe toţi încarceraţii, inclusiv la CEDO împotriva condiţiilor inumane din penitenciar. Directorul închisorii i-a şi făcut o listă de priorităţi.  Plus că va scrie o carte, de fapt un adevărat tratat despre combaterea corupţiei în România o dată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană, îl va scrie în româneşte, pentru noi, şi în engleză pentru cititorii din UE”.

         „Vrei să spui că un corupt va scrie un tratat despre corupţie?!”

         „Păi, cine ştie mai bine decât el mersul complex al corupţiei în ţara asta?”

         Mai trag o gură de vin roşu din sticla ziaristului de anchete, îl salut şi mă întorc din drum. Mai lungă-mi pare calea acum, la întors acasă, pe drumul de imaş ce vine din Colibaşi.

(povestire apărută în revista Tomis cultural, nr. 4/iulie septembrie 2015)

           

O vacă beată trece Prutul

       În numărul 10-11-12 al revistei "Hyperion" de la Botoşani mi-a apărut povestirea de mai jos

                                    O vacă beată trece Prutul    

  Coboară din autobuz în fața unui iaz cu apă murdară, maroniu închis, plin de gâște gălăgioase. Ga-ga-ga! și Ga-ga-ga! fac ele cu capul pe sus din marginea bălții, parcă salutându-l cu veselie. Îi dă mâna, ajutând-o să coboare și pe Nina, Ninocica lui pe care a cunoscut-o la Iași cu șapte luni în urmă, dar în satul căreia tot a amânat să vină până acum. Pornesc pe izlazul plin de vaci, oi și capre, ajungând repede într-o uliță largă și plină de praf, perpendiculară pe Prut. De pe prispa unei case, un radio dat la maxim anunță ora exactă: 9,00. Iar la buletinul de știri se precizează că “astăzi, 23 octombrie 1976, va fi o vreme frumoasă, ca de vară, cu temperaturi mult peste cele ale perioadei acesteia”. Într-adevăr, este o duminică însorită și caldă.

       Ajung ei la un moment dat în fața unei case fără gard, o căsuță cu o prispă neîngrădită de asemenea, doar cu doi stâlpi de care stau legate două capre roșietice cu coarne. Nina îi dă bună dimineața stăpânului casei care stă așezat pe-o bancă dintr-o scândură negeluită și bea vin dintre-o sticlă. Bărbatul de vreo cincizeci de ani, cu fața plină de niște țepi castanii, îi invită și pe cei doi să guste, dar Nina îi răspunde veselă: “E cam prea devreme, nea Ilie!” “Pentru o gură de vin e totdeauna prea târziu, niciodată prea devreme! Că de aia ni l-a lăsat Dumnezeu, să-l bem la orice oră din zi” lansează nea Ilie o sentință. Și, spre a fi convingător, mai trage un gât zdravăn din sticla de un litru. După încă trei case, un moș cu pălăria de pai pe-o ureche și barba albă vâlvoi, are pe bancă lângă el o găleată roșie smălțuită plină cu vin, din care ia câte o cană albă de aluminiu și bea încet, udându-și mustățile. Și moșul îi îmbie cu vin după ce le răspunde la binețe. Refuzat fiind, toarnă încet cu cana într-un ciob de lut din care trei găini sorb câte un strop și-l dau pe gât ridicând ciocul spre soare, parcă mulțumind divinității pentru o așa licoare. Vinul roșu din ciob sclipește în soare ca o pictură abstractă.

       Nina îl prezintă pe Radu în fața casei de cărămidă netencuită părinților săi îmbujorați și bucuroși de oaspeți, care-l pupă zgomotos pe obraji.

       “Ce stai ca un tontălău, își ceartă doamna Maricica soțul, du-te și taie gâscanul, că pun apa pe foc...” Apoi, după ce toarnă apă fiartă peste gâscanul din albia de lemn întinsă în mijlocul ogrăzii, doamna Maricica iar îl ia la trei păzește, cu o voce puternică și pițigăiată, pe stâlpul casei: “Fugi în beci și scoate o găleată de vin, că până fac borșul și friptura, copiii ăștia mor de sete, că vin de pe drum...” Și, de parcă acum n-ar fi prea devreme pentru a bea vin, Nina îi întinde o cană goală lui Radu și-l îndeamnă să ia din găleata abia sosită între ei, în fața băncuței de lemn. Radu se servește și gustă/degustă licoarea. E un vin sec, rece de la beci, dar tare că simte cum îi fac poc-poc! tâmplele, prima dată cea din stânga, la o secundă și cea din dreapta. Cât a tot gătit doamna Maricica gâscanul pe niște pirostrii în marginea grădinii, mai gustând vin, mai turnând în friptura sfârâindă, ceilalți au tot tras câte o cană de vin, iar tâmplele lui Radu s-au obișnuit cu licoarea, că nu-i mai făceau poc-poc! ci mai mult pic-pic! La un moment dat, în vecini s-a auzit un bebeluș plângând, dar nu așa, cum se mai mâțâie copiii, ci ca din gură de șarpe. O femeie care părea că spală rufe dincolo de gard i-a strigat bărbatului: “Sandule, vezi că plânge ăl mic. E sătul, poate a făcut caca. Dacă nu, pune-i niște vin în biberon să doarmă”.

         Spre prânz, o aromă de friptură de gâscan plutea peste curte și peste uliță, că niște câini schelălăiau și lătrau și se mușcau de mama focului. S-au așezat cu toții în pridvor, la o masă lungă și îngustă dintr-o singură scândură acoperită cu o față de masă în carouri verzi și albe. Supa grasă de gâscan e plină de bănuți de aur fierbinți, că trebuie să sufle mereu la fiecare lingură, privind instantaneu în tavanul de paiantă al pridvorului cu un amestec de disperare și satisfacție dat de fierbințeala, dar și de gustul minunat al fierturii. Doamna Maricica îl imbie mereu cu vin: “Ia și bea! E vinul nostru din zonă. Pe-aci au trăit oameni mari și toți au băut vin de ăsta... Și Ștefan cel Mare trecea pe aici și tot vin de ăsta bea...” Nina îi arată peste gardul vecinilor: “Vezi acoperișul ăla de tablă roșie? Ăla e conacul fraților Negruzzi...” “Dar mai ia vin, îl îndeamnă și capul familiei, fără grijă, că mai aduc din beci! Abia a stat din fiert...” Dar Radu bea cu poftă vin abia după ce mănâncă un gustos copan de gâscan prăjit la ceaun. Apoi, după îngurgitarea a mare parte din gâscan, oftând de plăcere, nu de altceva, se așează cu toții pe banca din curte și se servesc cu cana de vin din găleată. Soarele încintă atmosfera, ajunge și la banca lor, făcându-i să mute banca mai spre umbra nucului, dar și găleata de vin în care se oglindea deja soarele.

          “Ulița asta unde se termină?” întreabă Radu.

          “Exact în Prut, îi răspunde Ninocica. Sau, mai bine zis, în ulița care merge paralel cu Prutul pe toată lungimea satului”

          “Cred c-ar trebui să facem o plimbare până acolo”.

          “Sigur”, acceptă Nina.

         Abia pleacă ei de la poartă, că și sunt strigați de doamna Maricica:

         “Luați sticla asta la voi, că vă vede lumea cu mâna goală și ne facem de râs!

                La început se împotrivesc instantaneu amândoi, dar în cele din urmă – după insistenţe agresive aproape -  Radu ia sticla în mână şi pornesc pe uliţă în jos. Peste câteva garduri, Nina îl abate din drum spre o casă acoperită cu tablă verde. O familie tânără stă la soare, într-un mic foişor în grădină, la o măsuţă din răchită albă, cu câte un pahar de vin în faţă şi cu o carafă pântecoasă în mijloc. După ce le-a făcut prezentările, domnul cel tânăr, blond spălăcit, fiind vărul ei Nelu, iar Lica cea brunetă spre mulatră – soţia lui, Nina e întrebată:

          „Ei, punem de nuntă după Anul Nou?”

         „Nu cred, e prea repede…”, zâmbeşte ea încurcată.

         Lica aduce o farfurie cu plăcinte poale-n brâu, galbene şi rumenite. Mănâncă specialităţile moldoveneşti sub formă de plicuri, beau vin de care băuseră odinioară frații Negruzi și chiar Ștefan cel Mare, apoi Nina şi Radu pleacă, lăsând sticla înadins pe jumătate goală acolo, pe masă. Sunt ajunşi, până la casa următoare, de Nelu, dar ei n-o mai iau, îl roagă s-o lase acolo, poate că mai beau câte un pahar când se vor întoarce. O moleșeală liniștită îl cuprinde pe Radu. Se uită la Ninocica și se îndrăgostește a mia oară de ea.

         Între ultima casă de pe uliţă şi Prut sunt vreo două sute de metri. Acolo, pe marginea drumului, lângă o tufă mare de măceş plină de mici fructe aprinse, are loc o scenă de amor în aer liber. Insul de deasupra are pantalonii traşi doar puţin, cum se trag când ţi se face injecţie. Se opreşte din când în când din juisat să tragă câte o gură de vin dintr-o sticlă de lângă tufa de măceş, apoi toarnă câte puţin şi pe faţa femeii care chiuie ca la horă: Iu-iu! Şi iar Iu-iuuu!

         „Hai, să trecem mai repede, să nu ne vadă şi să nu-i deranjăm!” zice Ninocica.

         Ajung repede în capătul uliţei principale, al uliţei paralele cu Prutul. De-a lungul ei este o animaţie nemaipomenită. Vor s-o pornească pe ea, dar Ninocica propune să o ia pe un drum de căruţe care duce pe malul râului. Lui Radu îi e totuna, cu Nina ar merge și în Patagonia pe jos. Sub o uriaşă salcie pletoasă, un bătrân cu o barbă alb-roşcată pescuieşte cu un băţ alb de alun.

         „Bună ziua, moş Costache! îl salută Nina. Ai umplut găleata de peşte?”

         „Bună ziua, gospodari dumneavoastră… Hm! Găleata nu-i pentru peşte, e cu vin. Peşte încă n-am prins, dar câte o cană de vin mai agăţ din găleată… Luaţi şi dumneavoastră. Am o singură ulcică, dar beţi pe rând!…”

         Soarele în crucea cerului, chiar deasupra salciei, îşi strecoară anevoie razele prin crengile pletoase. Pluta undiţei lui moş Costache se plimbă într-o parte şi alta într-un ochi de apă, se plimbă în adierea vântului, nederanjată de vreun peştişor cât de mic. Doar peste un sfert de oră în ac se prinde un biban mic pe care moș Costache îl aruncă în vinul din găleată.  Peste râu, în satul basarabean de pe deal, e o nuntă. Zgomotele de pahare şi farfurii se împletesc cu muzica lăutărească. Peste luciul apei se aude totul atât de limpede, de parc-ar fi la doi paşi.

         „Un cântec de la soacra mică pentru nănaşul cel mare…, anunță cântăreața. Cine beutura-i place/Ăla om nu se mai face/Noaptea bea şi ziua zace…” „Iu-iu-iu! şi Iu-iuu-iuuu!”

         „Noi bem şi ziua!”, replică moş Costache dând o ulcică de vin peste cap, udându-și mustățile.

         Cei doi revin în uliţa principală, spre care plecaseră, Strada Lunca Prutului, cum stă scris pe gardul primei case. Pe drum se izbesc de nişte table roşii cu inscripţii albe: „Poporul-România, dreptatea şi frăţia!”

          Deşi tineri, 26 şi 23 de ani, pe aici memoria începe să le joace feste. Nu, nu că li se rupe filmul, cum se spune. Dar, de aici, memoria lor are alternanţe de negru-alb, de da-nu, de lumină-întuneric. Animaţia este maximă, li se pare la un moment dat că ei sunt protagoniştii întâmplărilor, deşi nimeni nu pare a avea habar de prezenţa lor pe acolo, pe lângă monumentul închinat Primului Război Mondial. Nişte oameni de 50-60 de ani, oameni în toată firea, cum li se zice, toarnă vin într-un cauciuc de tractor tăiat şi lungit în piroane uriaşe pe marginea unui şanţ, iar vreo şapte-opt porci, mai mari şi mai mici, îşi ostoiesc setea de vin cu mare şi vădită plăcere, cu un cor de guițaturi. La un moment dat, spre amuzamentul asistenţei, porcii încep să facă scandal, să se muşte între ei, să ridice botul spre cei mai apropiaţi spectatori de cauciucul mare de tractor.

         Radu îşi aminteşte că soarele era spre asfinţit când pe izlazul satului, unde ajung nu ştie cum, două cete de băieţi-bărbaţi se ameninţă cu ghioagele. Oştile se apropie una de alta şi se pregătesc de asalt. Cum stau ei pe un brâu de pământ întărit, ca un şir de muşuroaie de furnici, Ninocica îi zice:

         „Nu vrei să te baţi şi tu cu ghioaga?”

         „Păi, n-am!”

         „Îţi fac eu rost de ghioagă de la nişte rude”.

         „Dar de ce să mă bat? N-am nimic cu nimeni. Nici nu cunosc pe niciunul din băieţii ăştia. De ce m-aş bate?”

         „Aşa, să arăţi că eşti bărbat…”

         „Nu, mulţumesc!”

         Soarele scăpăta încet după dealul dimpotriva satului basarabean, când au ajuns la capătul Luncii Prutului, cu răcnetele oştenilor cu ghioage răsunându-le în urechi. Ca-ntr-un film prost, răcnetele astea piţigăiate-bărbăteşti când se auzeau clar, când dispăreau brusc. Acolo, la marginea izlazului, vreo cinci-şase zdrahoni şi vreo trei fete planturoase adăpau, într-un vălău de beton, cu bidoane de plastic de douăzeci de litri de vin o vacă bălţată şi grasă, cu uger cât un sac de cartofi. Vita era însetată peste măsură. Bea şi bea, ca orice vită, neştiind ce. Adăpătorii râdeau cu gura până la urechi. Râdeau şi turnau vin în jgheabul de beton. La un moment dat, vaca a început să se rotească în jurul jgheabului şi-n jurul fântânii, apoi a pornit ca din streche spre Prut, tot mai tare. S-a aruncat în apă cu toată greutatea şi în câteva minute nu s-a mai văzut. Zurbagiii râdeau de mama focului. „Or s-o-mpuşte tovarăşii grăniceri sovietici! Abia așa o putem și noi tăia și mânca, fără teamă de miliție” zicea unul şi ceilalţi râdeau de nu se mai putea cu cănile de vin la gură.

         Peste oglinda tot mai întunecată a Prutului, răsună ca la doi paşi muzica de la nunta basarabeană.

         Pe la miezul nopţii, Radu se trezeşte pe un pat din casa gazdelor lui de o zi. Nina îi pansa cu un prosop ud un cucui mare din mijlocul frunţii. Avea dureri  și pe sub coaste, la o ureche, după ceafă… Încearcă să-şi amintească ce i s-a întâmplat şi cum a ajuns acasă, dar îi e peste putinţă să refacă traseul. Ultima scenă din mintea sa este scufundarea în Prut a vacii îmbătate cu vin. Dar, şi asta ca prin vis.

         „Dar eu sunt paşnic, eu nu mă bat cu nimeni, ce s-a întâmplat? e el nedumerit. Eu nu mă bat cu nimeni niciodată…”

         „Păi, nu te-ai bătut, mototolule, îl linişteşte Ninocica. Nu te-ai bătut. Te-au bătut, asta e…”

           Se smulge încet, ca-n somn, din brațele lecuitoare ale Ninei și iese în curte. Scoate o găleată de apă rece din fântână, stricând liniștea nopții cu scârțâitul lanțului,  bea o gură de apă, apoi își toarnă o cană în cap. Merge apoi sub nucul din grădină și face pipi la rădăcina lui. Cerul sticlos plin de stele este foarte jos, iar lumina lunii curge pe tulpina groasă a nucului ca un vin rubiniu.

         

         

Un prozator satiric

·        Ioan Matei – Viaţa pe bază de abonament (Tracus Arte, 2013). Volum de proză scurtă exemplar pentru actualitatea subiectelor, pentru tonul satiric cu care priveşte prezentul nostru politic şi social, descriind kitsch-ul nostru cel de toate zilele cu nimic mai prejos de un Teodor Mazilu ori Ion Băieşu. Din acest punct de vedere, povestirea Drepturi de autor este una de referinţă pentru Ioan Matei. De altfel, acest lucru îl ştie foarte bine şi autorul dacă în finalul volumului o rescrie ca scenariu de film de scurt metraj. Dar, poate că cea mai bună povestire este cea care dă titlul volumului, povestire care ne trimite prin atmosferă în lumea nuvelelor lui Ioan Groşan din anii’80. Ca o concluzie, reluăm din Prefaţă fraza lui Horia Gârbea: „Ioan Matei este un autor care posedă talent şi are meritul de a refuza facilitatea şi de a-l completa/…/cu o scriitură minuţioasă, atentă, eficientă”.

Ultimul mohican dintre prozatorii şaizecişti ai Câmpiei Dunării

         În fond, Mihai Vişoiu este un autentic prozator şaizecist, şi asta nu doar după vârstă, dar şi după debutul în revistă. N-a avut însă destinul congenerilor săi din mănoasa câmpie (epică) a Bărăganului, adică a lui Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Constantin Ţoiu, Ion Băieşu, D. R. Popescu (mă rog, D. R. fiind mai de la vest, dar tot din câmpia română). De ce? Pentru că Vişoiu a făcut presă la cotidian judeţean, dar mai ales la Scânteia, cotidianul cotidianelor partidului comunist. Scria proză cu toată credinţa, dar mai ales scria zilnic la ziar, ceea ce îl recomanda public în special drept jurnalist, într-o vreme când meseria aceasta era apreciată şi temută, corespondentul Scânteii fiind temut de multe ori de însuşi primul secretar al judeţului. Aşa se face că Mihai Vişoiu era perceput public drept corespondentul Scânteii din Bărăgan, mai puţin prozator. Deşi era un autentic narator cu biografie de tip american gen Hemingway: născut în mahala ploieşteană, boxer la Galaţi, jurnalist pe teme de agricultură şi deopotrivă pe teme de sport; în manualul de jurnalism al faimosului profesor Mihai Coman, autorul nostru figurează drept exemplu şi bibliografie obligatorie la capitolele de ştire sportivă şi de reportaj de la un eveniment internaţional.

         Acestea fiind circumstanţele vieţii şi carierei prozatorului Mihai Vişoiu, el publică acum, la 75 de ani, volum după volum, cu structuri diferite, tocmai aici ieşind în relief şi calităţile, ca şi minusurile autorului, dar cu – de multe ori – cam aceleaşi texte; după modelul congenerelui său Fănuş Neagu, acesta fiind de altfel prieten de-al său, cu care seamănă şi în privinţa caracterului, Vişoiu fiind un om de o mare sensibilitate pe care o ascunde, pozând în dur şi colţos, făcându-şi „autoportretul” într-un Testament literar şi nu numai: „…nea Mişu care nici înainte n-a fost tovarăş, nici acum domn, care a intrat în piaţă nu cu legitimaţia de ziarist, ci cu bani în buzunar, cu bună ziua, să trăieşti şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate”. Şi mai lasă vorbă fiicei sale prin acest testament de om care doreşte să fie dus la loc de veci în sicriu închis, pentru a nu putea nimeni să se laude că l-a văzut mort pe Mihai Vişoiu: „În ce priveşte pomenile, să mi le facă în continuare aşa cum mi le-am făcut în viaţă de douăzeci de ani, la azilul de bătrâni, singurul loc unde am fost aşteptat de Paşti şi de Crăciun ca unul de-al lor, care le cunoaşte suferinţele. Perverşii, jucătorii de alba-neagra să se respecte şi să nu încerce să se dea ca foşti prieteni cu nea Mişu. Mişu, Mişu cel care s-a născut pe Malu Roşu şi a zis de câte ori a ajuns în mahala bună ziua şi sărut mâna la ţigani şi români deopotrivă, îi aşteaptă pe apărătorii lui, oamenii străzii şi ai necazurilor, să scuipe lichelele care vor încerca să facă pe artiştii şi pe îndureraţii…”

         Cel mai recent volum al său se numeşte Viaţă cu lupi, bani şi moarte (Editura Axis Libri, Galaţi, 2014) şi cuprinde microschiţe, povestiri şi nuvele. Ziceam de microschiţe? Ce gen este microschiţa? La Mihai Vişoiu ea este, de obicei, o proză ultrascurtă, una aforistică, in nuce. Citez una care-l caracterizează, intitulată Noi: „Pe toate pământurile, oamenii numără stelele. Noi, românii, feciori şi nepoţi de ciobani, cărora lupii le-au mâncat oile, le păzim să nu cadă”.

         Sentinţa „Stilul e omul” se potriveşte mănuşă la Mihai Vişoiu. El are darul de crea o lume autentică din doar câteva pagini sau din doar câteva fraze, cu accente orale, frust, după cum e şi el ca om, crud la suprafaţă, ultrasensibil în sine, creează o lume din câteva fraze precum marii graficieni doar din câteva linii. Proza lui este hiperrealistă, ocupând o plajă dinspre reportajul literar până la portretele de personaje reale sau articole care iniţial au fost publicate în Flacăra în anii’80. O scenă sau o întorsătură de cuvânt sau pur şi simplu o replică îi ajung pentru a aşterne o microschiţă cu un om autentic, dintr-o bucată, o proză fără note false, fără ipocrizii şi alte asemenea chestii dubioase şi artificiale. Pentru a-l cunoaşte mai bine pe prozator, mai citez o microschiţă, Fără umbră: „După ce l-a lăsat să se încheie la toţi nasturii, Sandu l-a apucat de piept şi l-a împins la perete până l-a lăsat fără umbră. Îi spunea scrâşnind: - Îţi aduci aminte, mă, ce erai? Ai uitat când împărţeam cu tine pâinea mea şi foamea ta? Când te-am lăsat în seara aceea singur, ai avut noroc că m-am întors la timp. Ospătarul striga c-a prins un hoţ. Băgaseşi în sân faţa de masă. L-am luat deoparte şi l-am rugat: „Iartă-l, nea Costică!” – fiindcă îl cunoşteam. „E amărât, n-are cearşaf. Dă-i două palme şi iartă-l”. Mi-a zis să te cârpesc eu. Ştia că am făcut box şi ar fi vrut să te vadă făcând tumbe dintr-un pumn. Ţi-am dat două palme. Aşa, de ochii lumii, şi te-am scăpat. De ce mă obligi, mă, să-ţi amintesc de toate astea, acum, când mi-eşti şef?”

         O secţiune importantă a cărţii o reprezintă povestirile cu boxeri. Personajele din lumea boxului sunt oameni suciţi şi imprevizibili, dar mai toţi oameni cu suflet mare, cu viaţă personală, cu îndoieli şi dureri, cu sentimente amestecate, suferind nespus că toţi căruţaşii, şoferii şi bătăuşii din mahalale îi percep şi-i aşteaptă în ring ca pe nişte brute. Preceptele boxului le repetă prozatorul ori de câte ori i se iveşte ocazia în cărţi şi-n existenţă, reguli pe care le extinde la viaţă în general: să nu-ţi loveşti adversarul pe la spate sau sub centură, să nu-l calci în picioare când e căzut, ci să mergi în colţul neutru, să nu te arunci apoi orbeşte pe el până nu-şi pune braţele lumânări (în gardă, adică), iar dacă ieşi victorios să nu spui niciodată că l-ai bătut, ci că v-aţi bătut.

         Nu sunt de neglijat textele despre ţărani. Este adevărat că acestea sunt mai aproape de reportajul literar decât de povestire sau nuvelă. Aici, Vişoiu pune patos, e aliatul ţăranului în chinul lui milenar, îl înţelege perfect, el i-ar putea răspunde cu frusteţea ce-l caracterizează personajului din Răscoala lui Rebreanu: „Domnule, eu ştiu cine e ţăranul român!” Ion Băieşu, congenerul prozatorului Vişoiu, a scris cândva o povestire intitulată Sufereau împreună. Un bărbat tânăr devenise alcoolic şi se lupta din răsputeri să-şi învingă viciul. Promitea şi-şi promitea mereu să se lase de alcool. Iar soţia sa iubitoare era alături de el. Nu-l certa, nu-i făcea reproşuri, dar era sufleteşte alături de el în lupta aceasta. Sufereau împreună. O serie întreagă de texte despre ţărani a lui Mihai Vişoiu ar putea fi oricând strânsă sub copertele unei cărţi sub titlul Sufereau împreună, de data asta nu tânăr alcoolic şi tânără soţie iubitoare, ci ziarist/prozator – ţăran. Iată un fragment dintr-o proză apărută în 1986, o proză despre „conlucrarea” dintre ţărănime şi clasa muncitoare, o proză în care, şi în acei ani, Vişoiu punea accent pe uman, pe sufletesc: „A mers într-o fabrică unde directorul, un inginer tânăr, se purta cu muncitorii de parcă lucra pe moşia lui. A încercat să rezolve scrisoarea, arătându-i că trebuie să respecte democraţia socialistă. Directorul l-a ascultat ce l-a ascultat, apoi a bătut cu pumnul în masă şi i-a spus: - Mult v-a mai trebuit să învăţaţi ce este democraţia socialistă! Tu, care l-ai băgat în gospodărie pe tata cu forţa şi l-ai ameninţat că-l treci la chiaburi, ai curajul să vorbeşti de democraţie, să-mi dai mie lecţii?//Nea Mitică i-a spus că dacă tată-su nu-l asculta, el n-ar fi ajuns inginer şi acum director. Inginerul i-a râs în nas: - Te pomeneşti că vrei să-ţi şi mulţumesc! Ce, ai învăţat tu în locul meu? /…/Nea Mitică s-a ridicat şi a plecat. În drum spre oraş, că a plecat pe jos, a căzut. A căzut cum cad ostaşii de rând din linia întâi. Odată pentru totdeauna…” Numai şi acest fragment ne arată că MV nu e tezist. Cine este vinovat dintre cei doi, cap de ţărani sau director de muncitori? Ei?

         Mihai Vişoiu este implicit un moralist, tot aşa, cum spuneam mai sus, dur la suprafaţă, profund uman în interior: „S-au bătut până cel mic a uitat să mai dea, iar cel mare să mai sufle./Cel mic şi-a adus aminte că sunt fraţi şi-a aflat mila./A dat să-l ridice şi i se părea mai greu decât ştia el. Acum era moale de parcă nu mai avea oase. Moliciunea asta l-a speriat. L-a luat cu frig./A strigat:/- Suntem fraţi, Petre, să nu mori, mă, avem copii!” Atmosferă care te trimite înapoi la Abel şi Cain, la Romulus şi Remus etc.

         În povestirea care dă titlul volumului – Viaţa cu lupi, bani şi moarte – un casier cu banii de Crăciun ai muncitorilor de pe-un şantier, traversează într-o noapte o pădure într-o sanie trasă de un cal. La un moment dat, este atacat de o haită de lupi. Omul a aprins bancnotă după bancnotă, în ordine crescătoare, de la cea de o mie de lei până la cea de cinci mii, să sperie fiarele, dar până la urmă este răpus: „A treia zi de Crăciun, de Sfântul Ştefan, în locul unde-l hărtăniseră lupii, jandarmii au găsit cataramele în care ţinuse banii, tocurile cu blacheurile strălucind în soare de la bocancii pe care de doi ani îşi zicea c-o să-i schimbe, că o să-şi cumpere alţii şi multe zdrenţe. Toate cu cenuşa rămasă în urma banilor arşi”. O tragedie exemplară într-o singură pagină de carte.

         Dar, de departe, cea mai bună povestire din volum – dacă nu din toată opera lui Mihai Vişoiu - este Dragoste mare cât o cruce, povestire de dragoste din mahala, pentru care Eugen Barbu, de pildă, dacă a cunoscut-o, l-a invidiat până la moarte. Povestirea românească de dragoste din mahala perfectă? Este aceasta a lui Mihai Vişoiu.

         Mihai Vişoiu este un epicureic, unul care a cunoscut viaţa în extremele ei, alegând desigur ce-l poate face fericit pe un om, este şi un tip moral, de caracter, şi, în fine, un prozator inegal, necunoscător impecabil al compoziţiei narative, dar salvat de un talent nativ ieşit din comun.

        

Mihail Grămescu

Aflu, copleşit şi consternat, că a murit Mihail Grămescu, cel pe care eu l-am considerat totdeauna cel mai bun prozator SF român. L-am cunoscut în 1983 în casă la Radu Cosaşu. Ne-am împrietenit din primul moment. În perioada aceea publica în Viaţa Românească, număr de număr, nişte povestiri realiste savuroase. Câţiva ani l-am însoţit seri întregi, prin cenaclurile SF din Bucureşti, erau cam şapte pe săptămână, deci unul pe zi. Eram şomer, aveam timp berechet, iar el reuşise să mă molipsească de microbul prozei de anticipaţie. Ceea ce scria el era magnific. N-am să uit cum prin 1984 a citit o nuvelă, Anomia, absolut extraordinară, cu tabloul mai deloc voalat al societăţii româneşti amarnice de atunci. Avea o forţă de a scrie ieşită din comun. În acea perioadă a scris un roman în şase zile...
Locuiam amândoi în cartierul Ferentari, între Prelungirea Ferentari şi Giurgiului. Ne întâlneam mai ales în week-end câte o zi întreagă. Era şi un bun şahist şi un conviv savuros. În ultimii ani ne vedeam destul de rar, doar vara, în vacanţă, la Casa Scriitorilor de la Neptun.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Povestiri de dragoste exemplare

      Prozatoarea Doina Popa a publicat acum doi ani un volum antologic, Pasărea cerului, în cunoscuta colecţie Opera omnia a editurii Tipo Moldova, cuprinzând două romane şi o nuvelă. Citisem atunci de acolo romanul Porumbeii sălbatici, un roman cu textură densă, dar cursiv totuşi, un roman cu atmosfera unei familii prinsă foarte bine, nu doar realist, dar şi psihologic. Îmi închipuiam că destinul autoarei acesta e, de romancieră pour toujours.

Surprinzător însă, Doina Popa publică ulterior un volum de proză scurtă: Himera cu sfeşnic aprins (Editura RAFET, 2013). Deşi povestirile sunt scrise de-a lungul anilor, cu acţiune înainte de 1989 sau după, volumul este totuşi unitar stilistic şi tematic. Prozele sunt exemplare pe linia realismului, nişte decupaje semnificative din cotidian, cu personaje nesofisticate psihologic sau social, ci din lumea comună. Predomină variaţiuni pe tema dragostei, poveşti de dragoste de actualitate, cu oameni marginali care-şi caută dramul de fericire şi de cele mai multe ori nu şi-l găsesc, aceasta fiind exact ce se spune în titlul cărţii: o himeră.

În Vară pribeagă, povestea de iubire este melodramatică, plină de certuri, scandaluri, mizerie, sărăcie cât cuprinde, împăcări compromiţătoare… Cuplul este uşuratic, comic, dar şi nefericit.

Dragoste de provincială scoate în relief un personaj feminin ciudat, sucit, nehotărât şi, în fond, nefericit. Şi tot aşa, fiecare proză dezvăluie nişte destine de umiliţi şi obidiţi, de oameni cu care soarta n-a fost tocmai îngăduitoare.

Dar, poate că povestirea cu adevărat impresionantă este cea intitulată În afara vârtejului, cu personaje cehoviene într-un tablou de apăsătoare promiscuitate, de sărăcie lucie şi de unire nu a două destine, cât a două nefericiri. Numitul Vlase (ca să folosim apelativul administrativ pentru anonimi) este fiu de familie „bună”, de profesori, care-i şi aranjează un mariaj cu o profesoară de franceză. Dar, din egoismul părinţilor şi din delăsarea fiului, mariajul eşuează, iar fiul scapătă, ajunge muncitor într-o întreprindere oarecare şi ia, cum se zice, darul beţiei. Se însoară cu o femeie de joasă condiţie socială, îi toarnă unul după altul trei plozi, vine acasă mai mereu beat şi, în mizeria în care locuiesc, mai iscă şi scandaluri melodramatice: „Bărbatul înaintă bâjbâind prin întunericul holului, lovi cu piciorul oala de noapte, care se balansă cu zgomot un timp, apoi îşi revărsă pe duşumea conţinutul. Pătrunse în cameră, singura locuibilă de altfel, cealaltă era încă neterminată şi stătea astfel de câţiva ani buni. Aerul uscat, mirosul ascuţit de urină şi transpiraţie şi tot învălmăşagul de boarfe risipite  aiurea îi produse, brusc, o strângere a stomacului. Înjură încet…” O trezeşte, ca de obicei, pe soţia docilă şi-o alungă cu picioare în fund în via din grădină, cu plozii după ea, unul fiind sugar. Dar, după ce bea zeama de lobodă găsită pe sobă, îi aduce pe oropsiţi înapoi, se împacă brusc, aşa cum de altfel s-au şi certat, fac dragoste şi-şi croiesc planuri de viitor… O candoare şi o tandreţe care ţes o proză excelentă.

Textele volumului Doinei Popa sunt nişte povestiri de dragoste exemplare.

O carte de critică de proză

Margareta Bineaţă – Cărţi&autori de azi (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012). Subintitulată eseuri critice, cartea cuprinde două secţiuni: Prozatori de azi şi Aspecte ale criticii. Poate că se impunea şi un cuvânt înainte din care să aflăm criteriile după care s-a făcut selecţia autorilor comentaţi şi, desigur, intenţiile autoarei: de a face un tablou al prozei actuale, de a încerca o ierarhie proprie etc. Observăm că sunt analizaţi prozatori din toate generaţiile, unii doar cu o singură carte, dar despre alţii făcându-se adevărate sinteze. Mihai Stan conchide pe coperta a patra: „Ghidate de o viziune sintetică subiacentă, textele sale critice sunt preponderent analitice, o analiză minuţioasă, răbdătoare, dar întotdeauna interesantă prin exactitatea observaţiilor, prin obiectivitatea viziunii şi, mai ales, prin lipsa de concesii privind valoarea”.

Câinele are oase de prozator

Se ştie, Miron Radu Paraschivescu spunea, mai bine zis îi spunea debutantului Marin Preda că prozatorul trebuie să aibă oase tari, să reziste pe scaun ore întregi.

Ei bine, după oase, cel mai tare animal este câinele. Un - cum să zic - un animal de om de pe strada principală de la intrarea în Curtea de Argeş a gonit câinele în drum cu un băţ. Iar câinele a sărit exact în faţa maşinii mele, a făcut un arc peste capotă, era să-mi lovească parbrizul, dar a trecut dincolo de şosea. Prietenul meu Gică Petricu, aflat pe scaunul din dreapta, era preocupat de bara ruptă, de radiatorul dislocat, de toate cele fărâmiţate pe dedesubt. Eu dădeam deja lacrimi de mila câinelui şi mi-au trecut prin faţa ochilor toţi cîinii morţi pe şosea şi toate înjurăturile pe care le-am adresat în gând criminalilor de şoferi. Dar, prietenul meu m-a potolit: "Stai liniştit, uite pe unde e câinele!" Ei bine, câinele traversase o grădină aflată în pantă şi alerga pe câmp, speriat. Ce uşurare! Maşina e la reparat, iar câinele e bine. Doamne ajută!

Concluzia e că maidanezul are oase tari, de adevărat prozator, vorba lui Miron Radu Paraschivescu.