Nicolae Coande, antiliricul

Nicolae Coande – Nu m-au lăsat să conduc lumea (Casa de Editură MAX BLECHER, 2015).  Nicolae Coande este poetul care nu obosește să surprindă, să ne surprindă cu fiecare nouă carte de poeme.  Nu face excepție nici cu aceasta, am zice că dimpotrivă.  Dimensiunea socială a poeziei sale ia accente noi, vehement negativiste, radicale: „Dacă bagi cuțitul în hartă în orice loc la întâmplare/curge sânge întunecat – atât de încordată e Țara./O haită și nimeni să ne ajute sub gluga iernii./Uneori Dumnezeu tărăgănează.”  De asemenea, el este un antiliric manifest: „Eu cred că te poți retrage în natură să scrii/cum ai desface o conservă cu poezie în sânge/dar impostura e veche”,  pentru că „nehotărât între două femei palpez ficatul metaforei/ochii nu pot privi în ochi toată viața/o floare de măr”, iar „dacă ar putea țiganii ar fura soarele”.  Probabil că la antilirismul acesta se referă Al. Cistelecan pe coperta a patra când vede în poet „misticul negativității/.../restul e literatură. Iar el literatură nu vrea să scrie”. Chiar titlurile poemelor sunt antilirice prin excelență, prozaice, unele de pamflet: Tatăl Nostru Biroul Politic,  Fochistul negru, Trenuri stricate, Mama mea, locomotiva, Benzinarul, Să bei zi după zi... Coande este antiliric, dar nu și antilivresc; deși el întoarce pe dos referințele culturale în același spirit al socialului vremurilor noi: „La sfârșitul vremurilor, crede Danilo Kis, vom vorbi în ebraică,/„limba începuturilor și a sfârșitului”,/dar nu ne spune cu cine vom vorbi cui ne vom adresa in articulo mortis/în fața cui vom cerși extrema uncțiune la presimțirea căldurii atomice a morții...” Gheorghe Grigurcu, în cronica la carte din România Literară, trăgând concluzia că „Nicolae Coande este unul dintre cei mai înzestrați poeți ai noștri ai acestui început de veac”, vede în în poet „un mistic al realului la care apelează cu nădejdea nu tocmai secretă că-l va salva de la înecul în apele tot mai scăzute, dar purtătoare de primejdii letale ale minimalismului azi la mare căutare. În consecință, smulge cu forța din trupul acestui real de neocolit bucăți mari, bolovănoase pe care le încarcă fără grabă în roaba d-sale scriptică”.  Poemul care dă titlul volumului este de departe cel mai savuros și ar merita citat în întregime. N-o facem din motive de spațiu și pentru că a mai fost citit/citat cu diferite prilejuri. La el trimit și dedicația: „Copiilor mei Ducu, Lia și Andrei, care au toți aceeași vârstă pentru mine: cinci ani”, dar și motto-ul din Ezra Pound: „Aveam cunoașterea intimă..., și ignoranța unui copil de cinci ani”.

Nu m-au lăsat să conduc lumea

         Recent, poetul craiovean Nicolae Coande a publicat la Casa de editură Max Blecher un nou volum de poeme cu titlul de mai sus. Poemul care dă titlul volumului poate fi şi un răspuns al unui inocent dat barbarilor de adulţi. Iată:

Nu m-au lăsat să conduc lumea la cinci ani cînd aveam

putere lacrimi

numele îmi era mai mare decît capul

iar astăzi cînd toţi vor să scape mă agăţ de vechiul

meu chip

„singur părăsit ca un ied în ceaunul săracului”

cum se prinde cu degete mici sfoara de baloanele

pierdute în cer.

Nu  lăsa  omul  la  necaz  și  Necazul  se  joacă  pe-afară

cu mintea           

cum se joacă dracu’-n scriptorium cînd rămîne singur

cu lumea

un pui de suflet adoarme în drum spre abator –

ai văzut cum se pricep copiii să refuze tot ce vine după ei

pe lumea asta

să lase neschimbată viaţa de apoi în strigătele furioase

ale adulţilor?

Muchii și colţuri de care trebuie să am grijă ca-ntr-un

calcul dramatic.

Nu m-au lăsat să conduc lumea (cum ai găti un pește

cu mînă ușoară)

iar astăzi cînd toţi strigă să scape sînt băieţelul speriat

că ai lui l-au lăsat singur cu poezia în casă – putere

nume și lacrimi.

Să privești un cuţit cînd crede că nimeni nu-l vede

uite istoria.

Poezie de excepţie în vremuri de excepţie

Moto: „...iubirea îşi desface picioarele şi varsă afară/un amănunt de prisos:/numele meu”

Nicolae Coande este un poet impetuos (hm! omul e stilul!), mereu gata de luptă cu cineva, cu ceva, cu oameni, cu mentalităţi, cu stări de lucruri; deloc visător, el nu poate fi închipuit scriind ca-n veacul XVIII cu pana, nici ca-n secolul XIX cu peniţa, nici ca în deceniul trecut cu pixul şi nici ca acum cu... pixelii, ci cu spada, cu iataganul, cu bâta de base-ball, pregătindu-se probabil pentru mitralieră... Poemele sale sunt sentinţe ale unor procese morale. Cu fiecare volum, Coande s-a radicalizat, ajungând chiar la pamflet în volumul proaspăt apărut: Vânt, tutun şi alcool (Brumar, Timişoara, MMVIII). Aici, poetul e un revoltat, el scrie manifeste, nu vrea să îmbătrânească mediocru, „cu lumina stinsă/la jumătate/în strigătele gregarilor din hala de peşte...” Deşi e capabil de ridicarea cuvintelor pe cele mai înalte culmi de cultură şi estetism, ha-ha!, deşi poate face lesne trimiteri (cu sau fără ghilimele) la T.S. Eliot sau la Pindar sau Ezra Pound, deşi ar putea să ne îngroape superior în cel mai ceţos ermetism, el se luptă voios/ răsculat cu „marile cururi din infernul vesel craiova”. Craiova din penibilaoltenia este un fel de Amarul Târg; dar dacă Gheorghe Grigurcu vorbeşte de spaţiul său cu melancolie şi ironie fină şi amară, Nicolae Coande bârfeşte de-al său teritoriu acultural energic/belicos, denunţând atmosfera de cloacă de tip mafiot care nu are nimic sfânt: „Dacă va veni în oraş îl vom înghesui/în casa de cultură/îl vom pune să cânte la cobză/va protesta moale/psalmi cu cuţitul în gură/autografe nene aici e atelierul de tatuaje/eşti Cristos? e craiova/poftim/spune ce ai de spus/şi dă-ne nouă aurul/şi vânturile etesiene” (Vânturile etesiene).

În fond, poetul de la Craiova este unul realist, el decupează mici tablouri de actualitate pe care le imortalizează, ironia şi sarcasmul ieşind broboane-broboane la suprafaţă precum roua în zori: „Maestre scornişteanu, domnule directorul/dacă l-ai fi avut în trupă/la cherem/pe eminovici sufleorul/cu cât l-ai fi plătit/spre a şopti din fosă/când se prezenta decorul?/– Cu cât făcea, mai dă-l în pizda mă-sii/răspunse canţâr/corectorul” (Cât făcea). Coande este poetul cetăţii din mileniul trei, e angajat, amendează cotidianul hidos şi agresiv şi malign în imagini de-un negru pregnant, e moralist, chiar dacă nu explicit, vorbind de „futaiul liric” din barurile capitaliste, de „solemna băşină” de la festivităţile prezidenţiale ori de „frumuseţea uneori slută/ca şi viaţa în cologne-craioviţa...” Lumea din poezia lui Coande e una nu doar derizorie, dar chiar în descompunere, aliena(n)tă, acolo „unde miroase a căcat miroase a fiinţă”, e una frizând absurdul, fiind creată „de un cur-scriitor”, unde lipsa de autoritate „fată un ou cu două nasuri/în stratul de ceapă din penibilaoltenia”, unde „lumina e scalpul unui câine”... În lumea aceasta, poetul nu mai locuieşte nicicum în turnul de fildeş, ci în „arestul literaturii”, ba chiar în „grajdurile literaturii”, el este un „amănunt de prisos” vărsat de iubirea răscrăcărată, el, poetul, la Caracal este omagiat de comunişti şi legionari deopotrivă. Aşadar, poetul lui Coande de pe strada Ipoteşti din Craiova trăieşte într-o realitate brută, agresivă, violentă, printre ţigani, în bloc comunist (visând în schimb să locuiască în Brooklyn), având „o meserie de dobitoc”, călătoreşte prin toată lumea şi nu mai scrie, de unde concluzia că „în diktatură/am fost liberi/ca dracii”; în interiorul său „curba morţii şi a vieţii/se ating voluptuos”, poetul lui – ca şi Isus – mănâncă lăptuci şi plăcinte calde (nu însă şi „dulceaţă de toporaşi”), el se trage din „a douăzecea dinastie de poeţi” şi, în definitiv, e un „poet cap-de-mort”, adică un „fluture aşezat pe sperma literei Alpha/ce mişcă vesel din coadă...”

N-aş vrea să se înţeleagă că poezia lui Coande este doar o punere a oglinzii-lupă pe realitatea mundană şi plină de nume care peste o sută de ani nu vor mai spune poate nimic, rămânând absurdul situaţiilor, ca la Caragiale sau Ionesco sau Urmuz... Acest aspect predomină, e adevărat. Dar avem poeme sau măcar jumătăţi de poem care trimit la lirica mare de pretutindeni şi de totdeauna: „Era sora artistului/sau aşa am crezut uneori arta/intră-n muzeu pe două picioare bine-nrămate/din spate iluzia că secolul e măreţ/îşi aprinse de la soare-o ţigară/lumina venea felii spre buzele zilei/când undui prin dreptul nostru/deriva sentimentelor ne apăru clară...” Sau: „Dacă lumea se va schimba atunci filosoful/are dreptate încă de-acum:/ creierul este un soare care nemaiputând să emane căldură/ s-a resemnat/şi de la o vreme emană inteligenţă – d’aia/ e-atât de frig chiar şi ziua./Teoria asta a mai scăzut cu câteva grade temperatura/dar de suferit n-a avut decât nasul/ singurul atât de intello să priceapă/că silogismul nu ţine loc de căldură...”

Condiţiile grafice ale cărţii sunt de excepţie, ca la majoritatea apariţiilor de la Brumar. Desenele aparţin lui Silviu Bârsanu, iar strălucita copertă în alb-negru este opera Loredanei Târzioru. Singura observaţie, în acest sens, care se poate face este aceea că benzile negre ale copertelor n-au fost folosite pentru referinţe critice sau pentru bibliografia autorului; ori măcar pentru două desene alb pe negru.

Vânt, tutun şi alcool este un volum de poezie excelent, care sugerează că în vremuri de excepţie (precum cele pe care le trăim) trebuie să se scrie o poezie de excepţie. În sensul posibilei întrebări retorice, prin parafrază: la ce bun lirismul de salon în mahalaua inundată de rahat?