Ficţiunea din nord-vestul oraşului

         Ficţiunea. O întâlneşti la marginea de nord, de fapt de nord-vest a oraşului. Şi cum o deosebeşti de Realitate? eşti întrebat. Păi, îi răspunzi, seamănă perfect amândouă, dar Ficţiunea o recunoşti repede, că treci prin ea ca prin nimic, ca printr-o ceaţă imaterială.

                                                           *

         Poetul veleitar, o pasăre care se încăpăţânează să zboare cu o jumătate de aripă.

                                                           *

         Mă rog din răsputeri să uit Maestrul şi Margareta, pentru a putea să-l citesc cu ochiul proaspăt şi uimit ca prima oară.

                                                           *

         Eminescu, în manuscrisul 2258, p. 186: „Ideea, cum vine, trebuie scrisă, căci, deşi te sumeţi a o ţine minte, însă se-nvecheşte, se palifică în cap, astfel încât, în loc de-o gândire de aur strălucitor, batem o monedă ştearsă şi veche, care sună fals când o pui în urmă pe hârtie”.

                                                           *

         Este adevărat că imperfecţiunea expresivă dă valoare literaturii. Dar, ca să ajungă la imperfecţiunea expresivă, scriitorul trebuie să caute permanent perfecţiunea.

                                                           *

         Maiestuoasă şi orgolioasă cât Templul din Ierusalim, salcia plângătoare din colţul grădinii.

                                                           *

         Arta ca viaţă, nu ca reflectare a vieţii, ci pur şi simplu ca viaţă. Scrie contele Lev Tolstoi: „O operă artistică este aceea care îi molipseşte pe oameni, îi aduce pe toţi la aceeaşi stare de spirit. În forţa de a influenţa şi de a subordona toţi oamenii uneia şi aceleiaşi stări de spirit, nimic nu egalează cauza vieţii şi, în cele din urmă, întreaga viaţă omenească. Eh, dacă oamenii ar înţelege întreaga semnificaţie şi întreaga forţă a acestei opere de artă, care e propria lor viaţă! Dacă măcar ar dădăci-o la fel de grijuliu şi ar depune eforturile pentru a nu o strica cu ceva şi pentru a o produce în toată splendoarea ei posibilă! Dar noi dădăcim o reflectare a vieţii, iar viaţa propriu-zisă o desconsiderăm. Indiferent însă de vrem sau nu acest lucru, ea este o operă de artă, de aceea îi şi influenţează pe ceilalţi oameni, este contemplată de ei”.

                                                           *

         Cioran: „Să nu fi făptuit nimic şi să mori surmenat”. Mda! Sau să fi făcut tot ce e posibil măreţ în viaţă şi să mori la fel de surmenat. Sau, a treia variantă, să fi făptuit totul şi luna să fie aşa mândră şi clară!

                                                           *

         Poetul X a intrat în impas liric. Nu mai suportă întâlnirea consoanelor dure cu vocalele leşinate de emoţie. Poetul X se tot gândeşte la revoluţia poeticii fără consoane dure.

                                                           *

         Mă simt împlinit seara, când constat că am făcut peste zi ceva…lucrativ, adică gratuit: am citit.

                                                           *

         Imagine din povestirea Noaptea, târziu de Ivan A. Bunin: „Ferestrele priveau în afară ca nişte ochi care nu văd”.

                                                           *

         O poezie obosită şi străvezie ca o lună plină spre dimineaţă.

                                                           *

         Scriitori pe care nu-i iubeşti şi eviţi firesc. Dar, nu poţi scăpa de ei în vis, unde te laudă, te critică, te boscorodesc, în general nu se dau plecaţi din visul tău…

                                                           *

         Se uită în oglindă atent-atent să-şi vadă conştiinţa. N-o zăreşte deloc, dar e liniştit, e normal, îşi zice, nu poate fi văzută de la prima ochire.

                                                           *

         Zice Dumnezeu, în Isaia 55, 11: „Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui”. Dumnezeu e, iată, poetul suprem. Dar, i se opune Borges: „Doar roata cerului e măsura gloriei mele/versurile-mi sunt disputate de bibliotecile din Orient/emirii mă caută să-mi astupe gura cu aur…”

                                                           *

         De pe munte, luni dimineaţa, brazii se scurg cu huruit prelung în Galaxia Gutenberg.

                     (text apărut în revista Acolada, nr. 10/2015)

Zdrenţe pe sârmă ghimpată

           După ce te-ai săturat de postmodernism, de textualism, structuralism şi alte...isme, te întorci la graţie pentru o clipă, cum te întorci din când în când din temperaturile de 40 de grade Celsius ale metropolei de beton, sticlă şi asfalt într-o poieniţă verde, udată de-un izvor rece. Iată: „Obosit/de atâta căutare/m-am aşezat/la umbra unui măslin./ - Măslinule/dacă există,/vorbeşte-mi/despre Dumnezeu./Şi măslinul s-a făcut/floare”. Autorul se numeşte George Ioniţă. N-am auzit până acum de el, dar ce mai contează acest amănunt...

                                                                              *

             Criticul şi teoreticianul literar care nivelează relieful textului. Tratează neutru vârfurile, le mai retează, iar materia dislocată devine umplutură pentru gropile textului. Criticul ca buldozer teoretic.

                                                                               *

             Textul ca o câmpie, ca un câmp, ca nişte câmpi întinşi la desluşire „din murgul serii şi până-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se lumina şi până se-ntuneca” (Cervantes), textul ca nişte câmpi bătuţi, cu pasul rătăcitor, de Don Quijote, de Madam Bovary, de Nietzsche cel care spunea ba că e Iisus, ba că Dumnezeu a murit, de Eminescu recitând, textul ca nişte câmpi din care izbucnesc spre cer mori de vânt, plopi fără soţ, câmpi mai verzi de ierburi, mai galbeni de nisip, mai cenuşii de praf... Textul ca o nesfârşită câmpie.

                                                                                *

            Poveste textualistă. Ştefan Anghel şi Dimitrie Iosif ţin între ei, fiecare de câte o mânuţă, o femeie în roşu. cu margarete în blondul păr bogat. Se plimbă prin câmpul plin de maci, prin câmpul plin de pete de sânge fierbinte. Pe măsură ce merg ei trei peste câmpie, cei doi domni devin treptat  nişte oameni de hârtie, iar femeia în roşu – un chip de litere, un text în trei dimensiuni. Doi bărbaţi de hârtie cenuşie plimbă pe câmpul plin de maci un feminin text roşu, roşu şi alb, roşu şi negru...

                                                                                 *

         Al.Philippide, poet de tip clasic, respectând îndeobşte prozodia cu toate ale ei, dar luând în răspăr rima în sintagma: „pomana stearpă a versului din coadă”.

                                                                                  *

                                                                                

           Textele atârnând informe în sârma ghimpată, ca nişte zdrenţe. Le înfoaie vântul, le usucă soarele, le ciugulesc păsările, le decolorează ploaia. Dar nu dispar. Ele supravieţuiesc tuturor vitregiilor, pentru că ele trebuie să dea seamă; udate de câinii trecători, mototolite de oamenii trecători, citite în treacăt de femeile trecătoare, ele trebuie să dea seamă, că de aia se zice scripta manent...

                                                                                   *

           O cheie a prozei lui Dostoievski ar putea-o constitui meditaţia despre vis din Crimă şi pedeapsă: „Creierul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale. Uneori imaginile ce se înfiripă sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările şi întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte, atât de subtile şi de neaşteptate, care corespund şi întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreaga plăsmuire, încât, treaz fiind, acelaşi om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Puşkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţă şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat”. Cât a învăţat Freud din asemenea pagini dostoievkiene, şi cât l-a mai criticat pe „psihologul blestemat”!

                                                                                 *

            Textul înscris în interiorul unei emisfere. Prin reflexie, el se transformă în sferă, oglindit încă o dată şi încă o dată, în sfere de text tot mai mici şi mai dense.

                                                                                 *

           Muzica, un leac împotriva textului: „Sunt zile când cuvintele îmi inspiră o nesfârşită scârbă. Ele îi dau omului sentimentul limitelor sale şi cred că doar muzica l-ar mai putea scoate din el însuşi” (Julien Green).

                                                                                 *

            Pe bulevard, de sub pânza de maşini, textul se ridică ameţit, se uită scrâşnit la trecători, apoi se face iar preş în calea cailor putere.

                                                                                 *

           Cuvântul rostit se reflectă ca-ntr-o oglindă? Un ecou invers. Asta vrea să spună versul eminescian: „Cuvântul gurii proprii auzi-l tu pe dos”?

                                                                                 *

          Pe vreme de caniculă, criticul Ion Simuţ are ideea de a ne reaminti într-un eseu de Vara baroc, romanul din 1980 al lui Paul Georgescu. Şi lentila prin care priveşte I.S. e tocmai cea a căldurii toride. Edificatoare în acest sens ar fi tematica „tablă de materii”, subliniată de mine pe pagina din „România literară” din 27.07.07 (Hm!), unele sintagme aparţinând romancierului, altele criticului care decelează efectele caniculei asupra socialului, asupra psihicului şi fizicului personajelor. Aşadar, familia tematică: „culcuşul său încins” (pentru camera sa); „pielea năclăită de sudoarea nopţii”; „aerul fierbea de căldură”; „zăpuşeală”; „frige pielea pe mine de parc-aş avea febră”; „vipie, zăpuşeală, zăduf, ce mai, caniculă”; „crăpăt, crăpelniţă, topenie, fierbânţeală...dogoare, torpoare, arşiţă”; „vipie”; „Junele martirizat simţea cum îi ieşea sudoarea din piele, năclăindu-l, ar fi dorit să facă repede o baie, îşi percepea creierul ca un ou moale şi sufletul praz fiert”; „pe căldura infernală, totul capătă lentoare bolnavă, creează impresia de epuizare şi sfârşeală”; „căldura îşi răsfrânge căldura şi asupra cuvântului, care devine moale”; „peniţa se împotmoleşte năclăită”; „dulcea dezagregare”; „descompunerea fiziologică a inteligenţei”. Concluzia eseistului: „Canicula dă somnul raţiunii, induce morbul pasivităţii şi dăunează grav inteligenţei (individuale şi naţionale)”. Nu ştiu dacă e vorba de inteligenţa naţională de la 1926, anul acţiunii romanului, dar inteligenţa României politice, publice, culturale din anii 2000 sigur e grav afectată.

                                                                                 *

         Ficţiunea literară? E definită exact de versul lui Novalis: „Visul se face lume, lumea se face vis”.

                                                                                 *

         Cum să scrii despre Basarabia de ieri, de cea de azi, decât cu imagini dureroase precum o face Leo Butnaru: „În tragicul circ/al politicii mondiale/Basarabia mi se arată drept/acrobata forţată de călăi să meargă/pe sârma ghimpată”?

                                                                                  *

         Text peste text, precum straturile de vechi picturi murale suprapuse. Le sesizează Al. Philippide în analogia cu sufletul: „Mi-e sufletul ca unul din aceste/Ciudate manuscripte palimpseste;/Şterg scrisul proaspăt şi deodată iese/Alt scris, cu slove ciunte, nenţelese”.

   (text apărut în revista Acolada, nr.5/mai 2015)

                                                 

Dialogul ca un joc de şah

      Dacă în zori, înainte de a pleca de acasă, vei citi un poem de Rainer Maria Rilke, îţi zici, vei avea o zi bună. Şi ai o zi proastă. Dacă marţi în zori vei citi două schiţe de Cehov, îţi spui, vei avea parte de o zi fastă. Ai parte de nervi, stres şi farse sinistre. Dacă înainte de răsăritul soarelui vei reciti câteva pagini din Dostoievski, te încurajezi singur, vei avea o zi interesantă, cu întâlniri plăcute şi conversaţii înalte, de bună seamă. Şi, de dimineaţă până după apusul soarelui, te opresc pe stradă femei şleampăte şi vulgare, inşi tâmpiţi şi handicapaţi pisălogi. După o noapte de insomnie şi coşmaruri, îţi spui că numai Caragiale îţi mai lipseşte în zori. Citeşti momente, schiţe, scenete. Şi toată ziua vezi enorm, colorat, pastelat şi simţi un monstruos sentiment de uşurare, o veselie de început de lume, o bucurie luminoasă ciuruită de mii de găuri negre.

                                                           *

        Cine crede cu toată fiinţa în perseverenţă, perseverenţa îl va salva; cine crede în Dumnezeu, de Dumnezeu va fi miluit; cine crede în toate secundele vieţii lui în noroc, de noroc va avea parte. Cine va crede în toate acestea, ferice de viaţa lui!

                                                           *

        Actul I, Scena 1 dintr-o Scrisoare pierdută, ediţia 2012. Pe data de 7 mai 2012, în orăşelul de munte, la orele şase dimineaţa, un preşedinte de partid, aflat de trei zile în campanie electorală, se plimbă de unul singur pe singurul bulevard care împarte oraşul în două de la Sud spre Nord. Totul e pustiu la acea oră. Şi deodată, pe trotuarul pavat cu plăci albe şi roşii de ceramică, se iveşte brusc cabina unui closet de ţară, cât o cabină de telefon, o cabină din scânduri verticale negeluite şi cu o uşă la fel în care e decupată o inimioară. În mijlocul acelei inimi apare o faţă albă ca un fund de copil de două luni, o faţă de fată veselă. “Două la şcoala de băieţi, domnule preşedinte!” zice ea râzând. “Ha-ha-ha!” şi “He-he-he!” Şi după ce trece de bisericuţa din secolul XIV, preşedintele de partid mai aude în conturul inimii decupate în uşa WC-ului: “Două la şcoala de fete, domnule lider!” Şi: “Hi-hi-hi!”

                                                           *

       Coborârea textualismului în stradă. Mihail Gălăţanu în Bunicul Kennedy: “Când eşti tânăr, nu ţi-e frică de păcat. Şi bunicul nostru a păcătuit cu multe femei. Cele mai multe erau femei uşoare, femei ale textului; cum se zice, ele făceau textul. Stăteau la colţurile oximoronice ale sintagmelor, îmbrăcate în ciorapi roşii...”

                                                           *

      Prozatorul trebuie să fie creator de personaje vii, restul vine de la sine; cum se zice despre Dumnezeul lui Avraam şi al lui Iacov, că e Dumnezeul viilor iar nu al morţilor.

                                                           *

      Cum încheie Nicolae Iorga capitolul din istoria lui despre Petru Rareş: “Astfel, tot ca vasal plătitor de tribut şi ascultător în război al Turcilor muri Rareş, în luna lui Septembrie 1546”. Melancolia din spatele frazei aduce aminte de multe fraze din Regii blestemaţi. Poate că istoria lui Nicolae Iorga ar putea purta titlul Domnii blestemaţi.

                                                           *

     Nemuritoarea poezie a vieţii la orientali. De 1200 de ani, japonezii sărbătoresc “hanami” - un spectacol de privit cireşii înfloriţi. Să stai 24 de ore lungit pe spate sub cireşii înfloriţi şi să le respiri parfumul şi să-i priveşti. Fericiţi sunt japonezii dacă şi-au născocit o asemenea sărbătoare şi dacă o respectă în epoca internetului, telefonului mobil şi staţiilor interplanetare...

                                                           *

      Dacă politicienii ar citi jurnalul lui Radu Petrescu şi-ar învăţa de acolo ce e acela dialog!: “O discuţie ar trebui să semene cu un joc de şah, unde nicio mişcare nu se face fără a fi cerută mişcarea celuilalt şi nu te încăpăţânezi să duci partida până când rămâi fără nicio piesă, ori să-ţi faci un ideal din luarea pieselor celuilalt. Însă garanţia unei conversaţii agreabile şi utile este să aibă un punct de plecare gratuit, nimeni să nu încerce a impune şi a menţine un subiect şi nici să nu pretindă o iniţiativă permanentă”.

                                                           *

      Pascal, adept al echilibrului în toate: “Prea mult şi prea puţin vin: nu-i dai, nu poate găsi adevărul; dă-i prea mult, la fel”. Dar nu doar vinul e semn de (dez)echilibru, dar şi tinereţea/bătrâneţea: “Prea marea tinereţe ca şi prea multa bătrâneţe tulbură judecata, la fel prea multa şi prea puţina învăţătură. În cele din urmă, lucrurile duse la extrem sunt pentru noi ca şi cum n-ar fi, după cum nici noi nu suntem pentru ele. Ele ne scapă, sau noi lor”.

                                                           *

      “Filosofia” şi “sociologia” şi “economia” lui Tănase Sotirescu-Scatiu din romanul Solstiţiu tulburat de Paul Georgescu expusă ad-hoc în faţa lui Daniel în proverbe şi parafraze la proverbe, înşirându-le mai abitir decât Sancho Panza: “Dacă ai, trebuie să păstrezi, şi dacă e să păstrezi, trebuie să înmulţeşti. Altfel nu se poate.”; “ai cevaşi, eşti cinevaşi, dacă nu, nu. Nu mai ai nimic, nu mai eşti nimic. C-ai fost odată ca niciodată. Ce-a fost nu mai este şi ce e n-o să mai fie. Timpul nu stă-n loc, domnule. Timpul aleargă, domnule, ca harmasarul şi trebuie să-l încaleci în fugă, să te ţii zdravăn în şa şi să ştii să-l struneşti, dacă vrei să te poarte acolo unde vrei, că de nu, te zvârle-n drum”; “banu, domnule, să nu-l alungi, că se mânie şi fuge de la tine şi-napoi nu se mai întoarce”; “...dacă vrei să ai avere, nu cheltuiala să-ţi fie mică, ci câştigul mare. Să cheltui mult, dar să câştigi şi mai mult”...; “...n-ai parte, n-ai carte”; “pământu-i ca muierea:  cînd o iei tare, când cu binişorul, când o pui la muştru, când îi caţi în coarne”; “galbenul de aur este iarba fiarelor”...

                                                           *

       Guillaume Apollinaire, cunoscut mai puţin ca prozator, are unul dintre cele mai deocheate romane din  literatura europeană – Cele unsprezece mii de vergi, cu acţiunea la Bucureşti, la Paris şi în trenuri curgând între cele două capitale (Parisul propriu-zis şi micul Paris). Personajele sunt străvezii: prinţul Vibescu, Marieta, actriţa Estella Romange etc. Dar pentru atmosfera, cum ziceam, deocheată a romanului, reproducem “expoziţia de cururi” de toate naţionalităţile vizitată de locotenentul Mony Vibescu şi ordonanţa lui Cornaboeuf la un bordel cosmopolit: “Fundul în formă de pară al celor din Frise contrasta cu poponeaţa rotofeie a pariziencelor, cu posteriorul pătrăţos al scandinavelor, cu dosul căzut al catalanelor sau cu fesele delicioase ale englezoaicelor. O negresă avea un fund asemănător mai curând cu un platou accidentat sau cu un crater vulcanic decât cu o crupă de femeie”. Aviz pictorilor! Sau anatomiştilor! Ori mai bine vizitatorilor de bordeluri! Hm! Ba, mai curând, aviz prozatorilor milenarişti!

 (Texte apărute în revista Acolada, nr. 2/februarie 2015)

Aşchii dintr-un jurnal de cititor

                           

           E vis, e aievea? Am văzut, am visat, mi-am închipuit? Underground. Pe toată subfaţa Pământului, pe sub lanţurile muntoase, pe sub câmpii, pe sub oceane, absolut pe toată subfaţa, un tunel de sare, pereţi şi tavane şlefuite de sare albă pe care e scrisă toată literatura lumii, genială ori anostă, mediocră sau strălucită, onestă sau de vârf. Ilustrată cu toată pictura lumii. „Să nu se piardă nimic!” îmi zice o voce. „Dacă, Doamne fereşte, se va întâmpla ceva la suprafaţă, în adâncuri să se păstreze totul!” Am visat? Am văzut? Mi-am închipuit? Duplicat al literaturii universale, al picturii universale...

                                                        *

             Deschid cartea ca pe un mănunchi de oglinzi, răsfoiesc pagini reflectante şi mă văd cum m-a văzut Bunin, cum m-a văzut Hemingway, cum m-a văzut Radu Aldulescu. Le mai atrag atenţia asupra unei insignifiante nepotriviri, îmi iau seama uneori că n-am fost cuminte, că n-am fost cum se cuvine, dar mă scufund tot mai adânc în textul oglindă şi până la urmă – Narcis de litere ce sunt – mă descopăr pe de-a-ntregul în cartea-oglindă, cu pagini mai transparente, mai clare, mai ceţoase, de, ca orice oglindă uzată de vreme, de vremuri, de vremi...

                                                         *

             Cioran, scuzându-şi viciul cititului: „De ce citesc atât? Fiindcă sărmanii mei străbuni nu aveau habar de acest soi de activitate; ca să-i răzbun, aşadar, ca să câştig timpul pierdut. Căci, în trecutul nostru, găseşti tot ce vrei, în afară de cărţi”.

                                                         *

            Femeile care nu există: „Orice bărbat iubeşte două femei: una este creaţia imaginaţiei lui, iar cealaltă nu s-a născut încă” (Kahlil Gibran).

                                                         *

             Textul ocrotit de un înger. Pe litera mare a primei fraze din primul paragraf stă el, îngerul, cu ochelarii cu multe dioptrii, stă aparent uşor buimac, dar cu dioptriile fixate pe litere, pe cuvinte, pe virgulele flexibile şi punctele nete şi mândrele semne de exclamaţie şi umilele semne de întrebare... Noaptea textului ocrotit de îngerul cu dioptrii, cu multe dioptrii...

                                                         *

             Textul ca un vortex. ”Valurile” Virginiei Woolf , de pildă. Picătura de apă/cuvânt se măreşte în val rotund/frază, în valuri în spirale/fraze ample şi polifonice...

                                                         *

            Citesc o revistă literară pe zi, ba chiar două-trei. Coloane, grupaje, pagini întregi de poezii citesc; poezii scrise luna trecută, săptămâna trecută, poate chiar ieri. Şi, vai!, ce prăfuite sunt, ce vetuste, ce obosite! Mă apucă tristeţea cea fără de margini. Ca să-mi treacă, mă apropii de rafturi, scot câte o cărţulie de Petre Stoica, Emil Brumaru, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, cu poezii scrise în anii 70 ai secolului trecut; poezii proaspete, zglobii, parcă mai noi şi mai fragede decât nou născuţii. Iar tristeţea mea îşi află astfel marginile...

                                                          *

              Cioran găseşte că Goethe „a fost un virtuoz în arta de a îmbătrâni”. În logica acestui spirit, am putea spune că Labiş a fost un virtuoz în arta de a rămâne tânăr.

                                                          *

              Două cărţi lipite în acelaşi raft, sudate chiar de un strat de praf, de zeci de ani două cărţi stau lipite în acelaşi raft, dar ele sunt despărţite de două mii de ani de cultură, de şapte mări şi de şapte ţări, de trei curente şi trei psihologii. În acest timp, imperturbabil, praful sudează copertele celor două cărţi.

                                                         *

            Ce simplu sintetizează Arghezi procesul scrisului: „meşteşugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare şi însufleţire”! Ce simplu de spus! Ce greu de practicat acest meşteşug şi, mai ales, ce greu de transmis cititorului.

                                                          *

            Petru Creţia găsea că „viziunea din oglindă este o însumare din lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru!” Apoftegma rămâne valabilă şi dacă în locul oglinzii punem textul.

                                                           *

            Kahlil Gibran făcând diferenţa radicală dintre raţiune şi talent: „Gândirea e piedică în calea poeziei”.

                                                           *

            Distanţele cele mai mari sunt în timp, nu în spaţiu, în interior, nu în Cosmos. Cel puţin, asta de spune Vasile Gogea: „N-am străbătut niciodată/distanţe mai mari/decât între mine/şi amintirile mele”.

                                                               *                                              

              Cartea. Hm! Ce/câte feţe are cartea! Ca şi omul. Cartea. Cărţoi (v.Mihail Diaconescu, Nicolae Breban, Vintilă Corbu). Cărticică (v.broşurile de ideologie comunistă). Cartea Albă(a Securităţii, a Guvernării, a Parlamentului...). Cartea Neagră(a Securităţii, a Guvernării, a Parlamentului...). „Cărticica pentru front”(Mareşal Ion Antonescu). „Cartea de la Jucu Nobil”(Mircea Petean). „Cartea de nisip”(Borges). „Cartea mâniei”(Marta Petreu). Cartea ca un sarcofag sau ca o urnă cu cenuşă. Cartea ca un landou cu o fetiţă frumoasă şi vioaie şi zglobie. Cartea ca un laptop cu litere şi imagini frumoase, dar artificiale. „Cartea lui Benedict”(Octavian Soviany). Cartea ca o sală de spectacole din care ies, mai grăbiţi ori mai alene, cu mâinile în buzunare, nonşalanţi ori cu picioarele înainte, unul, altul, ies şi tot ies: Ştefan Tipătescu cel care n-are prefect, el având amic, onorabilul domn Caţavencu, Coana Chiriţa, Gelu Ruscanu, Stela, Fedra, Agamemnon, Hamlet cel trist şi efilat, Cezar, Antoniu şi Cleopatra (ce trio!), Iona, Vlad cu a treia ţeapă, Joiţica de braţ cu Richard III, Vidra la braţul Conului Leonida faţă cu reacţiunea, Henric VIII şi alţii şi, mai ales, şi alţii. „Carte de lut” - proiect de Carolina Ilica. Şi, carte frumoasă, cinste cui te-a scris! „Cartea vie” (Vasile Dan, sobru şi melancolic poet din Arad). „Cartea urmelor”, de Daniel Corbu, contemporan. „Cartea ruptă” de Ion Stratan cel tragic (auto)rupt în piept. „Cartea pierdută” (Ion Mureşan), carte, de fapt, carte de rămas pe veci, carte câştigată. Nichita Stănescu, „Cartea de recitire”; hagiografie, omagiu înaintaşilor, la fel de ipocrit precum cel Eminescu din „Epigonii”.Deschid cartea şi, ca de obicei, îmi spun:Încetează să cauţi personaje frumoase şi deştepte, încetează să încerci a vâna idei filosofice şi fraze armonioase, încetează să spicuieşti versuri memorabile. Cartea ca viaţa. Nu-ţi lasă loc de iluzii, de imaginaţie luxuriantă, de culori pastelate., Deschid cartea şi textul toarce. Cartea ca o liană în pădurea cuvintelor luxuriante. Cartea labirint. Cartea-tunel. Cartea ca Styxul negru/alb. „O carte nu e demnă de interes decât dacă se distruge pe sine”(Cioran). Orice idee ar propaga o carte, ea se întoarce împotriva ei, a cărţii. Cartea! Hm! Ca şi omul...

                                                               

Bufetul suedez

În fiecare zi citesc/recitesc fără vreun program, doar după instincte, după bun plac. Cititorul din mine este ca invitatul la sindrofie cu bufet suedez, invitat care toată ziua a fost luat cu una, cu alta, iar acum descoperă că-i e foame. Şi ciuguleşte o măslină, o frigăruie, o furculiţă de salată mexicană cu fasole, o tartină, o bucată de cârnat austriac, o felie de somon, mai stinge cu un vin sec...

Aşa citesc eu într-o zi.

Astăzi: * la 5,30 - primele trei capitole din Cartea întâi a lui Ezdra. (lectură zilnică de peste 30 de ani din Biblie). * 15 pagini din nuvela "Satul" de Ivan Bunin, scriitorul meu de suflet, scriitor pe care mi l-a oferit în 1978 prietenul meu Nichita Danilov şi din care citesc tot aşa, aproape zilnic. * Primele 50 de pagini din Petre Pandrea - "Memoriile mandarinului valah", pe care le-am cumpărat azi. Paranteză: Eu primesc o carte pe zi de la scriitori contemporani. Cum am tot aşteptat şi Petre Pandrea din Balş nimic, am mers eu şi-am cumpărat cărţoiul pe care-l citisem într-o primă ediţie. E-he, ce mai spectacol cu moravurile şi năravurile intelectualilor români la impactul cu bolşevismul biruitor! * Citesc şapte-opt poeme de Virgil Costiuc, poet din Galaţi. "Şuba": "Am găsit-o în podul casei/prin mormanul de vechituri/mâncată de molii/mirosind a mucegai/decolorată de soare şi roasă la mâneci/ca un greabăn de vită tăbăcită/roasă de cureaua genţii de scule..." Ei, de la "Mantaua" lui Gogol, la "Şuba" lui Costiuc!... * Recitesc din Cioran doar adnotările şi sublinierile de la lecturile precedente din "Lacrimi şi sfinţi": "Genialitatea este o tragedie fără criterii şi fără scrupul. Faţă de ea, sfinţenia este o tragedie în formulă, sigură şi practică. Totuşi amândurora le stă la bază o pornire secretă de autodistrugere. Cine nu discerne în dosul tuturor formelor de limită ale spiritului o astfel de pornire nu înţelege nimic din riscurile acestuia". * Închei ziua de lector la 21,25 cu capitolul "Augusta sau marşul nupţial" din "Cronică de familie" de Petru Dumitriu, unul dintre cele mai mari romane din literatura română; nu ştiu de ce nu chiar cel mai mare.

Cu ceva vreme în urmă a trecut pe la mine reparatorul de centrale termice şi mi-a zis: "Domnu' Augustin, în ditamai livingul ăsta, de ce nu faci dom'le un şemineu?" "Unde?" am întrebat. "Bagă dom'le pe foc miile astea de cărţi şi faci loc berechet!" Hm! Şi pe Bunin?

Trăirea în lectură

Cititul la ore fixe, dar şi în neştire, la diferite momente din zi şi din noapte. Trăire. Înţelegere sau răstălmăcire, dar trăire. Trăirea de care vorbea Nae Ionescu referindu-se la divin, la sentimentul religios. Trăirea în lectură. Cititul ca act divin...