Poezia română de la începuturi până azi în parodii

Se spune adesea că parodia este gen facil, de neluat în seamă de cititorul adevărat de poezie. Hm1 E de discutat. Totuşi, să nu uităm că Marin Sorescu a debutat cu un volum de parodii de care nu s-a dezis niciodată. Am primit o carte de Constantin Ardeleanu care publică parodii după 111 poeţi români, de la Dosoftei (1624-1693) până la Daniel Tudose (? n.1979). Nu comentez acum aici. Vreau doar să reproduc una dintre parodii, cea după Într-o grădină de Ienăchiţă Văcărescu:

        Într-o grădină,
        Lâng-o piscină
        Zării o zână. Părea virgină.

       S-o abordez, mi-i jenă,
       (Poci ignora zveltă sirenă?)
       Cerându-mi preţul, mă ia migrenă.

Parodii

Ştefan Al.-Saşa – Parodii (Ploieşti, Editura LIBERTAS, 2009).
Credeam că pentru parodie e nevoie doar de două lucruri: umor şi texte celebre. Ştefan Al.-Saşa dovedeşte că e vorba de mai mult, el având imaginaţie, dar şi vioiciune, intră repede în pielea poetului pe care-l parodiază, însuşindu-şi lesne topica, ritmul, rima, modul de a construi discursul liric al aceluia, fiind deci bun cunoscător al autorilor care-i livrează „marfa”. Text memorabil e Butoiul cu cep de safir, parodie la Mistreţul cu colţi de argint al lui Ştefan Aug. Doinaş, care începe astfel: „Un boss din Ciorani, agreând băutura,/spre via-nrodită, pe dealuri urca./Sleindu-şi cu pas apăsat arătura,/cânta o romanţă de of şi spunea://– Săriţi să aflăm, într-o cramă discretă,/butoiul cu cep de safir, pântecos,/ce-i ţine dosit, în secret, o brunetă,/licoarea bătrână şi izul tomnos…” Sunt parodiaţi poeţi clasici, dar mai ales contemporani. În plus, într-o secţiune, se autoparodiază. Sunt textele cele mai spumoase. Ştefan Al.-Saşa este poate cel mai bun parodist pe linia Marin Sorescu – Mircea Micu, negăsind în versurile lui nimic forţat, nimic fals.