Eveniment editorial

          „Da, pregătit sunt Doamne/să îmbătrânesc/să devin străvechi ca aurul”

* Marian Drăghici – lunetistul&cocoșul de tablă (Tracus Arte, București 2016), ediția a II-a revăzută; postfață de Gabriel Nedelea

            Marian Drăghici face parte din clubul select al poeților care publică volume puține, dar valoroase, fiecare apariție editorială fiind o adevărată antologie de autor. Este și cazul acestui volum care cuprinde doar cinci poeme (revăzute) reluate din prima ediție din urmă cu 20 de ani plus unul inedit. Ca și în cazul lui Ion Mureșan, unul din congenerii lui M. D. din clubul de mai sus, poemele de aici sunt arhicunoscute în lumea literară, ele fiind rostite inimitabil de autor de-a lungul anilor la diferite festivaluri din țară sau din străinătate.

            Textele lui Drăghici au tensiune, au viaţă, dar ce viaţă!, bântuită de spectrul morţii; tonul e unul de la senin-amar până la amar-amar şi până la disperat, de la acela de luptător trăgându-şi sufletul în reverie pentru a putea să ţină din nou piept asaltului ce va să vină până la acela de războinic încordat. El îşi destăinuie… jocul cu moartea: „Dacă acum nu mărturisesc, nu voi mărturisi niciodată:/eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/moartea în somn mă săruta pe obraz, iubita pe gură,/astăzi ceva s-a schimbat/e bine să ţină de învăţătură,/femeia mă sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură”.
         Spectacolul  poeziei lui Marian Drăghici se desfăşoară în două acte. Unul e cel al imaginarelor şi exoticelor călătorii dezinvolte din inima Africii negre, unde „soarele răsare din negresă ca oul/din găină, gata apus”, până la Caracal „Sighişoara mea” cu combinatul lui de porci şi până-n alba pădure rusească de mesteceni scârţâind în gerul iernii, la nesfârşita partidă de biliard cu Galina Sorocina… E uvertura de suprafaţă. În actul al doilea, însă, „harta” poetului e una interioară, a trăirilor intense, la limită, a iubirii şi a morţii, temele care revin (împletite) mereu şi mereu, obsesiv, în culori sumbre, în negru compact, în portrete şi autoportrete expresioniste.

            Un exact portret critic îi face tânărul Gabriel Nedelea în al său eseu-postfață: „Puțini, foarte puțini sunt poeții care au puterea să esențializeze fără să abstractizeze sau să abstractizeze esențializând, care-și smulg persoana (persona) și o poartă cu malioțizitate în spate, sau ca pe o umbră, în timp ce-și privesc ființa în față, cum ar privi moartea și ar bea din păhăruț cu îngerul acesteia la masă. Ce altceva face Marian Drăghici, pândindu-l pe lunetist, dacă nu această prometeică muncă, distilând alcoolurile tari ale Styxului, limpezindu-și privirea și călindu-și uimirea aducătoare de poezie? Lovind cu ciocanul platonic în moalele (infra)realității, unde, înainte vreme, cu precizie Barbu, Arghezi și Mazilescu mai loviseră, el toarnă cocoșul de tablă în forme  mai trainice decât simbolurile pe care le poate presupune și îl înalță provocator pe acoperișurile de unde caută să fotografieze poemul”.

            Cartea n-ar fi pe deplin un eveniment editorial, dacă n-ar fi apărut și în condiții grafice excelente, cu copertă retro în alb-negru, cu tehnoredactare impecabilă și presărată din loc în loc cu facsimile ale manuscriselor muncite de poetul veșnic perfecționist și veșnic demulțumit

Un parodist

Ștefan Al.-Sașa – Poezie indirectă – a la maniere de… - (Editura Fundației Culturale Libra, 2016). Ștefan Al.-Sașa este un poet onorabil, dar un parodist de anvergură, unul dintre cei mai buni de astăzi, demn urmaș al unor George Topârceanu sau Marin Sorescu, ca și aceștia înnobilând un gen literar socotit îndeobște minor. Volumul acesta e un fel de antologie a poeziei române, în ordine alfabetică, de la Adrian Alui Gheorghe la Florina Zaharia, între aceștia fiind incluse nume celebre, de la Arghezi, Bacovia, Blaga, Beniuc, Blandiana, Bogza, Brumaru, Danilov, Dinescu, Macedonski, până la Pillat, Sorescu, Nichita, Vișniec… Sașa are umor cât cuprinde, dar și ironie fină, iar, în plus, lasă senzația de ușurință în a intra în maniera unuia sau altuia dintre poeți. Iată ultimele două strofe din Suprema târfolină, după Emil Brumaru: „O, meșa blondă precum toamna curvă/Purtată când orgasmele aveai/Îți selecta judicios clienții,/Iar dosul cât o insulă-n Hawaii//Cu fesele cum pârtiile de schi/Ițindu-se obraznic sub chiloți,/Îmbrățișa obscen cadou-acela/Pe care îl dădeai râzând la toți”. La Beniuc, mărul de lângă drum devine „scaietele din poteci”, lecția despre cub a lui Nichita e aici „lecția despre con”, de la Macedonski, rondelul rozelor ce mor e întors în „rondelul rozelor ce cântă”, iar mistrețul cu colți de argint al lui doinaș devine „butoiul cu cep de safir”, acesta din urmă fiind o adevărată capodoperă a genului. Măcar trei strofe să cităm: „Un boss din Vaslui agreând băutura/spre via-brodită pe dealuri urca./Sleindu-și cu pas apăsat arătura,/cânta o romanță de of și spunea:// - Săriți să aflăm într-o cramă discretă/butoiul cu cep de safir, pântecos,/ce-i ține dosit în secret o brunetă/licoarea bătrână și izul tomnos…/ - Baroane, spuneau acoliții cu jeep-uri,/butoiul acela un e de găsit./Deci haide să bem cunoscutele șipuri,/umplute cu sânge de zeu pârguit…”

             

Andrei Mocuța, un poet ludic

Andrei Mocuța – Voi folosi întunericul drept călăuză (Cartea Românească, 2016). Pe coperta a patra, Vasile Dan ne lămurește că volumul acesta este „un jurnal liric din Barcelona, prilejuit de Turnirul de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România la începutul verii lui 2014”. Am putea completa că e chiar mai mult. Să zicem că un  fel de ghid al Barcelonei, ghid de colorat ...cu imagini poetice de tânărul autor. Poetul Andrei Mocuța, ca și prozatorul cu același nume, este unul savuros, ludic, urmuzian uneori, suprarealist când e cazul. De citat poemul „în duet cu Romulus Bucur, visat în noaptea de 3 spre 4 iunie”, poem parodic urmuzian: „Un distins maestru Zen,/cu monoclu și joben,/s-a întors dintr-un duel/fără mâini și vai de el.//De vină-i un samurai/care l-a amenințat: „Te tai/dacă leafa ta nu-mi dai!”//Și acum maestrul n-are/nu doar brațe, nici picioare,/cum va mai trăi el oare?//„De picioare n-am nevoie”,/s-a distrat maestru-n voie,/„și-n loc să purtați inele,/veți fi voi mâinile mele”. Poetul e mereu inspirat de plimbarea prin mărețul oraș catalan, creionând savuroase scene sau portrete: „Singurul scoțian pe care l-am văzut în Barcelona/e nedesprins de barul hotelului nostru,/stă noapte de noapte pe terasă și aprinde chibrituri/apoi le stinge direct în paharul de whisky.//Nu mă pot abține să mă holbez la picioarele lui/păroase și la kilt în timp ce întunericul/ia foc și se stinge în pahar.//Din când în când își taie câte un deget cu briceagul,/iar când îi mai rămân două, aprinde ultimul chibrit/și spune: Aye! Nu-i așa că arde cu o flacără minunată?” În același ton jucăuș sunt evocați Don Quijote însoțit desigur de Sancho Panza, Salvador Dali, Pablo cel anonim, Cristofor Columb... Sunt presărate prin volum mai multe poeme erotice, adevărate bijuterii și niște pictopoeme greu de reprodus aici.

Carte nouă de poezie

Gela Enea – Neurophobia (Editura RAFET, 2016). Volumul acesta este cel de-al patrulea al poetei craiovene. Deja titlul trimite la o poeziei a angoasei, o poezie cu multă tensiune, înscrisă într-un imagism pronunțat: „spleenul împrăștie deșert negru/pe străzi/pe clădiri/pe inima mută a lucrurilor//închisă/ușa casei prinde miros de buchet oxidabil/crește în punți de iederă”. Sau: „ochii sunt două patinoare rotunde/pe care-alunecă făpturi bizare/glezne subțiri mi-ating retina/într-un ritual de împerechere ad-hoc/neagră/privirea între ieri și azi...” Lumea poeziei Gelei Enea este una în general neagră, absurd-metafizică, în care cei „vii își cară în spinare morții”, iar „păpușile/duc în pântece de porțelan/copii nenăscuți”, în care sunt „pretutindeni stâlpi”, iar „în vârful lor păsări împăiate țin în cioc poeme/din care/cuvintele cad/ploaie cu grindină”, o lume cu „păsări bolnave clocind întuneric”, o lume cu „igrasie cărămizi miros de urină încinsă/perimetru înconjurat de sârmă ghimpată”. Efectul este de cele mai multe ori șocant pentru cititor: „când va răsări luna plină/prin lanuri de stele va tăia coasa/sub căpițe de lumină/sufletul nostru va tremura/nu de frig/ci de moarte”, moartea care „caută solidaritate de grup/regie mută/onomatopee dumicate în esofag”. De altfel, tema morții o prinde cel mai bine pe poetă, ca-n acest fragment care poate fi considerat un poem în sine: „desenați moartea/mâini harnice pun pe hârtie lumânări/cimitire/piața universității/manifestanți cu pancarte hilare/numai fata aceea/care stă la fereastră/desenează o zână/cu o coroană de margarete pe cap/și sub gene/cu lacrimi mici//atât de frumoasă crezi tu că e moartea/întreb cu mintea cusută pe dos/frumoasă sunt eu/îmi răspunde/moartea e sub lacrimile mici”. Fără note false sau artificiale, poezia Gelei Enea este una de-o anume forță, de o tensiune autentică.

Daniel Pișcu

Daniel Pișcu – Per amorem (Charmides, 2014). Deși provine din Cenaclul de luni, poetul optzecist Daniel Pișcu nu prea seamănă cu niciunul din cei trecuți pe acolo, experimentând totuși mai mereu, dar în alte direcții. În volumul acesta poetul face niște portrete „per amorem”, texte empatice scrise cu (auto)ironie caldă, amintind mai curând de un Petre Stoica decât de congenerii Cărtărescu, Iaru, Ghiu, Vlasie sau Stratan: „Văru-meu Nuțu/își dorea o iubită./Dar n-a avut-o!/Văru-meu Nuțu/își dorea să facă politică./Dar n-a făcut!/Văru-meu Nuțu/își dorea să facă armata/toată./Dar n-a făcut-o!/Văru-meu Nuțu/își dorea să inventeze ceva/mare, mare, mare!/Și a inventat sinuciderea!” Tot pe linia aceasta, a personajelor de album familial, Tanti Dorina: „Tanti Doorina/vorbea franțuzește/impecabil/deși era doar profesoară de istorie./Conversam, discutam/erudit./A murit singură/cum a și trăit,/de la minus/la plus infinit”. Găsim aici și câteva portrete făcute cu căldură regretaților săi colegi Alexandru Mușina, Ion Stratan sau Mariana Marin. Iată pe cel din urmă, Mady: „Era să mă-ndrăgostesc și eu,/ca atâția alții, de ea./Era o candidă stea./Era ca o Anna Frank/în viața asta terestră./Era bonomă, docilă și tandră,/ca o pictură rupestră./Ne lipsește enorm și acum./Deși pășește încă drept pe drum”. Prin personajele evocate, volumul este unul în fond autobiografic sau pseudoautobiografic, nici nu contează atât, cu toate că încheie volumul sentențios: Despre mine...: „și ceilalți/nu știu/nimic”.