Romanul unei noi ştiinţe: teologia judiciară

Ştefan Mitroi face parte dintre poeţii optzecişti care scriu deopotrivă şi proză, îndeosebi roman, alături de Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Matei Vişniec, Gabriel Chifu etc.
Un roman care-l reprezintă cu adevărat pe Ştefan Mitroi – „autor distins cu Premiul Academiei Române pentru proză pe 2010”, după cum aflăm de pe coperta a IV-a - este Dacă Dumnezeu ar muri (Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2011) şi care începe ca o naraţiune poliţistă, cu un tânăr dintr-un sat găsit mort la marginea unei păduri, trecut în nefiinţă cu un copac în braţe: „Îl chema Stelu pe mort./…/Nu se spânzurase. Şedea în picioare, cu mâna stângă petrecută peste ramul copacului. Omul vrusese parcă să meargă la braţ cu copacul…” O moarte suspectă care necesită prezenţa poliţiştilor, procurorilor, medicilor legişti. Dar, imediat ne dăm seama că nu avem de-a face nicicum cu un roman poliţist, ci cu unul al unor destine în evantai, ca să zicem aşa. Toate personajele-raze au un punct în care se întâlnesc, iar acesta este Dumnezeu, la care se raportează fiecare într-un fel sau altul, de unde se insinuează o simbolistică creştină a cărţii.
Astfel, se prezintă destinele a doi fraţi gemeni – Petru şi Pavel -, unul alegând calea mănăstirii, fiind stareţ, celălalt – medic legist, un om, după propria-i opinie „lipsit complet de şansa de a coopera cu Dumnezeu”, dar care merge adesea la fratele său monah, în chilia căruia mai şi doarme şi unde într-o noapte îl visează pe Dumnezeu care-i mărturiseşte că vrea să moară. De altfel, acest vis îl au mai multe dintre personajele romanului, acestea devenind – nu-i aşa? – nişte profeţi ai mileniului III.
Mirică, autopsierul, e o altă „rază” a evantaiului, orfan, crescut la un cămin de copii, sensibil, scriind poezii, nu doar colaborator al medicului legist, dar aproape un fel de fiu al său. Toată tinereţea, Mirică a fugit de dragoste, parcă având un handicap, (fiind obişnuit de mic să fie minţit, „chiar numele său de botez îl minţea. Nu era puiul nimănui şi totuşi îl chema Puiu!”) până când o vede o clipă pe logodnica mortului din pădure de care se îndrăgosteşte bolnăvicios, pierzându-şi minţile şi spânzurându-se în pădurea din marginea mănăstirii, încheindu-se romanul rotund, tot cu o moarte a unui tânăr. El fusese trimis de medicul Pavel la fratele său Petru la mănăstire pentru a fi ajutat „să nu poată trăi fără oameni”, misiune eşuată, după cum se vede.

Ziceam că Dacă Dumnezeu ar muri, fără îndoială, nu este un roman poliţist. În schimb, am putea spune că e romanul unei noi ştiinţe imaginate de medicul legist: „teologia judiciară”, aceasta fiind menită „să măsoare nivelul relaţiilor dintre oameni şi Dumnezeu, aşa cum contorul Geiger măsoară nivelul radiaţiilor”, fiind o ştiinţă care are legătură cu învierea: „Din punctul de vedere al oamenilor vii, al vieţii, adică, a-l trimite pe unul dintre ei la moarte, înainte de a i se termina timpul pe care îl are de trăit, se cheamă crimă. Atunci cum se cheamă, din punctul de vedere al celor răposaţi, al morţii, adică, actul învierii înainte de termenul sorocit? Nu tot crimă? Precum în cer, şi pe pământ, precum în viaţă, şi în moarte! Aşa ar trebui să fie, dar nu este. Crima învierii e la baza crimelor de pe pământ, care sunt tot mai dese în ultimul timp. Asta ar trebui să stea în atenţia teologiei judiciare…” E o teorie interesantă, teleormăneanul Ştefan Mitroi imaginând aici o gnoză, după cum teleormăneanul Marin Preda imagina o alta în Cel mai iubit dintre pământeni. Mitroi a fost la tinereţe procuror, poate că atunci i-a venit ideea acestei „ştiinţe”, întâlnind cadavre la liziere de păduri.
În schimb, călugărul Timotei meditează la o nouă Geneză, o re-Facere, una de după neantul contemporan, de după marea singurătate care stăpâneşte lumea de azi: „Un vas mare de lut era lumea. O văzuse prefăcându-se într-o clipă în cioburi, după asta, cioburile, adică ciobul – oameni, ciobul – păsări, ciobul – peşti, ciobul – râuri, ciobul – stele, ciobul – zile, ciobul – nopţi, ciobul – pământ şi ciobul – cer, în huma din care erau făcute, huma în pulbere, iar pulberea în nimic, oameni – nimic, păsări – nimic, peşti – nimic, copaci – nimic, soare – nimic, lună – nimic, iarbă – nimic, râuri – nimic, stele – nimic, pământ – nimic şi cer – nimic. Ce miracol să vezi reînviind din nimic toate lucrurile pentru care exista Dumnezeu, nimicul redevenind pulbere, pulberea humă, huma cioburi, iar milioanele de cioburi lipindu-se la loc, pentru a se bucura omul de faptul existenţei lumii…”
Dacă prozatorii-poeţi optzecişti pomeniţi în prima frază a acestor rânduri despart clar apele epicului de cele ale liricului, Ştefan Mitroi le mai lasă amestecate, poetul ŞM influenţându-l pe alocuri pe prozatorul ŞM, profitând poate de creionarea sensibilităţii autopsierului care scrisese cu cretă pe magazia căminului unde crescuse, în noaptea de Înviere: „Mai rămăsese pe câmpii doar cerul, ca o fereastră de orfelinat în care lumina da anapoda cu pietre”, dar găsim şi alte „reminiscenţe” de aceeaşi natură, mestecenii fiind numiţi undeva „lumânări de nuntă”, iar în mijlocul cărţii descriind „o linişte de puteai auzi sufletul din om”, ecouri lirice altfel deloc supărătoare, fiind plasate la locul lor. După cum la locul lor sunt elementele fantastice, sugerându-se că ele fac parte integrantă din real, ca la

Romanul fericirii lui Gavril M.

Radu Mareş este romancierul prin excelenţă, constructorul sistematic de ample edificii narative, creatorul de personaje vii memorabile, de lume temeinică. A debutat cu Anna sau pasărea paradisului în 1972, romanul fiind premiat de Uniunea Scriitorilor, de altfel cam toate celelalte romane fiindu-i premiate de Filiala Cluj a USR. După 2000 i-a apărut romanul Ecluza, cu acţiune în Clujul anilor ’80.
Anul trecut, Radu Mareş a publicat poate cel mai bun roman al său: Când ne vom întoarce (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2010), carte masivă de 460 de pagini, dar deloc chinuitoare pentru cititor, ba oferind o lectură antrenantă. Lumea naraţiunii este un sat din Bucovina de Nord, undeva pe malul Nistrului în anii ’30, mai précis din 1936 până spre cel de-al Doilea Război Mondial. Personajul central este tânărul Gavril M., agronom debutant trimis de la Cernăuţi administrator la o fermă de vreo mie de hectare aflată în paragină. Om tenace şi îndărătnic, singur împotriva tuturor, dar şi împotriva a orice, acesta pune ferma pe picioare şi-şi întemeiază o frumoasă familie care, din păcate, nu durează. Dar să nu anticipăm. Din prima zi încalecă un nărăvaş armăsar negru, care nu se lăsase călărit de nimeni până atunci, şi străbate ferma la deal şi la vale sau merge în sat după cumpărături sau la biserică. “Mămuca” sa – personaj aspru, bine conturat în tenacitatea cu care şi-a rostuit de una singură gospodăria şi copiii, amintind cumva de Mara lui Slavici -, aşadar mama sa vrusese să-l facă preot, dar visul ei s-a destrămat când o maşină de tăiat coceni l-a lăsat pe copilul Gavril fără două degete la o mână. Poate că acesta se revanşează pentru această pierdere, reconstruind biserica abandonată a fermei. Viaţa lui la graniţa de Nord a României Mari este una singuratică şi austeră, dormind în conacul mare dar degradat pe un pat de scânduri şi paie, discutând cifre şi proiecte cu moş Onofrei, contabilul, învăţându-i igiena corporală pe muncitorii zilieri, vânând iepuri, traversând cu stoicism verile secetoase şi iernile aspre. Personajele celelalte din jurul lui sunt mai mult nevăzute: o rusoaică grasă cu minţile rătăcite, un neamţ invalid, un fost administrator, locuind undeva în apropiere, ţiganca Tina care ţine gospodăria aproape pe neobservate, ea fiind şi vrăjitoarea locului… Refuză să intre al patrulea la partidele de poker sau tarok a “protipendadei” satului formată din primar, şeful de gară şi preot. Dar, la un moment dat, apare tânăra învăţătoare Katria, nemţoaică de origine, care în fiecare luni dimineaţa venea de la moara bunicului său cu trăsurica sau cu sania la şcoala din sat. Domnişorul Gavril o aştepta în zori, pe ger năpraznic, la câţiva kilometri de fermă şi o însoţea călare până la şcoală, povestindu-i pe larg viaţa sa, copilăria, perioada şcolii de agronomie de la Cernăuţi, prietenia sa cu tânărul călugăr Iliuţă Motrescu. Aceasta era romantica şi originala curte pe care Gavril i-o făcea domnişoarei Katria, fata cu părul blond, aproape alb, şi de pe armăsarul negru a cerut-o în căsătorie, căsătorie văzută nu cu ochi buni de tatăl fetei, pentru simplul motiv că pretendentul era român. De altfel, romanul cuprinde nenumărate consideraţii despre convieţuirea în Bucovina acelor ani a românilor cu nemţi, ucraineni, ruşi, evrei, austrieci… Tânărul Gravril este însă fericit, conştient, văzând fericirea ca “pe o pată de ulei pe apă. N-o poţi descrie, din teama că o s-o faci ţăndări sau c-o să se evapore, o să dispară”. Cam 95 la sută din naraţiune are curgere egală, cu trecătoare aluzii la cele politice din România Mare, cu personaje misterioase (fostul administrator Wagner dispare brusc, lăsând în urmă o plasă deasă de zvonuri), cu atmosfera de ţinut uitat de lume, fără sincope, fără mari denivelări ideologice, ca să zicem aşa, fără fapte senzaţionale în mersul acţiunii. Toate sunt rezervate pentru final, acesta fiind unul tragic, căci “vine istoria care le spulberă pe toate”. Fiind suspectat că ar face parte din mişcarea legionară, călugărul Iliuţă este arestat de şeful de post din sat însoţit de jandarmi. În acţiunea oamenilor legii de la conacul renovat lucrurile se precipită, iar cei doi tineri prieteni sunt împuşcaţi, hazardul părând a avea un important cuvânt de spus: “Soarta lui Gavril M. a fost să ajungă în bătaia glonţului ca pe front, unde nevinovăţia nu cântăreşte nimic. Nu s-a aflat nici cine a tras în el şi nici de ce. Era însă scris să fie aşa”. Aflând de dramatica întâmplare la întoarcerea de la şcoală, Katria îşi ia puşca ei cu ţevi scurte, încalecă armăsarul negru şi le iese în faţă jandarmilor care o ucid şi pe ea. Scenă de dramă autentică.
Textura romanului este una densă şi solidă, ca din fire metalice, de nedestrămat. Naratorul ni se dezvăluie abia la pagina 417, acesta fiind Octavian Vorobchievici, şeful de gară. Romanul aminteşte, mai ales prin compoziţie, prin robusteţe, de romanele ruseşti moderne; naraţiunea pare o succesiune – când pe verticală, când pe orizontală, când mai lentă, când mai accelerată – de rame în care se opresc ca stopcadre pentru privitor/lector portrete, peisaje, gravuri. Dacă în alte genuri literare progresul este mai puţin vădit de la o carte la alta, în roman acesta se observă cu ochiul liber. Este cazul la Radu Mareş. Deşi stăpân absolut pe secretele genului de la început, putem spune că acest roman arată saltul evident făcut de romancier, acum, când luna aceasta a împlinit 70 de ani. Anul 2010 a fost în literatura română anul romanului, cel puţin 15 romane fiind de tot interesul. Când ne vom întoarce se află sigur în primele zece, ceea ce nu este puţin lucru.

Un Akaki Akakievici din amurgul comunismului

„Războiul nu lasă în urma lui numai cimitire ale eroilor ce s-au jertfit sau au fost jertfiţi pentru patrie, pentru o pace de trei zile, ci şi viaţă, aşa cum se iveşte ea în vremuri tulburi: întâmplător, ca fruct al hazardului unei clipe, unei nopţi, unei singure atingeri, unei traume, sau ţesute pe canavaua unor poveşti pe care nimeni nu le mai poate spune”. Deşi scrisă pe la sfârşitul romanului lui Constantin Stan, Gde Buharest (Editura Charmides, 2010), fraza aceasta este, de fapt,începutul poveştii. Astfel, un soldat român, în retragerea sa spre casă, este adăpostit de o rusoaică văduvă cu care are o legătură de câteva zile, suficient pentru a-i lăsa drept neştearsă amintire un plod. Este chiar personajul principal al romanului: Ivan Mihailovici Saproşkinov. Copilăria acestuia este una chinuită mai ales de gândul că trebuie să meargă mereu la şcoală, neînţelegând rostul învăţăturii, în această privinţă semănând cu Oblomov care vedea în învăţătură o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre. În tinereţe însă, Ivan Mihailovici devine ostaş credincios al partidului comunist al Uniunii Sovietice, aghiotant al lui Tovkolea, un mare activist pe care-l slujeşte ca pe însuşi partidul, cu toată atenţia: „…unui şef nu trebuie să-i placă nimic din ce faci tu. Eşti un neisprăvit, un leneş, un încurcă-lume, iar dacă nu ar fi el s-ar duce lumea de râpă. Ce faci, faci prost şi el trebuie să îndrepte, adică nu mai pune el mâna să le îndrepte dar îţi spune cum le-ar fi făcut el să iasă perfect. Apoi, mai învăţase Ivan Mihailovici că şefii cei mari abia când tac, când nu te mai văd, când nu mai catadixesc nici măcar observaţie să-ţi facă sunt cei mai supăraţi. De aceea, uneori se ruga de Tovkolea să-l muştruluiască, să-l facă cu ou şi cu oţet. Dacă nu reuşea – iar Tovkolea continua să se uite la el ca la o absenţă (excelent! n.m. DAD) – atunci făcea el una boacănă…” Zelul său îl propulsează pe vremea perestroikăi într-o slujbă de funcţionar clasa a II-a, într-o clădire din Piaţa Roşie, mânuind (sau alcătuind?) dosare.
O mare şi permanentă plictiseală. Timpul zilnic al slujbei nu-i e măsurat cu vreun ceasornic, ci cu o precisă clepsidră – sticla de votcă, legumită ceas de ceas şi minut cu minut, să se golească exact la sfârşitul programului, program împărţit în două de apariţia cu precizie de cronometru în biroul lui a Marfei Stanilova, soţia sa, care la slujbă însă se poartă cu severitatea unui comisar al poporului. Marfa Stanilova vine să ia misterioasele dosare de la soţul ei, pe care-l dojeneşte neutru: „Dumneata Ivan Mihailovici ar trebui să te străduieşti mai mult!”
Dar, Ivan Mihailovici – în ritmul egal al fiecărei zile – contemplă prin fereastră turlele aurite ale bisericii „Vasili Blajenii”, priveşte literele şi cifrele „cu încântarea cu care scrutează nimicul” şi bea votcă, pentru că „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”. Am putea spune că avem de-a face cu un Akaki Akakievici din amurgul comunismului. Iată descrierea lui făcută de fiica vitregă, cu care împărţea aceeaşi cameră mare printr-o draperie şi cu care fiică chiar are o partidă de amor: „Ce viaţă duce dumnealui: se duce la slujbă, vine de la slujbă. Uneori vine afumat de la bodega aia nenorocită care îi iese şi ei în cale în drumul spre casă (chiar înainte să o apuce pe aleea ce duce la cvartalul de locuinţe), alteori se mai afumă şi pe acasă. Toată ziua, altceva nu face”.
Din activitatea lui de purtător de geantă a lui Tovkolea, Ivan Mihailovici învăţase de la acesta că trebuie să fie soldat credincios partidului şi că nu trebuie să judece el, să nu gândească, el trebuie doar să execute ce i se cere. Ceea ce şi face, trădându-l fără să clipească pe binefăcătorul său Tovkolea, scriind o notă informativă împotriva lui dictată de ofiţerul KGB, nepunându-şi nicio clipă problema dacă e adevărat sau nu ce scrie el, fiind preocupat doar de caligrafie.
După cum am sugerat deja la începutul acestor rânduri, povestea vieţii lui Ivan Mihailovici Saproşkinov nu este aşternută cronologic, ci după meandrele gândului personajului. De altfel, un cititor atent al romanului vede neapărat că Gde Buharest nu este atât povestea vieţii lui Ivan Mihailovici, cât cea a gândului său care ne poartă prin satele măreţei Uniuni Sovietice, prin Moscova, prin labirintica şi deopotrivă misterioasa clădire în care-şi desfăşoară cotidiana activitate de funcţionar clasa a II-a: „Îşi potrivi pasul pe scări şi nu văzu că un gând i se strecură înainte, o luă fuguţa pe scări, grăbindu-se să ajungă la birou înaintea sa. Când Ivan Mihailovici ajunse, gândul se instalase deja pe scaunul său. Saproşkinov tresări: de nu s-o apuca pârdalnicul să-i bea şi votcuţa”. Iar meandrele gândului (veritabil personaj) sunt influenţate în mare măsură de votca îngurgitată în timpul serviciului, la cârciumă după slujbă, în drum spre casă, în week-end.
Finalul romanului îl găseşte pe Ivan Mihailovici în drum spre România, spre Bucureşti, spre Buharest, unde speră (ce speră! e convins!) că va găsi un geamăn, un omolog, „în lumea tocmită în simetria ei perfectă”, nu se poate să nu existe acel frate care să-l aştepte pe peronul Gării de Nord.
Gde Buharest este un roman profund rusesc în spirit, în atmosferă, în profunzimea lui. Naraţiunea este de o mare savoare, chiar şi pentru cititorul care nu are exerciţiul lecturii din marii prozatori ruşi, că proza romanului nu e livrescă, ea nu pare a fi scrisă neapărat după romanele ruseşti, ci e – dacă nu de un veritabil realism – oricum, absolut verosimilă. Monologul interior al lui Ivan Mihailovici este excepţional, iar Constantin Stan e un maestru al stilului indirect liber. Precum marii prozatori ruşi – Gogol, Cehov, Goncearov – Stan scrie un roman remarcabil pe un personaj altfel banal, diminutivând în spirit slav cuvintele: lăvicioară, castraveciori, copeicuţă, cănuţă, păhăruţ, votcuţă (desigur!), vinişor, slujbuşoară……
Dacă ar fi tradus în Federaţia Rusă, Gde Buharest ar putea fi un best seller.
De menţionat că romancierul Constantin Stan – cam singurul optzecist care la începuturi n-a găsit că proza scurtă e cea care contează, romanul fiind în anii 1979-1983 perimat – vine dinspre proza sofisticată, cu multiple tehnici narative explicite, de la textualism şi intertextualism, aşadar, vine spre simplitatea marilor romancieri dintotdeauna, de la Gogol – să zicem – până la Llosa, ca să amintim pe ultimul laureat Nobel. Aş zice că aceasta pare să fie tendinţa în creaţia unui romancier, de la complexitatea tehnicilor narative spre claritatea scriiturii epice care să aibă neapărat în centru un personaj memorabil. Iar Ivan Mihailovici Saproşkinov este un personaj memorabil. În această metamorfoză constă maturitatea deplină a romancierului Constantin Stan.

Odiseea unui medic din infernul comunist până-n diaspora şi înapoi

Cornel Dimovici este un nume care nu-mi spunea nimic până la primirea romanului Vremea trădărilor (Sigma, 2010). Este vorba de un roman în registru realist, postfaţatorul Mihai Sin – el însuşi romancier de-o asemenea factură - susţinând că e şi de unul în mare măsură autobiografic.
Tânărul Alex Pop iese din închisoarea comunistă şi se trezeşte singur şi fără bani pe străzile unui oraş în care recunoaştem Clujul. După câteva tentative de a relua legătura cu nişte vechi colegi sau prieteni, eşuate, un personaj ca el fiind stigmatizat în epocă, în cele din urmă o găseşte pe Mona, o iubită, mai curând o prietenă altruistă, o mamă a răniţilor, la care-şi petrece câteva zile până se întremează.
Reuşeşte să-şi reia studiile de medicină, întrerupte de condamnare, şi reuşeşte chiar să le termine după grele încercări, cu securitatea pe urme, care-l şi monitorizează permanent, dar şi încearcă să-l racoleze ca informator, atmosfera din universitate fiind una de suspiciuni reciproce, de turnătorii, de persecuţii. Acum are o poveste de dragoste cu Tamara, studentă la filologie, o fată ciudată şi isterică.
Este repartizat medic la Comandău, un sat de secui pe-un vârf de munte, astăzi staţiune de ski, unde ia contact cu viaţa aspră a tăietorilor de lemne şi a ciobanilor, viaţă uşoară neavând nici un medic ca el, fără aparatură, fără medicamente, izolat de lumea civilizată. Dar şi aici, între păduri montane, este găsit de ofiţerii de securitate care întreţin atmosfera de suspiciune ca nişte veritabili pescari în ape tulburi, dar cu concursul cărora până la urmă emigrează la Paris, unde profesează ca simplu felcer. Se transferă apoi în Germania unde porneşte de la zero, se specializează şi într-un final ajunge medic primar şi şef de secţie. Aici o cunoaşte pe Ana, o româncă misterioasă, îndoctrinată, crescută la un orfelinat şi pregătită ca agent în laboratoarele securităţii; în Germania îşi pregătea un doctorat. Se iubesc, călătoresc în Italia, au un concubinaj fericit.
La revoluţia din 1989, Alex Pop revine în România în fruntea unui convoi cu ajutoare (medicamente şi aparatură medicală) şi găseşte o ţară devastată, plină de evenimente tulburi şi de case de copii handicapaţi, un adevărat iad.
Întors în Germania, are parte de-o surpriză de proporţii. E vizitat de Livia, prima lui iubită din tinereţe, de dinaintea condamnării, îmbătrânită şi urâţită pe care, de altfel, nici n-o mai recunoaşte. Aceasta îi povesteşte, cu un amestec de durere şi de ură împotriva tuturor, inclusiv a lui, cum – în timp ce el era închis – a fost racolată de securitate, care i-a luat fetiţa nou născută, apoi a trimis-o ca agent în diaspora. Fetiţa este chiar Ana şi este (şi) fiica lui, a lui Alex cu care, deci, trăise în incest. Nici Alex nu ştiuse că are o fată, nici Ana nu-şi cunoscuse părinţii, iar de Livia securiştii îi strecuraseră vestea că a murit în condiţii neelucidate vreodată. Romanul se încheie cu despărţirea de Ana, spre nedumerirea acesteia.
Fără a excela în tehnici narative de ultimă oră sau în compoziţie sofisticată, Cornel Dimovici povesteşte totuşi cursiv, coerent şi limpede, după cum creează personaje credibile. De asemenea, el are priză la real, scenele sunt absolut verosimile, dialogul nu are note false, poate doar unele descrieri au mai curând aspect de reportaj, de jurnal de călătorie, decât de proză.
Vremea trădărilor este romanul analizei socialismului românesc unde domneau „umilinţa şi decăderea şi depersonalizarea şi prăbuşirea, minciuna şi vânzarea, genocidul, dizolvarea totală, eliminarea unor clase de intelectuali, îndoctrinarea paranoică, sistematică, brutală şi trivială, a copiilor, elevilor şi studenţilor, a întregului popor, şi asta într-o epocă mult mai scurtă, însă mai cumplită decât epoca fanariotă”. Iubirile lui Alex Pop, cariera lui profesională, prieteniile sale – toate sunt doar aspecte secundare, eventual liant al evenimentelor dramatice din „vremea trădărilor”. Rănit, dezamăgit, obosit, epuizat de traversarea acestei epoci istorice vitrege, se hotărăşte să se reîntoarcă „în munţii ăia blestemaţi şi încăpăţânaţi, de unde, în urmă cu mulţi ani, fugise, sperând să se găsească şi să se înţeleagă şi să se elibereze...” Un final închis, nelăsând loc la nicio speranţă, întoarcerea aceasta fiind în fond una de învins resemnat.

Romanul document al unui fenomen: trecerea ilegală a frontierei

Isidor Chicet este etnolog, redactor-şef al unei reviste de specialitate, dar şi scriitor polivalent, autor de povestiri, de romane, ca şi de teatru. În 1996, a publicat un roman document: Transfug la Orşova. A doua ediţie - „definitivă” - a apărut acum la Editura Prier.
Romanul acesta este unic în literatura română, din cel puţin două motive: 1) că e un document cu fapte şi personaje reale şi 2) pentru că e singurul – după ştiinţa mea – care are subiect exclusiv un fenomen din anii 70-80 ai veacului XX românesc: trecerea ilegală a frontierei dintr-o ţară în care comunismul părea instalat pentru eternitate. Ca un veritabil jurnalist de investigaţie, Isidor Chicet pătrunde cele mai adânci dedesubturi ale fenomenului de un dramatism extraordinar. Se trecea Dunărea înot, în bărci pneumatice (foarte greu de procurat în acele vremi), cu instalaţii din tuburi de oxigen, pe anvelope de tractor, de pe vapoare de croazieră. Scăpa cine putea, după curaj, după puterea financiară şi după noroc. Ceilalţi erau prinşi şi întemniţaţi ori erau împuşcaţi de grănicerii români sau sârbi ori sfârşeau pe fundul fluviului
Autorul ne prezintă un personaj real, o aşa-zisă călăuză: Petre Ţerescu din Clisura Dunării, ultima verigă dintr-o reţea bine pusă la punct în toată partea de vest a României. Ţerescu era un adevărat erou: hărţuit de miliţie şi securitate, interogat şi închis în mai multe rânduri, suferind din când în când şi eşecuri, inclusiv familiale, el se afla într-o permanentă luptă cu sistemul, nefiind interesat doar de banii mulţi pe care-i primea pentru trecerile ilegale, dar mărturisind mereu că o făcea şi din sentimentul că scapă nişte oameni de teroarea roşie.Clisura Dunării este timp de două decenii teatrul unui război dur, surd, nevăzut între oameni şi sistemul opresiv. În prefaţă, Chicet menţionează: „Indubitabil, până în Decembrie 1989, Clisura Dunării şi în special Orşova a constituit un mit, o legendă vie, supapa pe unde se scurgeau, valuri-valuri, cei ce nu mai suportau regimul. (...) Prin poziţia sa geografică, Orşova intră în istoria modernă a României, fiind teritoriul marilor treceri Dincolo, teritoriul marilor migraţii către Occident”. În relevarea acestui fenomen se află miza romanului document al lui Isidor Chicet, miză câştigătoare, fără nicio îndoială. Acţiunea este antrenantă, viguroasă, de scenariu de film poliţist.
În addenda, avem un poem de Mihai Ursachi despre „gâştele toamnei”, care „gâgâie duios şi gâgâie/departe şi plâng zburând în şir/spre steaua dimineţii”; gâştele sunt, desigur, simbolul emigrării, magistrul din Ţicăul Iaşilor fiind închis la Jilava pentru o tentativă de trecere a frontierei tocmai în zona Orşovei. „...va pleca, totuşi, din ţară, după Revoluţie”, notează Chicet. Pentru acurateţea informaţiei, trebuie spus că Ursachi a reuşit să plece în Occident la începutul anilor 80, la revoluţie revenind la Iaşi, unde a ocupat chiar nişte demnităţi, şi unde s-a stins.
Ediţia aceasta a romanului document se numeşte, cum ziceam, definitivă. Mă gândesc acum însă că această carte ar putea avea pereche. După 1990, alt fenomen are loc exact în acelaşi spaţiu: alimentarea vecinilor de la sud de Dunăre cu benzină, în timpul embargoului, românii îmbogăţindu-se, iar sârbii reuşind să supravieţuiască. Bărcile care trecuseră mii de oameni dincolo în anii 70-80, treceau acum mii şi zeci de mii de canistre cu benzină. După succesul cu Transfug la Orşova, este limpede că Isidor Chicet, acest Truman Capote al nostru, ar putea recidiva cu un alt roman document.
(recenzie apărută în revista "Litere" nr.5-6/mai-iunie 2010)