Tur de bibliotecă

            Lângă un om mulțumit de sine, s-a așezat pe nesimțite o bibliotecă. Omul sărbătorește de unul singur mulțumirea de sine cu vin roșu ca sângele de taur. Biblioteca se apropie și mai mult, dar omul mulțumit de sine nu observă nimic, își ajunge sieși și sărbătoreștea aceasta cu vin roșu ca sângele.

                                                                 *

         Grușenka, personajul feminin al lui Dotoievski – o poezie expresionistă.

                                                                 *

          Melancolie bacoviană: „Dorm volumele savante-n înghețatele vitrine”.

                                                                  *

         Woland din Maestrul și Margareta este nu atât Diavolul, cât un Dumnezeu „pe invers”, un Creator al haosului și al întunericului.

                                                                    *

         Spre seară, cerul e murdar de pete-pete de nori. Parcă-l văd pe Woland ridicând palma și ștergând cerul ca pe-un geam aburit.

                                                                   *

          Exces de amabilitate ca o benignă găselniță diplomatică. Groomul de la Hotel de Paris din Memoriile unui trișor de Sacha Guitry povestește o mică întâmplare: „Într-o seară, contele Greffulhe – căruia îi răspundeam cu „Da, domnule!”, la nu știu ce întrebare pe care mi-o pusese – mi-a cerut: - Te rog să-mi spui „Domnule Conte”. Începând de a doua zi, le-am spus tuturor „Domnule Conte”./.../ Pe conți, modul meu de adresare îi mulțumea, iar pe ceilalți îi flata”.

                                                                       *

         Un poet mereu vesel și entuziast – un nonsens.

                                                                        *

          Ioan F. Pop crede că „Dumnezeu nu ține audiențe”. Eu credeam că întâlnirile cu Moise de pe munte sunt veritabile audiențe...

                                                                        *

          Sunt un cititor pe dos? Mă înnegresc zăpezile lirice.

                                                                         *

         Fructul de ananas, ca o statuetă postmodernă.

                                                                          *

         Un tur din zori al bibliotecii. Recitești o poezie de ici, un fragment subliniat din Dostoievski, de care nu-ți mai aminteai, o sentință cinic-cabotină din Cioran, un început de roman din colțul din dreapta sus a ultimului raft... Un tur de bibliotecă precum un tur de bufet suedez la o sindrofie: o măslină de ici, o tartină de colo, un peștișor cu lămâie de pe tava golită pe jumătate...

                                                                           *

          Poem pe cât de simplu și lapidar, pe atât de atotcuprinzător, poem de Vladimir Burici (în traducerea lui Leo Butnaru): „A pune toate lucrurile la locul lor/și să pleci!”

                                                                             *

          Să povestești Război și pace într-o frază de trei rânduri. Aud că există un  critic care poate așa ceva. Ba, în fraza respectivă se află și sentința despre roman plus portretele primelor 17 personaje.

                                                                               *

          Jean Cocteau: „Poezia este o morală. Numesc prin morală un comportament secret, o disciplină construită și guvernată potrivit aptitudinilor unui om care refuză imperativul categoric, imperativ ce deformează mecanismele”.

          Întrerup lectura de cele mai multe ori a volumelor în care poeziile sunt numerotate și n-au titlu. Poetul mi se pare lipsit de imaginație. Prefer un poem din trei cuvinte care  are un titlu de cincisprezece.

                                                                                *

           Expresionismul timpuriu, atât de pronunțat, de acut, basorelief în bazalt. Trakl: „...amuțește cătunul negru din vale/De parcă crucea ar coborî colina albastră a calvarului,/Pământul tăcut își azvârle din adânc morții”.

(fragmente apărute în revista Acolada, nr. 2/februarie 2016).

          

        

 

Cârpe de mătase

                                                  La o lansare de carte unde sunt solicitat să vorbesc, spun cât se poate de tern ce mi s-a părut mie important în op, iar pentru asta îmi ajung 200-300 de cuvinte. Sunt însă total intimidat de vreo poetă care începe cu: „N-am citit cartea, dar…” Apoi, timp de o jumătate de oră perorează cu o cursivitate admirabilă, cu un talent oratoric remarcabil, cu elocvenţă, cu multă emoţie impecabil jucată, cu gesturi largi şi modulaţii ale vocii… Doar ideile cărţii nu le regăsesc în minunatul cuvânt al distinsei …oratoare.

                                                           *

         Ioan F. Pop: „Scrisul nu e decât o funcţie secundară a cititului. Cred doar în scriitorii cu lecturi fundamentale, în cei care citesc mult, scriu puţin şi publică şi mai puţin. Mă conving doar cei care evoluează de la o disperare la alta”. Total de acord!

                                                           *

         Ce lux trăsnit, într-o lume plină de nenorociri şi tragedii absurde, să n-ai ce pune mâine pe masă, dar să citeşti toată ziua, cu nonşalanţa unui veşnic Dumnezeu al lecturii…

                                                           *

         Biata literatură! Criticul sau cititorul obişnuit pot greşi de multe ori în receptarea cărţii, dar nimeni nu le cere demisia de onoare din meseria de cititor. În mizerabila de politică, însă, se mai face curăţenie prin demisii de onoare. În literatură, ba!

                                                           *

         Oscar Wilde: „Nu există cărţi morale sau imorale. Cărţile sunt sau bine scrise sau prost scrise. Asta-i tot”. Mda! Nu sunt cărţi morale şi/sau imorale. Dar există uneori receptare morală sau imorală. Dar asta, până la urmă, nu are nici o importanţă.

                                                           *

         Să reformulăm: Jaf din jaf se face iad. Inclusiv în cultură.

                                                           *

         Cititorul bun este leneş, leneş, lenevos, dar citeşte literatură mare din spirit de igienă culturală.

                                                           *

         Încă de la 1906 părea să se fi scris suficient. O zice contele Tolstoi: „N-am avut atenţia suficient de puternică pentru a scrie. (Şi n-am de ce, e scris îndeajuns!)” Şi totuşi, din 1906 încoace încă se scrie, se scrie, se scrie…

                                                           *

         Cititorul e bine să fie în stare de veghe zi şi noapte. Zece secunde dacă aţipeşte la un pahar de vodcă, exact în acel interval câteva mii de scriitori îşi desăvârşesc opera, iar el rămâne un dezinformat, un necitit, un ne-cititor.

                                                           *

         Calitate şi cantitate, calitate după cantitate! Fredrich Nietzsche: „Se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta”.

                                                           *

         Poem-imagine de George Drăghescu, „în spirit de hai-ku” (zicere de la Nichita Stănescu, atunci când nu ies la socoteală cele 17 silabe): „O furnică/trage pe uscat/corabia lui Noe”.

                                                           *

         Cititorul are totdeauna scriitorii pe care şi-i merită.

                                                           *

         Un critic misogin. Zice despre o poetă că are un talent viril, bărbătesc.

                                                           *

         Titlu de poem de Georg Trakl: Spre seară, inima mea. Dar şi câteva versuri de-o mare limpezime şi de profundă trăire: „Dumnezeiesc e să te legeni beat prin pădurea aprinsă de amurg./Prin negru rămuriş răsună jelanii de clopot./Picură roua pe faţă”.

                                                           *

         Vasile Ghica, scriind doct despre prostie: „Afirmaţia că există un epicentru al prostiei este o diversiune. Proştii se găsesc pe toate drumurile”. Rezon!

                                                           *

         Multe pagini din literatura mizerabilismului douămiist: cârpe de mătase.

                                                           *

         Capodopera este precum vişinul meu din grădină, la mijloc de noiembrie: ca un foc de frunze roşu-strălucitor. Capodopera rămâne însă aşa pentru totdeauna, spre deosebire de vişinul meu care-ntr-o noapte cu brumă devine golaş ca un sumbru schelet de…capodoperă.

(texte apărute în revista Acolada, nr. 11/noiembrie 2015).

                                                           

        

     

        

        

Jurnal cu doi eminescologi

                                        

         Valentin Coşereanu, cunoscutul eminescolog botoşănean, a avut o idee extraordinară, aceea de a scrie un jurnal al tuturor întâlnirilor sale cu Petru Creţia, jurnal care – completat cu fel de fel de demersuri, independent de P. C., consideraţii, meditaţii, înscrisuri facsimilate – a devenit în cele din urmă volumul 100 de zile cu Petru Creţia (Editura Junimea, Iaşi, 2014, colecţia Memoria clepsidrei). În primul rând, pentru că Petru Creţia este o personalitate care merită cu prisosinţă o carte-omagiu, el fiind un spirit superior al timpului său, amintind prin realizările sale de geniile renascentiste. Pe cei doi i-a împrietenit pasiunea aplicată pentru Eminescu, unindu-şi forţele în lupta cu inerţia birocraţilor pentru a scoate la lumină zestrea manuscriselor eminesciene şi pentru a crea Memorialul Eminescu de la Ipoteşti ca centru de studii eminesciene sub egida directă a Ministerului Culturii, nu a înţepenitelor, anchilozatelor autorităţi locale. S-au încurajat unul pe celălalt, au deschis uşi cum au putut pe la ministere, pe la autorităţi judeţene, au pledat cauza şi la binevoitori luminaţi, şi la închistaţi în conformism, s-au dăruit cercetării operei eminesciene, nefăcând tabula rasa, ci fiind generoşi continuatori ai ideilor valorificării şi scoaterii la lumină a poetului, a ideilor de la Maiorescu până la Noica, au împărţit austeritatea vieţii din satul de lângă Botoşani…

         În al doilea rând, Valentin Coşereanu este de o onestitate perfectă. Scriind acest jurnal, Coşereanu nu se lustruieşte pe el, ci îl pune cu tot firescul în prim plan pe Creţia, fără exces de laude, de tămâiere, scoţând în faţă un om viu, activ, cu o uluitoare mobilitate spirituală. Cine l-a cunoscut pe Petru Creţia şi s-a bucurat de prietenia lui îl regăseşte aici integral, ba chiar îi descoperă trăsături subtile ale autorului Norilor care poate că i-au scăpat atunci. Mai este onest Coşereanu şi pentru că nu trece sub tăcere detalii care-l dezavantajează, micile gafe mai ales din debutul relaţiei, surpriza reacţiilor în anumite momente ale lui P. C., micile stângăcii. Din acest jurnal îl descoperim pe cărturarul, pe profesorul de greacă veche şi eminescologul, dar şi deopotrivă pe omul complex care a fost Petru Creţia, generos şi prietenos în fond, degrabă vărsător de nervi când era nedreptăţit.

         În capitolul introductiv, Valentin Coşereanu notează intenţiile sale: „Cartea joacă (pe muchie de cuţit) între notaţia de jurnal şi coloratura unor fapte trăite, fiind mai degrabă un jurnal de gesturi şi atitudini omeneşti; câteva urme pe care le-a lăsat Petru Creţia, mai ales despre Ipoteşti, în cele o sută de zile pe care am avut norocul (şi privilegiul) să le trăiesc împreună cu el întru aceeaşi cauză. Unele dintre ele au fost zile faste, altele nu. Toate, însă, intrau într-o altă normalitate; în normalitatea unui om cu totul aparte, despre care am găsit de cuviinţă că merită să vorbesc”. Dar, cartea este şi una de istorie recentă, a tranziţiei de la socialism la capitalismul de cumetrie, cum e şi de istorie literară pură, cititorul aflând de aici geneza şi realizarea unor proiecte ale celor doi legate de exegeza vieţii şi operei eminesciene, Coşereanu fiind director al aşezământului de la Ipoteşti, iar Creţia – cercetător ştiinţific. Bătălia lor pentru memoria lui Eminescu nu poate fi ocultată, nu poate fi nesocotită în economia demersurilor de 125 de ani pentru o posteritate prodigioasă a lui Eminescu.

         Se impune observaţia că cei doi îmbină perfect spiritul analitic, ştiinţific de cercetători aplicaţi şi aplecaţi pe  opera poetului cu iubirea lor pentru Eminescu. Într-o zi de vară, de pildă, Coşereanu îl surprinde  pe Petru Creţia  scriind, cu caligrafia lui inconfundabilă, în Cartea de onoare a Memorialului. Se retrage cu sfială, păstrând discreţia cuvenită, apoi merge singur şi găseşte următoarea profundă şi emoţionantă notă: „gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui, gândiţi-vă cu durere şi cu respect. Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu şi în care Eminescu ştia bine, cu o suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu. Dar în care nu ştia, umilit de neputinţă, ce va rămâne din el, că locul lui se va afla, pe veci, printre cei mai mari poeţi ai lumii. Anii aceia au fost, după aspra lege a firii, răscumpărarea unei prea mari arderi, a unei prea îmbelşugate şi străbătătoare respiraţii, a unor prea mari, zădărnicite şi zadarnice iubiri, dintre care nu cea mai mică a fost pentru neamul lui. A trăit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fără să ştie că va învia spălat de tot răul lumii şi că, în eternitatea istoriei toţi ai lui, noi cu înaintaşii noştri, îl vor iubi ca pe nimeni altcineva. Petru Creţia, 1. VIII. 91”. În treacăt fie spus, nu-mi pot imagina pe vanitosul Călinescu scriind ceva asemănător o dată ajuns la Ipoteşti.

         E lăudabil faptul că volumul nu e liniar, că depăşeşte cadrul diaristic, că nu consemnează tern data şi întâlnirea celor doi. Cartea are numeroase paranteze semnificative, ample divagaţii necesare, consemnarea autorului – în lipsa lui Petru Creţia – a demersurilor la autorităţi, lupta cu adversari veninoşi şi neiubitori de Eminescu, a piedicilor puse de birocraţia stufoasă şi tulbure a tranziţiei, ca şi de reclamagii de profesie sau carierişti aflaţi mereu pe meterezele unor cauze care nu erau ale lor.

         100 de zile cu Petru Creţia reprezintă, în fond, o excelentă carte de istorie literară care dă seamă de aproape un deceniu de luptă pentru scoaterea la lumină a lui Eminescu în integralitatea spiritului său prodigios, de fapt, genial, multilateral cultural. Cine cunoaşte nivelul cercetării fenomenului Eminescu la mijlocul anilor ’80 şi-l compară cu cel de astăzi are cât de cât o imagine a saltului extraordinar la care Petru Creţia şi Valentin Coşereanu au un merit ieşit din comun, după cum, la fel, îşi va face o imagine despre diferenţa dintre stinghera casă memorială de la Ipoteşti din anii ’80 şi complexul Memorial de astăzi.

(cronică apărută în revista Argeş, nr. 11/2015)

Merele de aur pe poliţe de argint

                              A scrie proză? întreabă Matei cel cu mintea-n nori. Nimic mai simplu. Scrii poezie fără să ai talent şi iese proză veritabilă, bună sau proastă, dar veritabilă!

                                                           *

         Citesc aproape zilnic din masivul jurnal al lui Ion Lazu, jurnalul ultimului deceniu ceauşist: Vreme închisă. O notă din 20 mai 1980 e o adevărată proză concentrată în câteva rânduri. O reproduc cu plăcere:
          "Ţăranul filosof care plângea privind stelele. Căsătorit cu o frumoasă care îl sufoca pur şi simplu cu drăgălăşenia şi în schimb neglija gospodăria. O lasă şi ia una urâtă şi harnică foc, dar asta îl înşela cu vecinul. O ţine de vorbă toată noaptea şi femeia prea obosită, ca prin vis, recunoaşte că l-a înşelat. Acum bucovineanul nostru are el însuşi o amantă, "spurcata din vale", cum o numeşte cu ciudă soţia; se duce primăvara să-i are şi ei; de Anul Nou aceea îşi trimite fetiţa cu sorcova, soţia ştie că e fata bărbatului ei..."

                                                           *

         A da un citat dintr-un autor celebru fără să-l comentezi cumva e ca şi cum ţi l-ai însuşit ca pe o convingere a ta în sensul acela.

                                                           *

         Orchestra maimuţelor de la Marele Bal al Satanei din Maestrul şi Margareta: „Pe estrada din spatele lalelelor, unde cântase orchestra regelui valsului, acum se scălâmbăiau, într-un fel de jazz, maimuţe. O gorilă uriaşă, cu favoriţi zburliţi, cu o trompetă în mână, dansând greoi, dirija. Pe un rând stăteau urangutanii, suflau în trompete strălucitoare. Pe umerii lor, sub formă de evantai, se instalaseră cimpanzeii veseli, cu armonici. Doi paviani cu coame ca de leu cântau la piane, şi pianele acestea nici nu se auzeau în larma, piuitul şi bubuitul saxofoanelor, viorilor şi tobelor din labele gibonilor, mandrililor şi macacilor…” Satana şi muzica!

                                                           *

         Cronică de familie (Petru Dumitriu), dincolo de discutabile teze şi antiteze, un roman perfect compoziţional, construit din scene şi portrete, una/unul, după alta/altul: scenă-portret-scenă-portret… Un cerc perfect.

                                                           *

         Locurile comode/incomode de lectură pentru Emil Brumaru, de la tinereţe până la senectute: „Pat, fotoliu, covor întins pe pământ într-o colibă confecţionată de mine, copac, într-un compartiment de vagon stricat şi dus pe linie moartă, pe-o insuliţă de pe râul Argeş, la Curtea de Argeş, aşezând cartea pe fesele musai goale ale unei femei destul de atrăgătoare. Inedit e să mergi pe stradă citind un volum gros, eventual o enciclopedie: atragi atenţia, ţipetele fac wow!”

                                                           *

         Scriitorii sunt îndeobşte de două feluri: orgolioşii, vanitoşii, pe de o parte, şi modeştii, pe de alta.

         Orgolioşii sunt de o singură categorie: vanitoşii.

         Modeştii sunt de două feluri: 1) cei care declară public: „Sunt modest, dar vreau să se ştie” şi 2) cei care declară: „Sunt modest şi vreau să nu se ştie!” Notă: modeştii din categoria a doua fac parte din prima categorie.

                                                           *

         Aforismul ca o căsuţă alcătuită dintr-o cameră şi un holişor strălucitor. După ce l-a scris, autorul iese în prag, pe scăriţa din două trepte scunde, se uită în zare şi vede romanul apropiindu-se înspăimântător, ca un bloc zgârie nori, negru, întunecat, măreţ.

                                                           *

         Solomon cel înţelept: „Ca merele de aur pe poliţe de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui”. Să luăm aminte! Mere de aur pe poliţe de argint trebuie să fie cuvintele în carte, cărţile în bibliotecă… Altfel, tot vorba lui Solomon, totul e zădărnicie şi vânare de vânt.

                                                           *  

         Vom putea găsi în vreun jurnal de azi, deci pe vreun blog, o însemnare de-o asemenea trăire simplă şi profundă precum cea din 29 mai 1903 din Jurnalul contelui Tolstoi?: „Seara am umblat şi m-am entuziasmat de frumuseţea naturii…”

                                                           *

         Poezia este geamul prin care vedem din afară înlăuntrul, din Univers Cosmosul, dinspre formă fondul, dinspre atmosfera cea mai rarefiată miezul de diamant al planetei. Cel puţin asta ne sugerează Nichita Danilov: „Pe un zid complet alb mi-am desenat/imaginea propriei mele absenţe./Astfel: în loc de ochi:/o gaură neagră în zid./În loc de picioare:/o gaură neagră în mijlocul zidului,/după care m-am prăbuşit înăuntru”.

                                                           *

         În zi de vară, călătoresc din sudul României până dincolo de centru, spre nord. Plec de la un Olt lat cât Dunărea şi luat cu peisajele, cu oraşele, cu oamenii, mă trezesc pe la Izvorul Mureşului unde Oltul este cât un şanţ plin de apă după o ploaie torenţială de vară. Similitudinea e cu romancierul de tetralogii de 80 de ani care în urmă cu şase decenii scria nişte schiţe de o pagină.

                                                           *

         Adevărata originalitate a omului pusă în evidenţă de Cioran: „Să nu mai ai nimic în comun cu oamenii în afara faptului de a fi om”.

                                                           *

         „N-ai mai publicat nici o carte de cinci ani!” mi se spune cu un vag accent denigrator sau măcar de reproş. I-aş putea spune că am patru cărţi în manuscris. Dar, îi răspund molcom: „Ştii de câţi ani nu mai publicase Cervantes o carte înainte de Don Quijote? De douăzeci de ani…” Şi l-am impresionat pe amicul meu, deşi pe mine m-a ferit Dumnezeu de a avea în lucru un Don Quijote!

                                                           *

         Scriitorul cu opera deja încheiată, cu Operele complete editate, întreabă:

-          Cum se rezolvă acum întâmpinarea definitivă a receptării operei mele?

I se răspunde:

- Prin câteva note laudative de zece rânduri şi cam atât…

- Şi asta ajută consacrării definitive?

- Nu, dar aşa vă obişnuiţi cu posteritatea!...

    (text apărut în revista Acolada, nr. 7-8/2015)

Jurnalul unui tânăr moralist

Daniel Săuca – La centru prin nord-vest (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015). Încă tânăr poet pe cât de interesant, pe atât de parcimonios cu publicarea producţiunilor sale, Daniel Săuca este şi om al cetăţii, ca să zic aşa, director al Centrului Cultural Sălaj, organizator de manifestări culturale de nivel naţional, dar şi publicist de atitudine. În acest gen cred că se înscrie şi actualul jurnal publicat iniţial în revista Caiete Silvane unde e redactor-şef. Este vorba de un jurnal „pe sărite al disperării”, neţinut la zi şi neţinut la modul clasic. Note, însemnări, tablete – acestea formează cuprinsul jurnalului; şi toate marcate de o anume atitudine morală, căci autorul este un moralist, fără îndoială. Textele dezvăluie un ton amărui, Săuca având dubii despre ce citeşte în presă, despre ce se întâmplă în politica noastră, în societate. Însemnările sunt sintetice, rareori facile, de cele mai multe ori profunde precum aceasta, trimiţându-te în urmă cu memoria, spre contele Tolstoi: „Bolile trupului/bolile sufletului. Cauza bolilor? Câţi mincinoşi, câţi criminali, câţi hoţi sunt sănătoşi mai mult, mult mai mult decât virtuoşii ori credincioşii planetei? Să repeţi truisme, locuri comune bătătorite până la grotesc. Grota grotescă. Aproape nimic despre insula din mijlocul cerului. Mijlocul infinitului. Nu putem reface nimic din ceea ce am pierdut. Pierdem în fiecare secundă două secunde de viaţă. Nu putem câştiga viaţă prin moarte. Nu mai contează nici începuturile, nici sfârşiturile. De ce recunoşti imposibilitatea mântuirii? Fineţea receptării glasului Lumii. Poate că releele nu mai funcţionează de mult. Nu mai suntem on line cu lumea aparent dispărută”. La sfârşit, ca-ntr-un fel de addenda, autorul inserează câteva texte poetice marca Daniel Săuca din care cităm pe ultimul, intitulat Suspendări: „Ne sugrumăm gândurile/Ne aţipim iluziile/Ne torturăm ideile/Ucigaşi profesionişti/Vechi magicieni/Călăi sentimentali/Îngrăşaţi prea devreme/Cu putreziciunea lumii”.

Spiritul Şcolii de la Târgovişte nu moare

         Ion Mărculescu se vrea un vădit continuator al faimoasei Şcoli de la Târgovişte.  Domnia sa scrie romane, dar mai ales jurnale, unele nu intime, ci pur literare, în spirit, dar şi în răspăr faţă de Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa. Exemplar pentru acest tip de scriere este Jurnalul de la Marcona (Însemnările) (Editura Trei, 2015). Membrii Şcolii de la Târgovişte, după cum se ştie, au debutat editorial după 40 de ani, programatic, aşteptând să se încheie „obsedantul deceniu” pentru a-şi scoate la iveală cărţile altfel deloc angajate politic, cum se cerea în epocă.  Dar şi jurnalele lor  - scrise în perioada lor de „prohibiţie - sunt curate, în sensul că sunt livreşti, fără a fi împănate cu „şopârle” sau alte aluzii, în afară poate de fundalul subliminal în care trăiau protagoniştii: să vedem contextul social în care-şi scria jurnalul Radu Petrescu, lucrând la un institut agricol de la Băneasa, total în afara preocupărilor sale filologice, şi cu un salariu la limita subzistenţei, altfel el fiind captat până peste cap de literatura antică, medievală şi modernă; cam la fel se întâmplă şi cu Mircea Horia Simionescu cel din jurnalul Trei oglinzi, el fiind în acea perioadă redactor la Scânteia sau consilier în CC al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, dar deloc angajat social-politic. Era totuşi perioada în care autori de jurnale erau persecutaţi, de la personajul fictiv al lui Constantin Ţoiu din Galeria cu viţă sălbatică Chiril Merişor, până la autori reali ca Ion Caraion şi Gheorghe Ursu, acesta din urmă fiind ucis în închisoare din pricina jurnalului său.

         Ei bine, diaristul Ion Mărculescu, în condiţii de deplină libertate de expresie, scrie jurnal la fel de…neangajat, ca şi celebrii săi „concetăţeni” din fosta cetate domnească, şi el aşteptând o vârstă matură pentru ieşirea în lume. Altfel zis, jurnalul la Ion Mărculescu este un fel de roman compozit, un roman în jurnal, nici măcar autobiografic, ci despre nimic şi despre tot. De altfel, autorul are un  apetit nesăţios pentru gratuitate, dar pentru o gratuitate care trimite subliminal la parabolă şi pildă dintotdeauna, pentru minimalism, proiectând la pag. 286 chiar un program estetic: „Să vorbeşti sau, de ce nu, chiar să scrii un roman despre tot şi despre nimic. Ăsta chiar poate fi un program literar! Să scrii despre tot şi să nu spui nimic, să scrii despre nimic şi să spui tot. Să spui tot despre tot şi nimic despre nimic. Să nu spui nimic, dar prin asta să spui tot. Să nu spui nimic şi nimic să rămână. Cel mai greu este să spui! Chiar şi când nu ai nimic de spus”. Cine l-a cunoscut pe Mircea Horia Simionescu, şi cine l-a şi citit, îl regăseşte întrucâtva printre aceste rânduri ludic/programatice. Mă rog, nu doar printre rânduri, dar şi ca personaj al jurnalului, Ion Mărculescu descriind câteva întâlniri cu autorul Dicţionarului onomastic la reşedinţa lui MHS de vară de la Pietroşiţa.

         Deşi datat 2007-2012, jurnalul acesta nu este unul propriu-zis, deloc de urmărit cronologic, ci o operă în sine, o colecţie de portrete (reale sau fictive ori real/fictive), situaţii, subiecte de romane visate, la modul serios sau parodic, comentarii savant-spumoase speculativ la ştiri actuale de interes naţional sau mondial, tablete de actualitate sau poveşti de demult, amintiri cu tâlc, cu morală… Nu avem de-a face cu un jurnal document, ci cu unul pur literar, cu un jurnal ca literatură, oniric şi ludic, autorul dându-se adesea în spectacol, făcând pe claunul nu fără umor şi autoironie. Jurnalul acesta a fost scris, ne asigură autorul, pentru că „oamenii au nevoie de poveşti. Daţi-le oamenilor salam şi poveşti!”  Şi autorul – credincios programului său - ne oferă cu fiecare pagină din jurnal poveşti în care echilibrează popularitatea cu ştiinţa naraţiunii.

         Masivul volum al lui Ion Mărculescu cuprinde literatură din cea mai diversă, scrisă toată cu o (auto)ironie remarcabilă, cu o ironie bonomă, ca să zic aşa. Predomină scurtele povestiri absurde sau suprarealiste: „Marele fior ne bagă răceala în oase: se apropie vertiginos anul 2012. Anul Apocalipsei. Anul Sfârşitului Lumii. Semnele sunt clare chiar şi pentru mine care, de felul meu, nu sunt un prăpăstios: o pisică a murit călcată de o maşină, pe mine mă doare un picior la genunchi, a fost interzis europenilor consumul de mărar şi de canabis, mi-am pierdut un inel pe care aveam cheile de la mai multe uşi, lui Jan Ju, consăteanul lui Galileo Galion, i-a apărut o gâlmă într-un vers cu rimă, care promitea a fi perfect din punct de vedere literar, am visat urât azi-noapte, se făcea că eram prin Germania şi mă rătăcisem de grupul de turişti cu care venisem în excursie, celebra Tanţa s-a lăsat de descântece. Şi mai sunt şi alte semne…” Un adevărat poem, după cum se vede, net superior banalului subtitlu al volumului de Însemnări.

         Dar Ion Mărculescu, luat de condei, scrie veritabile pagini de literatură suprarealistă, în spiritul lui Daniil Harms, pagini care nu au nimic comun cu genul diaristic, având în schimb cu literatura modernă adevărată: „Lucrurile s-au întâmplat astfel: în timp ce pilotul făcea tumbe cu avionul, traista cu mâncare, pe care o avea lângă el în carlingă, i-a căzut şi l-a lovit mortal pe singurul ţăran care se afla pe acel câmp./Apoi avionul a căzut cu pilot cu tot, dar nu oricum, căci elicea acestuia, într-o ultimă rotaţie, a retezat capul aviatorului. Capul aviatorului a mai zburat aşa, uimit cum era, încă vreo douăzeci de metri (cu aproximaţie) după care s-a oprit într-un boschet plin cu furnici./Alte amănunte nu avem./De fapt, în ultimul moment, am aflat că lucrurile s-au întâmplat astfel: nu era avion, ci un elicopter care zbura şi el aşa cum zboară orice elicopter. Un ţăran care zbura pe deasupra lanurilor de porumb şi avea şi o sapă în mână, a fost lovit de elicea elicopterului, care i-a retezat capul. Pilotul, de fapt, n-a păţit nimic, dar el susţine că, probabil, ţăranul era beat şi şi-a tăiat singur, din greşeală, capul cu sapa pe care o avea în mână şi care, nu se ştie de ce, era foarte, foarte ascuţită”.

         Jurnalul acesta are şi o impresionantă galerie de personaje, unele fictive probabil, altele reale, pe care eu însumi le recunosc: poetul Grigore Doi, Domnul Mişu etc.

         Dar, dacă vom conveni că jurnalul nu e propriu-zis jurnal, el putând lejer să nu fie datat fără a pierde ceva, jurnalul nu e nici de la Marcona decât în infimă măsură, el fiind de fapt de la Târgovişte. La Marcona, autorul merge din când în când să se întâlnească amical cu bătrânul său tată, veteran de război, nonagenar obsedat de vârstă şi  de durerile de măsele; dar merge şi pentru a-şi îngriji gospodăria de acolo, prilej pentru alte pagini savuroase.

         În fine, avem de-a face cu o carte de literatură autentică, o literatură îndeosebi de actualitate. Dovadă este şi finalul volumului de 480 de pagini, un final parabolic, unul care închide o carte cu o viziune, ci nu un jurnal „la rând”: „Ca o concluzie: Patria îţi va fi recunoscătoare./Doi angajaţi ai primăriei te vor lua de mâini şi de picioare şi te vor arunca peste alte cadavre în groapa comună. Apoi vor arunca pământ peste tine. Bolovanii de pământ îţi vor intra în gură. Vorbele tale de acum încolo vor fi pământ şi vei vorbi pământ./Cei doi angajaţi ai primăriei vor mormăi nemulţumiţi că sunt prost plătiţi pentru munca depusă. Primăria e zgârcită. Guvernul e zgârcit. Partidul aflător la putere e zgârcit. Toţi, de la o margine la alta, sunt zgârciţi. Pământul care te înghite e zgârcit. Groapa în care ai fost aruncat e prea mică. O groapă zgârcită. A trebuit să te chirceşti. A trebuit să strângi genunchii la gură. A trebuit să te culci pe o coastă, ca să-i faci loc şi celuilalt cu care patria a fost recunoscătoare”.

         Scris formal în răspăr faţă de jurnalele membrilor Şcolii de la Târgovişte, dar, în fond, în duhul acestora, Jurnalul de la Marcona dovedeşte un singur lucru, că spiritul celebrei Şcoli de la Târgovişte nu moare.

                 (cronică apărută în Argeş nr. 8/august 2015)

Respiraţia Mării Negre la Tuzla

                                  După ce conduci vreo cinci ore, pierdut într-o pânză de maşini multicolore lungă de peste 200 de kilometri, spre prânz adormi pe plajă cu o carte pe piept. Ajuns la hotel, în oglindă îţi descoperi un bust roşu rac fiert cu un profil de carte albă semideschisă. * Întâmplare banală. Duminică seara, eseista Aglaia Filipciuc şi-a uitat pe bancheta din spate a Trabantului tânărului poet Eugeniu Mirciulescu-Emir: lenjeria intimă, ochelarii cu ramă de ceramică de Horezu şi însemnările nepreţuite despre un volum de poeme fracturiste. Luni, la prânz, poetul o sună la telefon pentru a i le returna. „Dragă, îi răspunde eseista, te rog să le păstrezi ca pe nişte relicve din epoca roşie a metapostmodernismului!” * Şi în Istoria Regelui Gogoşar, ca-n toate celelalte romane, Radu Aldulescu creează câte un personaj cu viziune apocaliptică, cu discurs alunecând în ton profetic. Aici, un bătrân slinos, un boschetar din Balta Albă, un „jidov rătăcitor” îl abordează – fără a-l cunoaşte - pe Emanuel Victor Calomfirescu, în stradă bucureşteană, în apogeul „epocii de aur” şi-l mustră în stil biblic: „Degeaba că minciuna îţi dă să mănânci şi-ţi ţine de cald, că nu vei mai creşte nici un centimetru, ba tocmai dimpotrivă. Vei scădea. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Până n-ai să înveţi să citeşti şi să pătrunzi, n-ai nicio şansă să scapi. Calea mântuirii e strâmtă şi necăjicioasă, stimate domn, aşa că strâmtorează-te şi necăjeşte-te. Tot răul spre bine, omule, şi mai ales, omule, nu uita datoria pe care o ai faţă de om. Să nu uiţi, omule… Glasul i se limpezea treptat, devenind tot mai ridicat, atingând în sfârşit un apogeu bubuitor: Pocăieşte-te! Tu l-ai omorât pe Iisus! îl împunse cu arătătorul în piept. Ia-ţi seama, omule! Pocăieşte-te!” (Luni, 20 iulie 2015).

                                                           *                                                        

         La ghiol, ca ologii la Capernaum: femei obeze şi cu celulită, bătrâni semiparalitici în baston, dar şi femei tinere, însă, cine ştie, cu beteşuguri ascunse. Aici m-am operat, doamnă dragă, (arată pe la coapse), nici nu mă puteam mişca, dar nămolul acesta de Techirghiol m-a pus pe picioare! Un grup mai mare de ucraineni, ele blonde şi suple, ei – atletici, având grijă de copii. O femeie tânără traversează plaja cu sânii înnegriţi de nămol, ca două pătlăgele vinete mai mari, umflate cu azotat…* Radu Aldulescu, transformând pe nesimţite, din când în când, monologul interior în…dialog interior. * Pe sticla de bere din care mă hidratez pe plajă scrie: „Meriţi mai mult după o zi plină!” Bogdaproste! zic în sine-mi, deşi nu ştiu dacă am avut o zi plină. Poate doar plină de soare”. (21).

                                                           *

         În librăria din Mangalia (ca de obicei, cu ofertă bogată), găsesc „poemul” Moscova-Petuşki de Venedikt Erofeev şi, cucerit de la primele rânduri, întrerup lectura la Regele Gogoşar. * Corectez cel de-al patrulea volum de memorii al lui C.A. şi mă descopăr a fi un fel de…Moş Virgulă. Pe fiecare pagină tai două virgule nelalocul lor şi adaug alta unde se impune. * Călătoria lui Erofeev cu trenul pe ruta Moscova-Petuşki, însoţit de o valiză mică din care tot scoate băuturi cu care face diverse cocteiluri. Iată cocteilul „Măruntaiele căţelei”: Bere jiguliovskoe (100 gr.), Şampon Sadko, negustorul bogat (30 gr.), Spray pentru curăţarea părului de mătreaţă (70 gr.), Adeziv BF (12 gr.), Lichid de frână (35 gr.), Insecticid pentru distrugerea insectelor mici (20 gr.)/…/După două pahare din cocteilul acesta, omul devine atât de inspirat, încât te poţi apropia de el şi, timp de o jumătate de oră, poţi să-l tot scuipi în bot, de la un metru şi jumătate, iar el n-o să-ţi zică nimic”. (Miercuri, 22 iulie 2015).

                                                           *

         Pe-o plajă pustie la Tuzla, faceţi nudism şi priviţi marea care trimite şi retrage valuri albe şi înspumate ca bărbile ierarhilor din Sfântul Sinod. E un fel de respiraţie a Mării Negre, cu o expiraţie zgomotoasă şi inspiraţia înfundată. * Ideile pe care le uiţi după trei minute; înseamnă că nu sunt bune de nimic, îţi zici. Dar, poate că şi ideea genială a lui Einstein a fost în mai multe rânduri o idee de trei minute şi uitată, şi poate nu doar a lui Einstein, dar chiar şi a altor înaintaşi sau contemporani de-ai săi. M-a ferit Dumnezeu să fiu înaintaşul sau contemporanul său. Oricum, fie vorba între noi, nu reprezentam nici un pericol, eu neînţelegând bine nici acum formula asta cică genială: e=mc2. * E a patra zi în care nu văd nici un nor, necum negru, dar nici vânăt sau alburiu ca de vată. Din zori şi până-n seară, o catastrofă de cer albastru peste o catastrofă de întindere de apă bleumarin, între ele tronând soarele ca un uriaş nucleu atomic gata să detoneze Universul din clipă în clipă ca pe-un nimic… * Foarte expresiv, în violenţa lui, tabloul revoluţiei în 21 decembrie 1989, „pictat” de Radu Aldulescu în mijlocul romanului lui. * Iar, la ora 18,00, pe plajă, mesajul de pe sticla de bere: „Meriţi mai mult după o zi plină!” Bogdaproste! (Joi, 23).

                                                           *

         Un cocteil după modelul Erofeev s-ar putea numi „Troica financiară”. * Toată dimineaţa, pe plaja pustie de la Tuzla, valurile mari fac pe mal un dig moale, pufos sub tălpi, verde, de alge. Pe creasta valurilor, pescăruşii borţoşi se lasă ridicaţi-coborâţi ca nişte păsări de plastic, dar ei îşi văd nestingheriţi de pescuitul cu ciocul, mai rentabil decât cel cu lanseta, plasa, setca etc. * Un lucru românesc dezastruos bine făcut! Acesta poartă numele de Vama Veche. Cică, Sudul sălbatic! În zece ani, dintr-o plajă virgină la malul mării, la graniţa cu Cadrilaterul, s-a făcut un amestec cretin de clădiri în toate stilurile (non)arhitectonice posibile, de la bojdeuci acoperite cu trestie, până la hoteluri simandicoase de patru stele ca la Paris, de la restaurante ostentativ rustice, cu rogojini pe jos, unde ospătăriţele te servesc desculţe, până la altele de lux. Totul înşirat de-a lungul unor drumuri/străzi de pământ, cu praful până la glezne, ca-n Depărăţeanu. Şi pentru asta, nişte fundaţii care se lăudau că salvează Vama Veche au tocat un car de euro. Concurenţa la preţuri este însă pe dos, nu cine oferă cel mai bun preţ (apropiat de cel corect), ci cine oferă pe cel mai umflat. Şi observ că multor turişti asta li se pare de bon ton… (24).

                                                           *

         Pe plaja ghiolului, citesc alternativ: o secvenţă de cinci-şase pagini din revoluţia de la 1989 din romanul lui Radu Aldulescu, apoi o povestire de două-trei pagini din „poemul” lui Venedikt Erofeev. * Apocalipsa cerului albastru şi a mării bleumarin. * Seara, pe terasele de pe faleză e Marea Crăpelniţă. Bărbaţi, femei şi copii bagă-n ei de parcă mâine ar veni sfârşitul lumii. Cozi la şaorma, hamburgheri, covrigi calzi, pepeni, îngheţată, mititei şi cârnăciori, la bere şi carafe de vin, baclavale şi bragă… (Sâmbătă, 25 iulie 2015).

                                                           *

         În librăria din Mangalia, pe acelaşi raft cu Venedikt Erofeev, Marta Petreu, Radu Aldulescu, Albert Camus, Adrian Alui Gheorghe… se află şi volumul Mihaelei Rădulescu – Cum iubesc bărbaţii. Mi-e lene şi lehamite să-l răsfoiesc, dar cred că, de fapt, cartea – autobiografică fiind – ar trebui să se intituleze Cum fac sex milionarii. * În sfârşit, şi pe litoral mai apar nişte zdrenţe de nori; măcar la şapte zile o dată. * Seara, trei ore la localul Pura Vida din Vama Veche. Bem bere şi-o ascultăm pe Navi, acompaniată la chitară de Victor al nostru, mă rog, aici Mihail. Fata cea plinuţă face show adevărat. Când ajungem în Eforie Sud, puţin după miezul nopţii, faleza e încă plină de lume. Mâncăm mititei pe terasă la Paradox şi bem bere. (26).

                                                           *

         Ce final trist al voiosului „poem” Moscova-Petuşki! Beţia naratorului ajunsă la apogeu, eşuată într-un întuneric compact şi în descrierea crudă a persecuţiilor, imaginare sau reale, la care e supus. * Un moldovean din Bălţi vine pe plajă cu doi pepeni într-o mână. „Cu doi pepeni într-o mână e cam greu!” zice proverbul. Dar, iată, nu imposibil. Grupul său de băieţi şi fete tocmai terminase primul bidon de bere şi-l destupase pe-al doilea. Între două bidoane de bere merge bine un pepene. (Luni, 27 iulie 2015).

                                                           *

         Un fel de tautologie. Pe plaja de la Venus, pe malul mării, citesc versuri de Iulian Talianu, versuri obsedate tocmai de marea care „m-a încercuit precum o câmpie/ea nu a lipsit niciodată/din insomniile mele…” * Finalul romanului Istoria Regelui Gogoşar, parcă accelerat. Radu Aldulescu încearcă să aducă din romanele precedente câteva personaje, de data asta în plan secund, parcă pentru a nu uita cititorul de ele. De pildă, Robert Stan alias Robert Satan, din Îngerul încălecat, aici doar un gropar într-un cimitir. Dar şi moartea lui Emanuel Victor Calomfirescu e accelerată, o moarte provocată de opulenţă, de lipsa de măsură în toate, de excese. Aldulescu are, de altfel, vocaţia de creator a unor oameni bolnavi moral… (Marţi, 28).

                                                           *

         Dimineaţă cu ceaţă deasă, cum n-am mai văzut niciodată în plin sezon estival. Drumul de la Eforie la Venus a fost o orbecăială. Dar pe la 10,00, pe toată întinderea mării s-a luminat cu nori alburii. * Melancoliile de toamnă ale lui Iulian Talianu: „vine toamna şi dimineaţa abia/se mai urcă pe ziduri”; şi: „vine toamna şi neliniştea este vie/ca o picătură de sânge”; în fine: „tăcerile se înlănţuie toamna/şi umbra începe să facă paşii tot mai mari/în urma mea flutură pânza de păianjen/a zilei de ieri”. * Bere. „Meriţi mai mult după o zi plină”! Ce prieteni nesperaţi găsesc în producătorii de bere. (Miercuri, 29 iulie 2015).

                                                           *

         La ginul tonic din zori, de pe terasa hotelului, recitesc din Esculapii rurali ai lui Cehov. Felcerul Kuzma Egorâci îl doftoriceşte pe basul Mihail Fedotici Izmuncenkov cel răguşit. Felcerul îl ceartă pe cântăreţ că bea prea multă vodcă, dar basul se scuză: „E drept că vodca produce şi başilor răguşeală, dar, după cum ştii, Kuzma Egorâci, octava se face mai bună de pe urma răguşelii… Noi nu putem fără vodcă. Ce fel de cântăreţ ar fi acela care n-ar bea vodcă? N-ar fi cântăreţ, ci, iartă-mi expresia, o curată ironie!... De n-aş avea îndeletnicirea asta, nici n-aş lua-o în gură, blestemata de ea! Vodca este sângele satanei!...” * Nu mai faceţi plajă. Vă bucuraţi de faleza pustie în dimineaţă şi vă plimbaţi pe ea, la deal, la vale… * După masa de prânz la Paradox, revenirea acasă. 400 de kilometri – patru ore. Iar acasă, seceta şi-a făcut de cap. O victimă la prima vedere: un prunişor uscat. Dar mă consolez cu sticla care mă firitiseşte/amăgeşte: „Meriţi mai mult după o zi plină!”(Joi, 30).

    (text apărut în Argeş, nr. 8/august 2015)