Ultimele zile ale lui Eminescu la Timpul

            Nicolae Georgescu – originar din satul Jupânești – Argeș, pe Râul Doamnei – este critic și istoric literar, profesor, dar și, fără îndoială, cel mai bun eminescolog al momentului. Nimic din ce privește pe poetul național nu-i e străin, fiind cea mai autorizată voce. A publicat chiar o ediție a tuturor edițiilor (27 la număr) lui Eminescu la Editura Academiei. Vreme de mai bine de un an, în revista Argeș, a analizat poezia lui Eminescu din punct de vedere strict filologic. Recent, a publicat volumul Eminescu: ultimele zile la Timpul – Documente, informații, ipoteze, prezentate și comentate (Casa Editorială Floare Albastră, București, 2016). Cartea este structurată, după cum spune autorul în Prefață, „după un model natural: cercurile pe care le face o apă lină când dai cu o piatră în ea”. Da, capitolele se numesc: Primul cerc: vorbe și fapte; Cercul al doilea: fapte și vorbe; Cercul al treilea: fapte, fapte, fapte...; Cercul al patrulea: vorbe, vorbe, vorbe; Cercul de margine și Cercul de catifea.

            Cu tenacitate și cu aplicație de detectiv literar, N. Georgescu reface traseul lui Eminescu din ziua de 28 iunie 1883 și din cele precedente. „Secvențele acestui traseu, mărturisește autorul, au fost developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii 30 ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910, și apoi, reluate în 1924, cele ale lui Vintilă Russu Șirianu abia în 1967, amintirile lui Al. Ciurcu în 1911, procesul verbal al poliției se descoperă în 1922 și se publică abia prin anii 50 ai secolului trecut...”  Documentarea este marcată de acuratețe, de minuție, N. Georgescu având avantajul, față de alți istorici literari, că a lucrat ani de zile într-un colectiv de eminescologi și că a parcurs la Biblioteca Academiei toată presa referitoare la Eminescu, dar și manuscrise și documente. Volum de volum, el tot revine, punând cap la cap, aceste numeroase surse și reconstituind o foarte interesantă și controversată perioadă din viața poetului.

           

Sicriu în sicriu în sicriu

        Plimbarea egală de-a lungul textului. Urcuşul textului, cu năzuinţe, cu aşteptări, cu speranţe. Bucuria sau, după caz, amărăciunea că dincolo de orizont e tot text. Tot ca un şes, apoi iar un scurt urcuş, alt orizont, continuarea textului – câmp şi tot aşa... În copilărie încercai să ajungi la un capăt al curcubeului. Fără succes. Acum încerci să ajungi la capătul textului. Nici o nădejde!

                                                                                       *

        Şi pozele sunt texte, nu-i aşa? Pentru că şi ele suportă cenzura. Iată: „uneori/la mănăstire/măicuţele bătrâne/ le pun mâna la ochi/călugăriţelor novice – când pe cer/norii alcătuiesc/figuri în poze şi fapte/indecente”. (Leo Butnaru).

                                                                                      *

        Scriitor pentru care cantitatea n-a fost niciodată o problemă, el visează de o viaţă să scrie texte gata ratate. Vanitatea îl face mereu să creadă – într-o tristeţe căutată – că nu reuşeşte.

                                                                                      *

        Gheorghe Grigurcu: „Un obsedat al laconismului, năzuind a se folosi exclusiv de propoziţii care să nu depăşească două-trei cuvinte şi a redacta doar telegrame. Idealul său: poezia alcătuită dintr-un singur cuvânt”.

         Extremele criticului şi poetului Gheorghe Grigurcu. În sensul că, pentru critic, primul paragraf e exact pe dos decât scrie. În schimb, al doilea, pentru poet, e un perfect autoportret.

                                                                                      *

         Când textul devine febril, când e deoacheat şi se exhibă în piaţa publică a bibliotecilor, cuvintele se ascund ruşinate pe marginea lui, pe după paranteze şi puncte de suspensie, aşteptând revenirea lui în fire...

                                                                                      *

       Când scriitorul este mai chinuit, mai erou decât toţi eroii săi fictivi. I.D.Sârbu, în 1982, într-o scrisoare către prietenul său Ion Negoiţescu: „O duc greu, Nego, parcă aş fi depus viu la morgă”.

                                                                                      *

        Vincent van Gogh: „Nu cunosc încă o mai bună definiţie a artei ca aceasta: Arta este omul adăugat naturii”.

                                                                                      *

         Sicriu în sicriu în sicriu. Literele în cuvânt ca-ntr-un sicriu. Textele în bibliotecă precum într-un sicriu deschis/închis. După modelul păpuşilor Matrioşka, literatura lumii.

                                                                                      *

          Orice text pe care-l începi, ai brusc revelaţia faptului că el a fost început de mai multe ori şi de mai mulţi scribi, nu se ştie când, nu se ştie de cine.

                                                                                       *

          Toţi cântăreţii lui Ceauşescu, toţi cei ce-şi făcuseră o profesiune nu doar de credinţă, dar şi o profesiune lucrativă din a-l preamări în versuri pe marele cârmaci, după 1989 au trecut la psalmi, la poezie religioasă, în general. Şi nu pentru a-şi turna cenuşă în cap pentru multele lor păcate, ci pur şi simplu pentru că e trecerea cea mai lesnicioasă. Scutură de praf searbedele texte şi continuă preamărirea. Doar că-şi schimbă obiectul adoraţiei, nu-l mai cântă pe cel de pe malul Dâmboviţei pentru cele lumeşti, ci pe cel de sus pentru cele cereşti.

                                                                                           *

          În anii 75, 76, 77  ai deja veacului trecut, la orele cinci după-amiază mă întâlneam aproape zilnic cu Nichita Danilov în faţa anticariatului de pe Strada Lăpuşneanu din centrul Iaşului. Aşteptam să se deschidă. Vedeam prin geamul murdar al vitrinei cum se aranjau pe rafturi cărţile achiziţionate în timpul dimineţii. În aşteptare se afla şi Emil Brumaru. Noi poate mai lipseam de două ori pe săptămână, Brumaru – niciodată. Cumpăra lacom, pleca spre Piaţa Unirii cu braţele pline. Citesc acum un interviu cu el în „România literară” (din 24 august 2007) unde-şi mărturiseşte voluptatea lecturii: „Cititul, cred, rămâne până la moarte... Mă scufund în el... Aş citi trei sute de ani... Iubesc cărţile ca pe femei... Cu cele preferate dorm în pat... Le mângâi prin somn... Rafturile bibliotecilor din toate camerele gem de volumele aranjate pe câte trei rânduri... Numai răsfoindu-le, simt cum mi se tulbură minţile de dorinţă...”

        Iar eu, numai citind aceste destăinuiri, o iau val-vârtej spre propriile-mi rafturi.

                                                                                         *

         Daniel Turcea cel uitat, Daniel cel trist şi uitat: „din litere ca dintr-o raclă/din cenuşa numerelor, din/trupul acest-al cuvintelor/de se schimbă la faţă/din lucruri/din înţelepciunea-nstelată/ca din moarte, învie/învie acum/Cuvânt necuprins”.

                                                                                         *

          Telepatia textului? În ziua în care, după ani buni, scot din raft volumul Epifania al uitatului Daniel Turcea, după ce citesc şapte-opt poezii, pun cartea deoparte pentru a medita la cele citite, pentru a mă...odihni, iau „România literară”, o deschid la întâmplare şi-mi cad ochii din prima pe un poem intitulat Epifanii, aparţinând italianului Elio Pecora, în versiunea românească a lui Ion Pop şi care poem începe astfel: „Vin umbre ce se-apropie atente/urc-o mulţime, chiar cele nechemate...”

                                                                                          *

          Vers atât de cuprinzător de George Trakl, în versiunea românească a lui Petre Stoica: „Tânguirea cutremură trestiile toamnei”.

                                                                                          *

          Joan Miro în Culoarea visurilor mele: „...dacă cineva cumpără o pânză de-a mea, îmi spun: Are curaj individul ăsta!”. Ei, dar scriitorul dacă şi-ar vedea cititorii cumpărându-i cărţile... Dar cărţile nu se prea vând acum, ceea ce înseamnă că li s-a cam dus curajul cititorilor...

(texte apărute în revista Acolada, nr. 3/martie 2015)

Textul ca o pânză freatică

           La vila scriitorilor de la Neptun e o plăcere să te odihneşti vara. Serviciile sunt prompte şi întrec pe cele de la multe hoteluri cu pretenţii. Casa scriitorilor este cochetă, curată, are o bucătărie românească impecabilă, pomi fructiferi şi copaci ornamentali îţi oferă umbră, iar de vrei soare cobori scările pe plajă... Vila are la parter o sală adecvată pentru reuniuni şi lansări de cărţi sau pentru cenaclu, iar la etajul întâi o sală de lectură îmbietoare. Ei, dar aici e aici! Ca la iarbă verde, consumi ce-ţi aduci de acasă. Dacă-ţi aduci cărţi şi reviste ai ce citi, dacă nu, nu! Vila scriitorilor, precum una din filmele americane de duzină, n-are cărţi. Ce-o fi atât de complicat ca fiecare autor care vine la odihnă aici să doneze una din cărţile sale aşezământului? Iar directorii de gazete şi de edituri să doneze cărţi şi reviste din producţia proprie, măcar din retururi? Din 1971 – când Maurer a donat-o condeierilor – până acum, sala de lectură şi-ar fi umplut pereţii din podea până-n tavan. Nu e târziu nici acum. Daţi un leu pentru...hm! daţi o carte pentru biblioteca scriitorilor de la Neptun! Sau poate că se urmăreşte crearea unei biblioteci virtuale. Nimic împotrivă! Dar nici un calculator conectat la INTERNET nu are vila . Adică, ceea ce are asociaţia crescătorilor de capre albe cu coarne de la Cuca. Ultima soluţie ar mai fi memorarea cărţilor, după sistemul eu una, tu alta, precum în celebrul film-parabolă al lui Francois Trufaut.

                                                                              *

           Zice Octavian Paler în ultimul interviu: „Marc Aureliu a rezolvat problema fricii de moarte printr-un raţionament de mare simplitate. Dacă zeii, zicea el, au decis că trebuie să mor, de ce aş vedea în asta ceva rău? Zeii nu-mi pot dori decât binele. Iar dacă zeii nu există, de ce să trăiesc într-o lume fără zei? Din nefericire, conchide Paler, eu n-am reuşit să reţin nimic serios din învăţătura stoică. I-am citit degeaba pe stoici...” Ei nu, se alinta Paler, sau se autoflagela. Dacă iei presa din zilele de 7, 8, 9 mai 2007, înţelegi că el se împăcase cu moartea şi, deci, preceptele stoice îşi făcuseră datoria peste vreme.

                                                                                 *

           Autorul narcisiac privindu-se în oglinda textului, scăpat în ea sau atras magnetic, ca de o plantă carnivoră, devorat, tocat, măcinat până la pierderea de sine, de oglinda ademenitoare a propriului text.

                                                                                  *

           Am visat că citisem toate cărţile lumii, inclusiv fragmente din cele în curs de scriere şi, mai mult, nu uitasem nimic din ele, le aveam în faţa ochilor literă cu literă, pagină cu pagină... M-am trezit speriat, cu inima spărgându-mi pieptul. M-am liniştit repede încercând să-mi aduc aminte numele unui general din Război şi pace şi nereuşind...

                                                                                  *

           Textul ca o pânză freatică mai la suprafaţă, mai în adâncime, aceasta făcându-l mai stufos sau mai arid, mai dens ori mai rarefiat. Spune-mi la ce adâncime e pânza freatică pentru a-ţi spune cât de mănos va fi textul.

                                                                                   *

           Nu trebuie să ne tot ruşinăm de pronunţia noastră în limbi străine. Iată-l pe Take Ionescu, vorbitorul de engleză,  prezentat de Constantin Argetoianu: „Am auzit pe Take vorbind englezeşte. A fost penibil şi îngrozitor, citea cu un accent de şvab crescut la Patras – pronunţa, între altele, toate  th-urile „ză”. Zicea de exemplu „zăvor” pentru „the world” (lumea) şi alte monstruozităţi...”

                                                                                  *

            Observaţie a lui Ivan Karamazov: „...cu cât un lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi ascunzişuri. Inteligenţa este vicleană, iar absurditatea – sinceră şi naivă”.

                                                                                    *

              O definiţie dată de un copil de 10 ani, apărută în numărul pe iunie 2007 al revistei „Cafeneaua literară”: „Copilul este străbunul omului”.

                                                                                     *

              Salvador Dali: „Există totdeauna două feluri de pictori: cei care depăşesc limita şi cei care ştiu cum să se apropie de aceste graniţe cu respect şi răbdare, fără să le încalce însă”. Ei bine, Dali face parte din cea de-a treia categorie, a celor care depăşesc limita...cu respect şi răbdare.

                                                                                     *

           Ihab Hasan, încă în 1971, detecta 11 trăsături care legitimau postmodernismul: indeterminarea, fragmentarismul, neprezentabilul, nereprezentabilul, ironia, perspectivismul, hibridizarea, carnavalizarea, performanţa, construcţionismul, imanenţa. Luate împreună, coexistând toate în aceeaşi operă? întreb eu. E imposibil! Luate câte două-trei? În acest caz de la Apuleius şi Sf.Augustin, până la Leonardo şi Dimitrie Cantemir, ca să nu mai vorbim de Dali, Jules Renard şi Boccaccio, toţi sunt postmoderni.

                                                                                         *

          Borges găsea că „dictatorii sunt un fel de genii imature”. Hm! Slavă Domnului că nu sunt genii mature, că Apocalipsa ar fi de domeniul trecutului.

                                                                                       *

          Cadrul din debutul romanului Adela, ca un lucid poem: „Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, (...) în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului balnear o poezie nemeritată; iar mai departe, în câmp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă”. Luna trecută, în 5 noiembrie 2014, am văzut satul balnear descris de Ibrăileanu...

                                                                                       *

        Lectura/scrisul, complicate forme de lene – găseşte Ion Ianoşi, el mărturisindu-şi şi pretextele pentru această „lene”: „Lectura devine o formă a lenei pentru cine are obligaţia scrisului. O sofisticată formă a lenei ar putea fi însă, sau poate fi cu adevărat şi scrierea unei cărţi, sinteza personală a unor cărţi citite(...). Pretextele mele s-au numit Tolstoi şi Dostoievski, Marx şi Thomas Mann”.

                                                                                        *

              Hm! Gertrude Stein, la cafenea pariziană, îi numeşte pe Hemigway, Aldoux Huxley („un om mort”), pe D.H.Laurence, pe James Joyce – generaţia pierdută, după expresia unui şef de garaj care-i taxase astfel pe ucenicii săi. Dacă cei de mai sus sunt o generaţie pierdută, atunci care e cea ... câştigată? De-ar mai apărea o astfel de generaţie...pierdută!...

                                                                                        *

           Şerban Cioculescu subliniind contrastul dintre omul Tudor Arghezi şi pamfletarul cu acelaşi nume: „Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţă exagerată, îţi strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi „domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului, rămânea uimit de acest aspect al omului privat”.

                                                                                      *

         Nietzsche dădea sentinţa că „omul e o frânghie întinsă între dobitoc şi supraom, o frânghie peste o prăpastie”.  N-avea de unde şti că el însuşi  avea să trăiască ipostazele extreme. Dacă până la 45 de ani el însuşi se considera un supraom, ultimii zece ai vieţii a fost un dobitoc cu minţile rătăcite. Sub el, prăpastia vieţii l-a aşteptat un deceniu. Şi nu zadarnic...

                                                                                      *

        Imperatorul lui Saint Exupery din Citadela crede doar în creaţia eventual nepieritoare: „...eu respect mai presus decât orice, ceea ce dăinuie mai mult decât oamenii”. Dar ce poate fi mai rezistent în timp decât omul dacă nu textul?

                                                                                       *

        Roland Barthes, reducând monstruozităţile lui Sade la limbaj: „...crima sadiană nu există decât proporţional cu cantitatea de limbaj investită în ea, nu pentru că este visatăsau povestită, ci pentru că doar limbajul o poate construi”.

                                                                                       *

        Candoarea lui Holden din romanul De veghe în lanul de secară:„Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar.Numai ca să nu mai mint. Când încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.”

                                                                                      *

         Invazia greţei lui Jean Paul Sartre, mă rog, a lui Antoine Roquentin: „Nu merge! nu merge chiar deloc: a venit murdăria. Greaţa. De data asta se prezintă într-un fel nou: m-a cuprins într-o cafenea. Cafenelele erau până acum singurul meu refugiu, fiindcă sunt pline de lume şi bine luminate: s-a isprăvit şi cu asta; când voi fi încolţit în camera mea, n-am să ştiu încotro să apuc”.

     (Fragmente apărute în revista "Reflex", nr. 7-12/iulie-decembrie 2014)

         

         

         

          

Cititul după Emil Brumaru

În anii 1975/76/77 ai veacului trecut - deh! - la orele cinci după-amiază, ora ceaiului, mă întâlneam aproape zilnic cu poetul Nichita Danilov în faţa anticariatului din Strada Lăpuşneanu din centrul Iaşiului. Aşteptam să se deschidă. Se aranjau pe rafturi cărţile achiziţionate în timpul dimineţii. Asta vedeam prin geamul mare şi pătrăţos. În aşteptare se afla invariabil Emil Brumaru. La crăparea uşii, ne dădeam la o parte, îi făceam loc. Cumpăra lacom, cu braţul. Pleca spre Piaţa Unirii cu teancul la vedere. Citesc acum (hm! lunile trecute) un interviu cu Brumaru în "România literară" unde-şi mărturiseşte voluptatea lecturii: "Cititul, cred, rămâne până la moarte...Mă scufund în el... Aş citi trei sute de ani... Iubesc cărţile ca pe femei... Cu cele preferate dorm în pat...Le mângâi prin somn. Rafturile bibliotecilor din toate camerele gem de volumele aranjate pe câte trei rânduri... Numai răsfoindu-le, simt cum mi se tulbură minţile de dorinţă..."
Iar eu, numai citind aceste destăinuiri, o iau val-vârtej spre propriile-mi rafturi.