Solemn, mă plimb dimineața,
prin iarba udă din livada de vișini, purtând paharul de vodcă rusească mai ceva
ca pe Sfântul Graal. În concordanță cu atmosfera, ar trebui să am mintea
doldora de scene din bătrânul Tolstoi, de citate din nefericitul Dostoievski, de
scene cu moșii în paragină din Bunin, de versuri din Lermontov... Dar, eu -
nimic. Cititorul DAD pare a nu avea azi aplecare spre rușii lui dragi. Doar
observații ușurele din Jules Renard îmi trec prin minte, observații gen: „Vezi
câteva femeiuști foarte urâte și totuși însărcinate”.
*
La vârsta de 80 de ani și trei luni, contele Lev Tolstoi
se perfecționa: „Învăț treptat să nu cuget fără iubire”.
*
Cum deschide gura, îți dai seama imediat că și-a făcut
cultura din biletele de papagal ale țigăncii tinere din marginea pieței. Vorba
lui Paul Zarifopol: „Mitică în delir cultural”.
*
Raportarea la timp a personajului lui Nicolae Velea: „Lui
Duminică i s-a părut deodată că s-a grăbit. Și-a zis că are prea puțin timp în
urmă și prea mult înainte și că poate să se mai odihnească, să se mai răsfețe.
Că prea trăia iute”. Dar, Duminică a avut puțin timp înainte, foarte puțin.
*
Citind și recitind mari autori, încununații cu Nobel sau,
fatalmente, și mai mari, nedreptățiții Academiei Suedeze din ultima sută de
ani, cu fiecare carte citită, cu fiecare autor revăzut, trăiești o dureroasă
nostalgie după vârstele de 9, 11, 15 ani, când descopereai lumea prin
literatură: mare, mică, amestecată, fără vreun discernământ. Fericirea aceea de
cititor na(t)iv nu se va mai întoarce, vai, niciodată.
*
Grija lui Jules Renard pentru lector: „Stil prea strâns.
Cititorul se sufocă”.
*
Trezit dintr-un vis plăcut de un zgomot sau de ceasul
deșteptător. Încerci zadarnic să readormi și să reiei visul de unde l-ai lăsat.
La fel ți se întâmplă recitind Adela
lui Ibrăileanu după 40 de ani. Nimic din emoțiile lecturii de atunci.
*
„Mirosul unei cărți pe care o deschizi. Phii! Ce-i mai
pute ăsteia gura!...” (Jules Renard)
*
Deși se impune să fie școliți, preoții nu trebuie să ne
învețe credința din cărți.
*
Radu Petrescu, în jurnal: „Scriind aici, ce lucru
scârbos! fac fraze. Aripi! aripi! care să mă smulgă din noroi”. Din fericire,
l-au smuls definitiv din noroiul cotidian.
*
O pânză de păianjen peste o carte întredeschisă pe-o masă
acum o sută de ani. Șterg pânza de păianjen și descopăr sentința: „Să vorbesc
cu Dumnezeu și să-i spun „bătrâne”: ne-am înțelege foarte bine”(Jules Renard).
*
Un veleitar, epigon eminescian de la anii 2000, rupe
capul de bronz al lui Eminescu din statuia orașului în fiecare noapte de 14 spre
15 ianuarie; îl aduce înapoi în dimineața de 16 ianuarie și e total liniștit
până anul viitor.
*
Scriitorul
modest ca om, discret, dar tenace în a se lăsa folosit de draga de literatură
în lucrarea ei temeinică; acest scriitor nimerește fără voia lui în istoria
literaturii scrisă de un critic care nu-i iubește pe scriitori, ca să nu zic
că-i disprețuiește, dar care știe a se folosi de draga de literatură creată de
oastea tăcută de autori modești ca oameni.
*
Sfiala
cititorului în fața unei cărți noi, sfiala și timiditatea de adolescent virgin
în fața necunoscutei de până cu un ceas mai devreme.
(fragmente apărute în revista Acolada, nr. 6/iunie 2017)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu