Jan Porojan şi balena de aur

                              

         Într-o zi de toamnă frumoasă, cetăţeanul european Jan Porojan pescuieşte undeva pe malul Mării Nordului. Încă de la prima lansare, el prinde o balenă. Şi balena îi spune cu gura ei cât craterul Vezuviului, îi spune cu o voce mieroasă:

         „Dragă cetăţene, eu sunt balena de aur, dacă-mi dai drumul, îţi îndeplinesc trei dorinţe”.

         „Hm! Ia, să vedem. Aş vrea nişte vile, cabane şi hoteluri la Poiana Braşov, Tuzla, Predeal, judeţul agricol Ilfov…”

         „Ele sunt deja la locul lor”, îl asigură balena de aur.

         „Aş mai vrea acţiuni majoritare la 17 combinate, fabrici şi uzine capitaliste, foste socialiste”.

         „Le ai, la cele mai profitabile. Şi a treia dorinţă?”

         „Aş vrea şi două tone de carne de balenă, că tocmai i-a crescut preţul la Bursa din New York”.

         Cetăţeanul Jan Porojan s-a întors de la pescuit şi şi-a completat declaraţia de avere cu cele de mai sus şi cu altele, că a mai prins el şi alte balene de aur.

                                    (schiță apărută în revista Litere, nr. 7-8/iulie-august 2016)

O schiță

                                       Texticolul lui Hitler

         La masa de tablă verde de pe prispa barului lui Gogu Chiţimia. Bar îi zice lumea coşmeliei La Gogu din capul drumului câmpului, dar ea este magazin cu de toate, băcănie plus bodegă cu o masă înăuntru şi prispă cu trei mese de tablă. Fiind soare şi cald, la o masă din prispă beau un rom, la nouă dimineaţa, Marin Pănescu şi Pantelie Bobaru. Nefiind alţi clienţi la bar, patronul Gogu vine la masa celor doi cu o cafea.

         „Uite, bă, se laudă el, de ziua mea mi-a trimis fii-mea din Italia o tabletă”.

         „Şi ce-i asta?”

         „Păi, cum să-ţi spun, tot ce vrei… Uite, poţi asculta la ea manele…”

         „Păi pentru asta, zice Pantelie, ai casetofon”.

         „Da, dar de aci afli şi cum va fi vremea astăzi şi mâine…”

         „Şi pe astea le afli de la radio sau de la televizor…”

         „Mă, încearcă să-l lămurească Gogu, uşor iritat, aici le ai pe toate la un loc, chiar şi toate ziarele din lume şi radiourile şi televiziunile şi ştirile, ai totul în tableta asta cât un caiet. Să vă arăt… Ei, ia să vedem noi… Uite aci: Istoricii au descoperit recent că Hitler suferea de criptorhidie pe partea dreaptă…”

         „Ce-i aia?” întreabă nedumerit Pănescu.

         „Ai răbdare, că vedem acum. Aşa, …criptorhidie pe partea dreaptă, adică nu avea decât un testicul.”

         „Ce texticol?” nu înţelege Pănescu.

         „N-avea decât un coi, mă”, îl lămureşte Pantelie.

         Iar Pănescu: „Fugi, bă de-aci, cu tableta ta! Prostii de astea afli din ea? Vrei să spui că Hitler a regulat el toată omenirea doar c-un singur coi, cu un texticol?”

         „Ce-are a face testiculul lui Hitler cu omenirea?” zice patronul Gogu.

         Dar Pantelie: „Ei, asta cam are. Dacă avea un singur testicul, care va să zică era bolnav…”

         Şi Gogu: „Păi, şi ce dacă era bolnav de-un testicul? Nu putea face strategii şi nu putea da ordine să intre armata în Franţa sau în Polonia sau în România şi să le ocupe?”

         „Trebuie avut în vedere că armata germană a lui Hitler în România n-a intrat s-o ocupe…”, obiectează Pantelie.

         „Ei, am zis aşa ca bunăoară”.

         „Păi nu, că istoria nu se scrie cu bunăoară… Mai dă câte un rom mare.”

         Cu paharul reumplut, Pantelie: „Şi istoricii n-au altă treabă decât să cerceteze ei 70-80 de ani testiculul lui Hitler?”

         „Dar cine să cerceteze?” întreabă Gogu intrigat.

         „Păi, doctorii”.

         „Şi care coi, care, ăsta… texticol îi lipsea?” mai întreabă Pănescu.

         „Ăla drept”, îl lămureşte Gogu.

         „Fugi, bă, de-aci… Pe mine nu mă convingi tu cu tableta ta că Hitler a condus Germania atâta timp doar cu texticolul stâng…”

         „Dar n-a condus-o cu testiculul…”

         „Totuşi, intervine Pantelie, ştii cum se spune de orice om, cu atât mai mult de un dictator, că are coaie. Şi acum descoperă istoricii că ditamai Hitler n-avea coaie sau, mă rog, că avea numai unul. Cum voia el să cucerească lumea doar cu un testicul?”

         „Dar, zice Gogu tot mai iritat, el nu voia să cucerească lumea cu testiculul, el cu mintea lui de militar şi de conducător o cucerea…”

         „Nu, că lipsa unui testicul are efecte asupra psihicului, asta-ţi poate spune orice doctor”, nu se lasă Pantelie.

         „Aşa cred şi eu, zice Pănescu. I s-a urcat coiul…ăsta…texticolul la creier”.

         Pantelie: „Nea Gogule, mai dă câte un rom şi ia-ţi tableta asta de-aci că m-a luat de cap… Poate ai şi un antinevralgic.”

(apărută în revista Conta/ian.-martie 2016)

       

Porcăiala generală

                                                    

        Cel mai discret bar al municipiului capitală de judeţ se află chiar în buricul oraşului, într-un subsol al Prefecturii. Subterana Tosca se numeşte. Acolo, scriitorii George Trifon, Petru Simion şi Silviu Avraam îşi beau spre prânz cafeaua, coniacul, vodca şi ce-or mai bea ei. Acolo, într-o zi de iarnă, în semiîntunericul tavernei i-a venit ideea lui George:

         „Măi băieţi, cică oraşul nostru n-ar fi unul cultural, că nu poţi cita la nivel naţional cinci scriitori şi trei actori de aci, că suntem provincia întruchipată. Eu vă propun o chestie. Hai să atragem atenţia asupra noastră. Hai să ne atacăm pe bloguri, pe facebook, în ziarele noastre judeţene, dar şi în cele centrale, să ne înjurăm de soacră, de nevastă, de mamă. Să n-avem nimic sfânt. Să ne porcăim la marea artă, că nu se poate să supravieţuim aşa,  şi fără caracter, şi fără faimă. Şi, după ce ne facem suficient cunoscuţi, putem deveni şi academici şi moralişti convinşi, ce să facem, dacă la un moment dat e musai să fim şi oameni de caracter, treacă de la noi şi compromisul ăsta”.

         Au mai comandat cafea şi coniac şi atunci şi acolo au început porcăiala la marea artă. Şi-au scos tableta şi telefoanele, s-au conectat la facebook şi-au trecut la război pe faţă.

         George a început subtil şi şovăielnic, cum începe orice proiect:

         „Există în oraşul nostru un scriitor cu nume biblic şi oarecum pleonastic, Petru Simion, vezi bine. Omul e un ticălos fără pereche. Se vorbeşte în târg că şi-a dus nevasta la produs în Italia, că de unde ar avea el euro să trăiască pe picior mare, el care din plachetele lui de poezii de doi bani nu câştigă nimic. E un porc ordinar…”

         „Nu e cam dur?” întreabă Silviu Avraam.

         „Nu, mi se pare perfect, zice George, despre asta e vorba; atragem sau nu atenţia asupra noastră?”

         „Pot să-ţi răspund la fel? întreabă oarecum timid Petru. De pildă: Ticălos şi împuţit eşti tu, mă domnule scriitor de rahat, care te pişi pe tine când te îmbeţi! Eu nu mi-am dus soţia la produs pentru că eu sunt familist convins, dar tu ai fost peşte ordinar pentru toate cele cinci neveste ale tale, ba chiar şi pentru amante…”

         „E bine aşa!” convine George Trifon.

         Şi Silviu: „George Trifon este un căcat cu moţ!...”

         Şi Petru: „Nu ştiu om mai infect decât scriitorul, aşa-zisul scriitor şi şef de gazetă ordinară Silviu Avraam…”

         Şi George: „Silviu Avraam şi Petru Simion sunt nişte nenorociţi, nişte indivizi compromişi moral, şantajişti de presă care vor să revoluţioneze, cică, literatura română, inventând, vezi bine, avangarda de acum o sută de ani. Nişte boi încălţaţi şi nişte fameni, vorba poetului!...”

         Până spre vară tot aşa s-au gratulat cei trei prieteni. Cafea şi insulte, coniac şi injurii, petreceri la iarbă verde în trei şi calomnii, mititei, cârnăciori şi bere pe pajişte, scuipat şi căcat în spaţiul public.

         Speranţele lor de notorietate, având în vedere frecvenţa zilnică a atacurilor încrucişate, năpustite cu oarece imaginaţie lexicală, s-au confirmat, i-au scos din anonimat, e adevărat, oricum mult mai mult decât tirajele cărţilor lor de pe balcon sau din debara.

         De-acum, au încercat să treacă la partea a doua a proiectului, cea de vară-toamnă. Editoriale şi articole în ziarele judeţene conduse de ei, recenzii şi cronici în ziarele şi revistele centrale.

         George Trifon: „Poezia lui Petru Simion este orfică, metafizică şi metalitotică, hierofanică şi, în principiu, transmetapostmodernistă…”

         Şi Petru Simion: „Romanele lui Silviu Avraam sunt oglinzi ale moralităţii moderne, dar şi ale moralităţii din toate timpurile, celei inspirate din mitologia antică sau a Renaşterii, a iluminismului timpuriu şi…”

         Şi Silviu Avraam: „George Trifon poate fi considerat un deschizător de drumuri, un creator de şcoală de proză, în care, cum spune Einstein, „conduita morală înseamnă interesul plin de solicitudine pe care-l depune cineva ca să făurească o soartă mai bună pentru toţi oamenii”… Şi cum la el există morală, desigur că şi principii există, n’aşa, cum zice un scriitor autohton, e adevărat că grecotei la origini şi e adevărat că el zicea pe dos. Putem spune că e un prozator de Premiul Nobel…”

         După câteva luni de moralitate ca liant între cei trei, la căderea primei zăpezi, eroii se întâlnesc ca-n fiecare zi, cu puţin timp înainte de prânz, în Subterana Tosca. Îşi scutură la uşă zăpada de pe căciuli, îşi deschid telefoanele şi tabletele şi-şi comandă cafeaua şi coniacul.

         „Mă, aşa nu mai merge, zice George Trifon. Mi se strepezesc dinţii… Metafizică, metatranspostmodernism, morală, puah!, morală şi moralitate, hierofanie, Premiul Nobel… A se slăbi! Voi nu vedeţi că nu ne ia nimeni în seamă? Nici noi. Nici noi pe noi. Hai să lăsăm prostiile astea pe seama elitiştilor lu’ peşte! În oraşul nostru eminamente acultural, eu zic să revenim la oile noastre: căcat cu moţ, bou încălţat, peşte de neveste, şantajişt ordinar, pulă bleagă… Altă viaţă. Hai să ne-apucăm de treabă! Domnişoară, o apelează el pe barmaniţă, adu-ne o sticlă de şampanie!”

         Cei trei muschetari îşi deschid ustensilele electronice sofisticate şi-şi încrucişează spada injuriilor şi calomniilor şi beau şampanie. Căcat şi şampanie. Iar afară ninge liniştit ca-n basmele lui Andersen. Puah!

                                  (Povestire apărută în revista „Banchetul”)

         

Schiță ce-ar putea fi adevărată

                                       Casa lui Peşte

       În cartierul de nord al oraşului, dl.Peşte îşi face o casă, mă rog, un fel de stabiliment ca un uriaş cub cu o piramidă roşie strălucitoare pe post de acoperiş.  Ajuns cu construcţia într-o fază destul de avansată, proprietarul îi cheamă într-un colţ al şantierului pe şefii zidarilor şi dulgherilor cerându-le să plaseze în toate părţile casei, micului palat, discrete felinare roşii. "Când se va da legea prostituţiei, să fim pregătiţi, să fim primii..."
       Toată ziua se plimbă dl. Peşte pe străzile din jur, de unde se vede din diferite unghiuri, peste case şi printre plopi, abia ridicatul acoperiş roşu şi-l întreabă pe câte un trecător:
       "Auzi, a cui e casa aia nouă?"
       "Cum!? A lui Peşte, domnule!"
       "Al dracului, Peşte, ce casă bengoasă şi-a tras!" zice el admirativ.
       Apoi, pe altul:
       "Nu ştii cine şi-a făcut casa aia nouă?"
       "Unul, Peşte".
       "Bă, e dat în Paşte Peşte ăsta! E cea mai tare casă din cartier!" se minunează el, Peşte adică.
         Şi iar, şi iar, şi încă:
         "Cine şi-a făcut vila aia dintre căsuţe?"
         "Peşte, domnule".
         "Frumoasă casă, cea mai frumoasă! Ce om, domnul Peşte! se minunează Peşte cel vestit, dar necunoscut."

         Într-o după-amiază de week-end, casa lu’ Peşte a fost vizitată discret de însuşi Maricel Vârtosu, tânărul deputat din colegiu. După un prânz cu peşte şi mult vin roşu (deşi la peşte…), în  livingul de la parter al casei, tânărul deputat a pornit agale, cu burta-i  antemergătoare, să viziteze casa, însoţit de o brunetă focoasă şi planturoasăăă. Rămas la masă, dl. Peşte bea câte o gură de vin roşu şi studiază cu carioca roşie în mână proiectul de lege tocmai adus de dl. Maricel Vârtosu.
         În cartierul de nord al oraşului, spre seară, dl.Peşte se retrage la un restaurant, pe terasă, la o sticlă de vin roşu ca focul, alături de fata brunetă şi planturoasăăă îmbrăcată în rochie roşie,  iar patru felinare roşii se aprind timid în cele patru colţuri ale unei case cu acoperiş roşu strălucitor abia ridicată. Spre apus, norii sunt de/un roşu aprins, din albi toată ziua, acum au devenit trandafirii. Dl. Peşte aşteaptă legea. Că unde lege nu e, nimic nu e. Poate doar amor de amorul artei.

(apărută în revista Argeș, nr. 2/februarie 2016)