Romanul magic al epocii fanariote

         Doina Ruști este o prozatoare de-un impresionant dinamism, scriind cărți, la fel de convingător,cu acțiunea în Evul Mediu, de pildă, sau în contemporaneitatea anilor 2000. De asemenea, este prozatoare de tip american, de tipul americanului contemporan nu a celui din „generația pierdută”  formată din scriitori boemi de mare talent: Hemingway, Scott Fitzegerald, T. S. Elliot, Dos Passos, Henry Miller... Autorul american de bestseller din zilele noastre se documentează în bibliotecă sau în arhive, ba chiar face pe detectivul înainte de a scrie. La fel procedează Doina Ruști și n-o face strict și exclusiv pentru roman, ci poate că în primul rând pentru domenii conexe de care e preocupată: latinism, antopologie, scenariu cinematografic etc. Așa se pare că s-a întâmplat cu romanul Manuscrisul fanariot, de pildă. Dar, documentarea este dublată de o imaginație de-a dreptul prodigioasă.

         Acestea sunt valabile și în legătură cu noul roman apărut la începutul acestui an: Mâța Vinerii (POLIROM, 2017). Povestea începe ca-ntr-un roman de Balzac, cu o adolescentă descinzând din Brașov în București, fără o motivație lămurită, dar, după numai câteva pagini, înțelegem că e o pistă înșelătoare. Povestea se petrece la 1798, deci în epoca fanariotă, în spațiul Centrului Vechi al Bucureștilor și are ca personaje de bază figuri reale ale epocii: Caterina Greceanu, Pazvantoglu (adică Pazvante Chiorul), domnul fanariot Constantin Hangerli (aici, Costas), diplomatul francez Henri Dubois, bucătarul țigan Silică, faimos în București, luat cu anasâna din casa Greceanu de noul domn fanariot... Și totuși, acțiunea nu e deloc una realistă, ci una de domeniul magicului, spiritismului, vrăjitoriei, misterului, toate sub semnul lui Sator. Personajul narator Pâtca este de fapt chiar misterioasa Mâța Vinerii despre care vorbea toată lumea, dar n-o știa nimeni, deși se vânzolea zilnic între centrul vechi al capitalei și palatul domnesc din Dealul Spirii. Naratoarea se intersectează cu toate celelalte personaje, pitorești, în majoritatea lor, dar mai ales cu bucătarul Silică, amândoi creând rețete peste rețete de bucate, fiecare în parte având rolul ei în carte, benefic sau malefic. Cartea bucatelor rele este un manuscris în jurul căruia se învârtește concentric mulțimea de întâmplări aproape fantastice. Romanul Doinei Ruști este și o tablă de materii, o carte de bucate presărată prin text, începând cu o descriere  de mâncăruri „normale” din epocă de la un ospăț de la palat: „Fripturi împănate, chiftele, sosuri pe care pluteau petale de trandafiri, peștișori pe jumătate ieșiți din creme, chifle cu mac, gogoșele înșirate pe bețe și mozolite în miere, farfuriuțe cu halva, rahat, baclavale, sarailii și alte prăjituri îmbibate în siropuri”, plus „un castron cu salată de mațe”. Dar, în roman există altfel de zeci de rețete de bucate fantasmagorice, cu rol magic, cititorul înțelegând de la prima lectură că nu trebuie să le încerce acasă. (La toate lansările de carte, romanciera a oferit dintr-un pachet de cartoane, prin tragere la sorți, câte o rețetă din roman. Mie mi-a căzut Tocănița din inimă de cioară, bună „pentru acei visători de elită care, după fiecare noapte întineresc în loc să se stingă” și, „nu orice cioară e bună! Ci doar acelea îndopate cu grâu care au stat 40 de zile în țuică...” Tot din Cartea bucatelor rele e de reținut „rețeta minunatului hap al Syrkăi”, din „petale de vinețele, cam două castroane, și se adorm într-o cocă făcută din lapte, făină de grâu și câteva ouă. În mocirla rezultată, care nu e mai groasă decât smântâna, se pun mirodenii, miere, iar la sfârșit niște vise de greieri (!, n. DAD)... Ajuns aici, chiar că nu mai trebuie să continuăm. Ingredient într-o rețetă culinară: vise de greier! Ca-n poezia lui Emil Brumaru, unele mâncăruri sunt descrise erotic: „Pasta de linte era ca o guvernantă bătrână, care devenea desfrânată imediat ce-o acoperea cu felioare de ceapă, prăjite în unt. Când (bucătarul Silică; n. DAD) lua prepelițele în palmă, simțea fiorul pe care ți-l dă sânul de fată necoaptă. Le mozolea cu miere și cu ardei iute, le făcea cuib de spanac și avea grijă să le îmbete cu vin de smochine...” Se observă plăcerea autoarei de a povesti, lucru mai rar în zilele noastre. Povestește la fel de savuros ca Eugen Barbu în romanele sale cu acțiune în aceeași epocă, dar Doina Ruști nu se limitează la aceasta, ea fiind o maestră a suspansului, a acțiunii bine condusă, a creșterii controlat constantă a tensiunii epice, spre deosebire de romanele lui Barbu în care -  în ciuda bogăției stilistice, a luxurianței acesteia, a perfecțiunii texturii -, întâmplările băltesc. Acum, spre finalul recenziei, îmi dau seama că n-am povestit romanul, deși el are story cronologic, cu fapte spectaculoase și pitorești cât cuprinde, dincolo de orice realism, cu mistere și enigme și suspans a la Edgar Allan Poe. Dar, nici nu sunt de povestit, ci poate doar de incitat eventualul cititor să parcurgă romanul. Mai trebuie făcută observația că, în ciuda „culorii locale”, romanele Doinei Ruști sunt traduse și se bucură de oarecare succes și în alte spații culturale.

         Romanul este tocat în opt capitole, acestea – la rândul lor – alcătuite din suple scene de două-trei pagini, structura dezvăluind latura de scenarist a romancierei și înlesnind lectura și prin dialogurile suple inserate, deși textura este una densă, fără să treneze o clipă. În peisajul și așa destul de variat al romanului contemporan, Mâța Vinerii, dimpreună cu romanul precedent Manuscrisul fanariot, reprezintă o pată de culoare cu totul originală și cu totul fascinantă.

Colectivizarea ca film

                                

            Era de crezut că romanul colectivizării și-a cam trăit traiul, odată cu fenomenul strâmbat până la caricatură de corifeii realismului socialist, apoi încă o dată cu încercările de îndreptare parțială în epoca prozei obsedantului deceniu și, a treia oară, prin abandonarea satului ca spațiu epic. Dar nu, această ipoteză e o prejudecată, iată că procesul colectivizării încă mai poate fi sursă de inspirație pentru romancierii contemporani. O dovedește strălucit Ioan Florin Stanciu cu Cinema Orient (Editura Junimea, Iași – 2016) cu un cuvânt însoțitor de Ioan Holban. Este descrisă aici colectivizarea Dobrogei de Nord multietnice fără poncifele cunoscute, fără note îngroșate într-o direcție sau alta, ci într-o notă nuanțată, cu un amestec bine dozat de dramatic și comic, cele două categorii coexistând de pildă în ședințele de partid din comună. Activiștilor brutali, îndoctrinați integral, autorul le pune în față oameni „normali” ca Victor Sălceanu sau învățătorul Petru Ezarhu, personaj care se situează undeva între Domnul Trandafir, ca înțelept formator de copii, și Șeherezada, prin darul de povestitor fermecător, prin parantezele cu înțelepte parabole. Este memorabilă, în sensul primei ipostaze, o scenă cu elevii care învățau sub cerul liber, așezați pe dovleci, astfel că fiind vizitat de doi inspectori, învățătorul îi primește astfel pe musafiri: „Apăi, cum școala mea n-are nici pereți, nici uși sau ferestre, (...) eu nu pot nici să vă poftesc înăuntru, dar nici să vă dau afară. Așa că ședeți frumos unde veți vrea. Ia copii, mai strâns oleacă și faceți iute loc pe doi dovleci mai mari. Iar cei doi, cu cravatele lor înfoiate, cu tot, s-au așezat printre noi, pe bostani, ascultând cu mare luare aminte și scriind câte ceva prin caiețelele lor, desfăcute peste gențile negre, așezate cu dichis, pe genunchi...” Surpriza celor doi a fost nivelul de cunoștințe al elevilor, foarte ridicat pentru condițiile materiale de învățătură.

            Colectivizarea se face desigur cu de-a sila, nu lipsesc momentele dramatice, mai ales că era o premieră nu doar pentru spațiul dintre Dunăre și mare, dar chiar pentru întreaga Românie Populară. Prezența Miliției și Securității devine una obișnuită în regiune, ca și cea a activiștilor de partid pe care-i caracterizează autorul într-o scrisoare însoțitoare a romanului: „...cum milițienii-ăștia-n civil își spuneau între ei politruci, bieții pământeni, abia scăpați cu suflet și piele, după cinci sute de ani de stăpânire otomană, n-au prea înțeles turceasca asta nouă și i-au numit, după ureche, politurci, ceea ce părea mult mai potrivit și mai apropiat de experiența lor existențială”. Desproprietăriți brutal de pământ și animale, înglodați în dări și impozite, țăranii încearcă să se opună fiecare cum poate, furând din fostele lor bucăți de teren și ascunzând grâul pe unde se găsea. Ba, există un episod excepțional în care – dintr-un tren cu destinația URSS – explodează grâul încintat, vagon după vagon, grâul acesta aprinzând „papura, țipirigul și-oțetarii, și duzii rânzari de pe marginea drumului...”, țăranii trăgând concluzia că „n-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate de-aici!”

            Dar, tocmai atunci, în timpul colectivizării, regiunea Constanța descoperă cinematograful; pe de o parte, prin filmele aduse cu caravana cinematografică, pe de alta, prin realizarea unui film documentar chiar despre țăranii din zonă, film „frumos”, deci fals, mincinos cât cuprinde, filmările nefiind scutite de episoade comice, precum cel cu incendierea closetului babei Niculina lui Dudă, un closte „din stuf împletit, pe care, dintr-o gravă eroare politică, îl vopsise cu sângele vărsat de clasa muncitoare în lupta ei de veacuri cu...” Ei bine, tocmai cinematografia, arta filmului, devine tehnica de bază a romanului lui Ioan Florin Stanciu, cartea fiind una vioaie, într-o structură dinamică, de scenariu de film, cu scene scurte, dar povestite cu vădită plăcere, fiind și citite cu aceeași plăcere. De altfel, romanul ar putea fi lesne ecranizat, autorul suprapunând transparent liniile scenariului cinematografic peste liniile structurii epice. Romancierul schimbă mereu tehnicile narative, ca și persoana întâi cu a treia, dar acestea nu fac deloc lectura dificilă, ba dimpotrivă, o fac savuroasă. Mai ales că el nu adoptă un ton apocaliptic, cum ar presupune un subiect atât de dramatic, ci unul – cum spuneam - plin de umor, de ironie, de „pâine și circ”, cum se și numește un capitol. Iar finalul este luminat de o frumoasă poveste de dragoste între Victor și candida lipoveancă Anușka.

            Concluzia rămâne cea pusă de criticul Ioan Holban: „Cinema Orient e unul din romanele cele mai importante din stricta noastră lume literară: prin tema sa, scriitura, modernitatea și rigoarea construcției narative, umorul și echilibrul fin menținut între percepția contemporană și atitudinea autorului în legătură cu o epocă sinistră din istoria recentă a lumii țărănești de la noi”.

Radu Aldulescu, mare romancier în stradă

     Sunt unul dintre puţinii oameni care au citit toate cele nouă (9) romane scrise de Radu Aldulescu, fiind convins că el este cel mai important romancier de după 1989. Nu intru în argumente. Am scris nouă cronici despre nouă romane şi - după reacţii - am convins de acest lucru mulţi cititori, dar chiar şi scriitori importanţi, unii romancieri excepţionali necuprinşi de invidii, precum Şerban Tomşa, de pildă.
     Ei bine, cel mai important romancier de astăzi este în situaţia de om al străzii; la propriu. După ce, câţiva ani, USR l-a adăpostit într-un spaţiu al său, acum îl somează de pe o zi pe alta să părăsească mica lui cameră şi să plece unde-o vedea cu ochii. Şi unde să plece un scriitor la 61 de ani fără masă, casă, avere, bani?  
      USR este - după statut - un fel de sindicat al membrilor săi. Şi dacă USR nu-l poate nicicum ocroti pe cel mai talentat şi oropsit copil al său, atunci de ce mai există? Care mai e rolul ei?
      Am citit recent un volum cu peste o mie de scrisori adresate lui Liviu Rebreanu (primul volum, cu doar  expeditorii cu litere A şi B). Trei sferturi dintre aceştia îi cereau autorului Răscoalei preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români: bani, locuinţe, ajutoare sociale şi de boală. Nu ştiu să le fi dat Rebreanu răspunsuri cinice, în sensul că să se descurce etc.
       Dincolo de cazul particular Radu Aldulescu, cred că trebuie făcută o anchetă (eventual de presă) din care să rezulte situaţia socială a celor 2500 de membri ai USR. În anii '80, bătrânii membri ai USR erau ocrotiţi de Uniune, li se ducea masa caldă în sufertaşe în toate colţurile Bucureştilor...
       E de înţeles că-n zilele noastre USR nu mai are finanţare de la stat ca-n anii '50-'80, dar măcar moral se impune să-i ajute pe membrii săi aflaţi la anaghie.Radu Aldulescu nu trebuie tratat ca un veleitar. El este un romancier adevărat, ba chiar unul mare, şi nu e cazul să fie lăsat să moară în stradă ca un câine. În orice ţară democrată din UE sau din America, romanele sale ar fi veritabile best-seller-uri. Că nu sunt la noi, nu e vina lui. E conjunctura aceasta păcătoasă. Nu trebuie pedepsit nici pentru că are accente polemice la adresa conducerii USR, accente proprii de altfel tuturor scriitorilor adevăraţi. În aceste zile, toţi scriitorii trebuie să dovedim într-un fel sau altul o solidaritate cu colegul nostru Radu Aldulescu, cu colegul nostru mai talentat şi mai nefericit decât noi. Acum putem dovedi că suntem oameni, scriitori umanişti, caractere adevărate.

Oameni bolnavi

                                     Istoria Regelui Gogoşar (Cartea Românească, 2015) este cel de-al nouălea roman al lui Radu Aldulescu. Nouă romane valoroase în 25 de ani, unele dintre ele publicate în două sau trei ediţii, reprezintă deja o operă admirabilă care rostuieşte un nume important în istoria literaturii române, oricât le-ar sta multora în gât, pentru că omul Aldulescu nu e deloc comod, deloc reţinut în a spune verde adevărul despre oameni şi vremi, nefiind nicicum diplomat.

         Acţiunea este împărţită în două segmente de momentul 1989, ca şi a altor cărţi de-ale romancierului, precum de pildă Balzac îşi rotunjea opera în funcţie de timpul dinainte şi de după Napoleon. Destinul personajului titular, Emanuel Victor Calomfirescu, supranumit Gogoşar după tatăl Gogu din localitatea natală  Gogoşu, este unul exemplar pentru România zilelor noastre. Diferitele etape ale vieţii lui, dar şi totalul acesteia, reprezintă o paradigmă pentru toţi îmbogăţiţii şi îmbuibaţii postrevoluţionari din România. Personajul acesta cu nume regal este un profesor la diferite şcoli din Bucureştii anilor ’80, iar în timpul liber un fel de secretar al cenaclului maestrului Virgil Irimiciuc, poet care cam fluieră în biserică. Deşi e luat sub aripa lui ocrotitoare, maestrul oferindu-i întreaga încredere şi accesul la viaţa lui intimă, Emanuel este omul Securităţii, relatând căpitanului de Securitate Ardeleanu tot ce se întâmplă în cenaclu sau la chefurile celor doi cu două fete fără prejudecăţi, precum şi concepţiile despre lume şi viaţă ale maestrului. La un moment dat, cenaclul – Pepiniera – este închis de autorităţi, iar impetuosul conducător al lui se retrage din viaţa publică. Emanuel se însoară cu Luiza cea plinuţă, una din cele două fete, pe care profesorul o alintă Miss Piggy, o răsfăţată de soartă, fiică a unor medici foarte bogaţi, situaţie de care profită din plin şi eroul lui Radu Aldulescu. Dar, după un incident de la şcoală, în urma căruia moare un elev, profesorul Emanuel ajunge la închisoarea Colibaşi, de unde scapă după vreun an, cu o zi înainte de izbucnirea revoluţiei la Bucureşti  şi la care participă mai mult din întâmplare.

         Evenimentele din decembrie 1989 îi schimbă viaţa radical. Luiza divorţase de el în lipsă, era un om liber şi avea o dorinţă feroce de a parveni. Creează una din gazetele de succes din anii ’90, la care şi-l ia mentor pe maestrul Virgil, căruia-i lasă deplină libertate să se manifeste o vreme. Cu ajutorul serviciilor, ale partidelor de la putere, îşi dezvoltă trustul de presă şi se îmbogăţeşte peste măsură, călcând pe cadavre fără scrupul când e momentul, când i-o cere interesul. Este cazul îndepărtării din redacţie a maestrului Vergilius: „Aidoma căpitanului viitor colonel Ardelean, care-i închisese cândva maestrului Pepiniera, Emanuel se simţi dator să-i închidă uşa-n nas, să-l scoată din redacţie ca pe-o măsea stricată, pe acelaşi motiv că nu e-n regulă să înjurăm Partidul, pe banii Partidului, eventual în casa Partidului, care Partid echivala desigur cu Glasul Revoluţiei, alias fosta Securitate, SRI-ul…” Excesele de toate felurile, de la cele de putere, la cele culinare, bahice, până la cele sexuale (micuţul oltean având un penis de 28 de centimetri), ajung să-l distrugă pe cel ce ajunsese un fel de „rege” al tranziţiei româneşti şi moare – ca unele personaje balzaciene secundare – în timpul unei partide de sex cu nurlia lui naşă de la cununie. Regele Gogoşar Emanuel Victor Calomfirescu este un om bolnav, încă unul în galeria vastă a oamenilor bolnavi din romanele lui Radu Aldulescu. El e bolnav de putere, bolnav psihic, obsedat sexual, bolnav de grandomanie…

         O noutate a recentului roman al lui Aldulescu este părăsirea, mai ales în partea a doua a cărţii, a mediului marginal, a periferiei oraşului cu oamenii sărmani care nu se dau în lături de la nimic pentru a supravieţui, şi îndreptarea atenţiei spre înalta societate, cât de înaltă poate fi societatea parlamentarilor şi jurnaliştilor şi guvernanţilor români postdecembrişti, proveniţi/parveniţi din rândul comuniştilor/securiştilor, aici Aldulescu pierzându-şi neutralitatea naratorului, ci impunându-şi atitudinea social-politică cu oarecare vehemenţă. Romancierul îşi ia o marjă de siguranţă, notând pe pagina de gardă: „Aceasta este o lucrare de ficţiune. Orice asemănare – identificare cu persoane şi situaţii din viaţa reală este întâmplătoare sau rod al imaginaţiei cititorului şi nu implică nici un fel de responsabilitate din partea autorului”. Probabil că romancierul are nişte experienţe nefericite şi acum suflă şi în iaurt. Dar, trebuie observat totuşi, ca un fapt de viitoare istorie literară, că Emanuel Victor Calomfirescu este un personaj sintetic, modelele lui putând fi descifrate în patru-cinci jurnalişti faimoşi, unii încă în viaţă, alţii trecuţi la cele veşnice, unii „participând” cu portretul fizic, alţii cu legenda, alţii cu tarele lor arhicunoscute. După cum, încă din prima pagină l-am citit pe maestrul Vergilius avându-l ca model pe regretatul Cezar Ivănescu: v. portretul fizic, accesele de violenţă, închiderea cenaclului Numele poetului în anii ’80, cenaclu plin – pe lângă importanţi poeţi de azi – şi de poetese de care nu s-a mai auzit după aceea, angajat cu o rubrică de pamflet la o gazetă posdecembristă… Iată că eu sunt cititorul care-mi asum identificarea (parţială, desigur) unor personaje cu modele din viaţa reală.

         Nu lipseşte nici din Istoria Regelui Gogoşar personajul profetic, cel care anunţă într-un fel Apocalipsa, jidovul rătăcitor, aici un boschetar din Balta Albă care-l abordează în stradă pe Emanuel fără să-l cunoască: „Degeaba că minciuna îţi dă să mănânci şi-ţi ţine de cald, că nu vei mai creşte nici un centimetru, ba tocmai dimpotrivă. Vei scădea. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Până n-ai să înveţi să citeşti şi să pătrunzi, n-ai nicio şansă să scapi. Calea mântuirii e strâmtă şi necăjicioasă, stimate domn, aşa că strâmtorează-te şi necăjeşte-te. Tot răul spre bine, omule, şi mai ales, omule, nu uita datoria pe care o ai faţă de om. Să nu uiţi, omule… Glasul i se limpezea treptat, devenind tot mai ridicat, atingând în sfârşit un apogeu bubuitor: Pocăieşte-te! Tu l-ai omorât pe Iisus! îl împunse cu arătătorul în piept. Ia-ţi seama, omule! Pocăieşte-te!” Interesant este că întâlnirea cu „jidovul rătăcitor” a durat, în percepţia lui Emanuel, doar câteva minute; în realitate, descoperă însă a fost vorba de ore multe. „regele” nu ia în seamă proorocirea şi nici gând să se strâmtoreze şi să necăjească, procedând exact pe dos, aruncându-se cu totul în cornul abundenţei, ceea ce-i va fi fatal în cele din urmă.

         Stilul este în linia binecunoscută a romanelor lui Aldulescu, textul are cursivitate, trecerea de la stilul direct la cel indirect liber se face cu mare abilitate, abia resimţit. De asemenea, pe nesimţite, în mijlocul acţiunii sau a unei descrieri intervine cu un monolog interior care, uneori, devine, cum să zic, dialog interior. Apoi, deşi romanul are cursivitate şi story, linia roşie a naraţiunii nu este una dreaptă, ci una ciclică, împletită, cu paranteze narative menite să clarifice episoade ulterioare lăsate voluntar eliptice.

         Istoria Regelui Gogoşar este o construcţie epică solidă, pretabilă şi la o eventuală ecranizare şi, fără îndoială, unul din cele mai bune romane ale anului editorial 2015, nu şi în galeria romanelor lui Aldulescu, valoric sub Îngerul încălecat sau Proorocii Iersusalimului. 

 (cronică apărută în revista Argeş, nr. 9/septembrie 2015).

Un policier ingenios

• Ion Ladner – Scorpionul de sub pălărie (Editura Juventus Press, 2014). Un roman care începe ca-n Balzac şi chiar pe vremea acestuia, în Paris, dar care se continuă inginereşte în zilele noastre şi tot pe Sena. Scorpionul… este, în fond un policier, dar unul ingenios, cu un criminal în serie, care este purtătorul unui blestem transmis pe parcursul mai multor generaţii. E, dacă vreţi, un bun scenariu de film de acţiune cu suspans şi happy end, cum îi vine bine unui asemenea film, un scenariu cu capitole-scene scurte şi percutante. Personajele sunt vioaie, bine conturate şi bine individualizate, unele cu filozofie de viaţă simplă şi sănătoasă („…dar ce e viaţa? Minciună, joacă şi noroc”), dar altele mai sofisticate. Ghyslain, de pildă, este un personaj remarcabil, având o experienţă limită de Robinson al zilelor noastre. Stilul este unul alert, ironia bonomă e strecurată peste tot în text, atmosfera e degajată. Romanul se citeşte pe nerăsuflate, dintr-o singură vizită la fotoliul de lectură, cartea având viaţă palpitantă, dialoguri vii, structură epică de puzzle care te ţine mereu în priză.

În preajma „apocalipsei”

         Poet de primă mărime al generaţiei ’80, nominalizat la Marele Premiu Eminescu în ultimii doi ani, dar şi laureat a numeroase alte premii, Liviu Ioan Stoiciu scrie şi dramaturgie, publicistică, memorialistică, dar şi roman, precum alţi poeţi ai generaţiei sale: Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Ştefan Mitroi, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany… Recent, lui Stoiciu i-a apărut romanul Vrăjmaş (Polirom, 2014), unul masiv, de peste 500 de pagini, de strictă actualitate, unul cu o textură densă, numit de autor „roman eseistic” şi „jurnal-experiment”. Eticheta este exactă, „eseismul” cărţii fiind dat în primul rând de intertextualitatea ca tehnică principală, romanul fiind presărat cu numeroase texte de pe internet privitoare la ocultism şi esoterism, bine articulate în ansamblu, nelăsând nicicum impresia de lipituri, dar şi dând imaginea generală de enciclopedism.

         Un rezumat al romanului se află pe coperta a IV-a: „Iordache, absolvent de geografie repartizat ca profesor într-o comuna din Oltenia, e nemulţumit de viaţa pe care o duce şi se călugăreşte. După o aventură de o noapte cu o străină va părăsi însă mănăstirea, fiindcă amintirea păcatului nu-i da pace. Îşi găseşte liniştea mult dorită alături de Oana, o tânară văduvă frumoasă şi bogată, însă la un moment dat citeşte pe Internet tot felul de teorii esoterice şi pseudoreligioase. Curând, Iordache începe să creadă că e vizitat ba de înger, ba de diavol. Mai mult, are convingerea că este controlat prin telepatie de un misterios personaj din Bucuresti, Ivan, un jurnalist pe care sentimentul ratării îl împinge spre esoterism. Aşadar, îşi părăseşte iubita însărcinată şi se refugiază pentru scurtă vreme la altă mănăstire, apoi urma i se pierde. Plecată în căutarea lui Iordache, Oana ajunge să-i împărtăşească neliniştile, iar în mintea ei încolţeşte bănuiala că fiul pe care urmează să-l nască ar putea fi o întrupare a diavolului…”

         Din aceste rânduri, ai putea înţelege că Iordache este personajul principal, personajul-nucleu în jurul căruia se rotesc toate celelalte. Dar, nu e deloc aşa. Structura romanului este alcătuită din capitole scurte purtând alternativ numele celor trei eroi: Iordache, Ivan, Oana. Dar, pe la pagina 200 Iordache dispare complet din peisaj, după un episod de roman poliţist,  retrăgându-se undeva în Grecia unde nu mai este urmărit narativ. Restul de 300 de pagini cuprinde destinele Oanei şi al lui Ivan; Oana este prezentată prin activitatea ei de zi cu zi, cu trăirile sale, iar Ivan printr-un jurnal la persoana a treia. Acţiunea se petrece în câteva luni ale anului 2012, în preajma „apocalipsei” profeţită de unii şi de alţii, ziarele, televiziunile şi mai ales internetul fiind pline de ştiri privitoare la „sfârşitul lumii”. Într-un foarte scurt episod, aflăm că Oana a fost iubita lui Ivan la un moment dat. Avem de-a face deci şi cu un involuntar triunghi amoros, care nu reprezintă o miză, fiind destrămat aproape din faşă.

         Aş zice, dar, că personajul principal este Ivan, prezentat printr-un jurnal la persoana a treia, acesta fiind în mare parte un alter ego al autorului, gazetar în vârstă de 62 de ani, obsedat permanent de accesul la o „lume paralelă”, de descoperirea unui mod de a comunica în vreun fel cu aceasta „să fie ajutat de o structură extraterestră să devină cineva”, de o „entitate de Dincolo”, visează la o autodepăşire cu ajutorul minţii sau inimii. Cu atât mai mult cu cât internetul este plin de ştiri privitoare la preconizata apocalipsă din 21 decembrie 2012. Dar, la fel de obsedat este de existenţa „Vrăjmaşului”, a diavolului care îl tot ispiteşte.

         Acţiunea cărţii se petrece timp de câteva luni, între 5 septembrie şi 30 decembrie 2012 (după datarea jurnalului lui Ivan), alternând rătăcirile şi căutările lui Iordache cu trăirile Oanei care-şi „hrănea singură nefericirea, îi plăcea să fie dependentă de propria nefericire” şi cu obsesiile permanente ale lui Ivan. La un moment dat, Ivan vizitează cetatea Alba Iulia şi descrie în jurnalul său o atmosferă misterioasă unde are parte de o întâmplare aproape absurdă şi unde speră încă o dată să treacă în universul paralel la care numai cei aleşi au acces. Sunt poate cele mai frumoase pagini ale cărţii, de o atmosferă postromantică, încheiate cu un fel de sinteză a obsesiilor lui, una resemnată: „Dumnezeu aşteaptă de la el să intervină esenţial, să repare ceea ce e stricat în lume, dar pentru asta trebuie să fie inspirat, să fie lăsat să treacă Dincolo, în viitor, să ceară ajutor, să îndrepte lucrurile. E gata să se predea, nu mai are nimic un rost pentru el, a ajuns la vârsta resemnării definitive, nu a înţelepciunii. Nu mai vrea să aibă de-a face cu creierul lui, care nu-l ajută să se concentreze destul…”

         Dar finalul romanului este concentrat pe Oana, pe psihoza ei: „Oana are probleme, i-a spus o colegă: tu ai o nevroză împotriva destinului. Fiul ei ar putea fi Antihristul prevestit? E exclus – dar dacă a rămas gravidă cu Diavolul? – Iordache fiind Diavolul… Va trebui să se adreseze unui psihiatru?”

         Şi dacă Liviu Ioan Stoiciu nu-şi cataloga singur romanul drept „jurnal-experiment”, critica tot ar fi făcut-o. După cum poezia lui este un experiment datând de peste patru decenii, deosebindu-se net de tot ce s-a scris înainte, dar şi de poezia congenerilor săi, nici proză/roman n-ar fi putut scrie în stil tradiţional. Care sunt caracteristicile acestui experiment e mult de discutat. Preocupările cotidiene (ale romancierului) de cititor şi de comentator (v. blogul lui ţinut de LIS ani de zile, cu o acribie de scrib din Egiptul antic, până la reinstalarea la Cotroceni a lui Traian Băsescu împotriva evidenţei votului negativ a majorităţii românilor), de diarist-martor al vremii sale, cu tot ce preocupă lumea în vremea noastră, a exploziei informaţionale date de reţelele de socializare de pe internet, toate acestea sunt topite în romanul Vrăjmaş, roman care nu ştiu să aibă vreun model de până acum, dar care nici nu cred că va deveni model pe viitor. Spre deosebire de poezia sa experiment pe care încă o mai scrie după atâtea decenii, cu schimbări mai mult sau mai puţin semnificative, romanul acesta nu pare a mai putea fi repetat în formulă nici măcar de Liviu Ioan Stoiciu, nici tematic, nici ca formulă narativă.

Eugen Barbu, între imoralitatea omului şi geniul prozatorului

      Am avut toată viaţa o aversiune faţă de Eugen Barbu. Mi s-a părut un tip grobian şi rău cu program, care a atacat scriitorimea valoroasă a vremii lui, un tip infect şi toxic cât se poate. Şi asta, după ce-i citisem cărţile. Şi m-am jurat - pe la 1980 - să nu-l mai citesc niciodată, fiind robul prejudecăţii că un om imoral nu poate fi un scriitor valoros. Îmi dau seama la 2015 că un Eugen Barbu n-ar fi  un scriitor mare dacă n-ar fi fost un om imoral. Acum, pe seară, în Vinerea Neagră, după ce-am făcut drobul (de viţel, că de miel nu-mi dă mâna!) şi după ce-am gătit sarmalele la ceaun în curte, la foc de lemne, m-a apucat un dor de proza lui Eugen Barbu, mi-a trecut puritanismul şi m-am apucat să recitesc Săptămâna nebunilor. Şi mă entuziasmez pe măsură ce citesc. Mă opresc din lectură, pentru a vă reaminti un pasaj savuros:
  
      "Logofetul   Caliarh,   drept,   mut,   nemişcând,   aştepta   ordinele.   îşi   cunoştea   stăpânul   şi   ştia   ce-i   trebuia acum, în această noapte măreaţă de iarnă când, deasupra Bucureştilor se aşternuse nuntirea zăpezii. Îl lăsă să se desbrace,   ajutându-l   cât   era   nevoie,   ţigăncile   roabe   aduceau   de   pe cuptoare   vasele   de   bronz,   din   care   ieşeau aburii.   Secretarul   livonian   desfăcuse   cufărul   cu   lucrurile   de   trebuinţă   şi   pusese   la   îndemână   săpunurile franţuzeşti târguite din vreme care făceau o spumă trandafirie, şi-l ajuta pe servitor să-i toarne pe spate boerului apă  încălzită  cât  trebuia, să nu-l  ardă,  dar  nici să nu-l înfrigureze. Hrisant stătea  gol în faţa  lor , fără sfială, avea un  trup   cu  bună  mireasmă,   subţire,  bine  proporţionat,  cu  picioare   lungi   de  atlet  şi  umeri  lăsaţi.   Capul  blond  şi cârlionţat arăta ca al unui efeb. Un uşor strabism al ochilor îndepărtaţi puţin de rădăcina nasului făcea din acest boer  tânăr  şi de rang un vânat  al  pohtitorilor ce nu se sfiau  să-l  înghesuie pe unde apu cau  deşi  lui  nu-i plăceau moravurile turceşti. Îl unseră după aceea cu  uleiuri  şi cu camfor ,  îl lăsară să se usuce în faţa sobei de cără midă în care ardeau  butucii retezaţi cu dichis ca să lase un  jar ca  rubinul ce scădea în  trepte, cum s-ar  topi un fagure la   lumina  prea  puternică  a  soarelui   de  vară,  iradiind   egal   o  căldură  dulce  ce  te   îndemna  la   somn".
    

Personajul scrie romancierului

      Citesc de ceva vreme un volum excepţional - Scrisori către Rebreanu - apărut la Editura Academiei, ediţie critică de neasemuitul Niculae Gheran în colaborare cu Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu. Acest prim volum (din cele patru proiectate) cuprinde nu mai puţin de 438 de scrisori primite de Liviu Rebreanu; în cele mai multe cerându-i-se bani, în calitatea sa de Director general al Educaţiei Naţionale, de Director al Teatrului Naţional Bucureşti, de Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, ca şi intervenţii pentru slujbe, roluri din partea actriţelor, ajutoare sociale din partea unor scriitori.. Puţine scrisori sunt de la oameni neinteresaţi. Una dintre acestea aparţine lui Ioan Boldijeri, datată 23 octombrie 1930, de la Prislop. Iat-o, cu ortografia originală:

     "Stimate Dle Liviu,
      fiind zile de toamnă cu cer senin, îmi aduc aminte de viaţa care o avem în viaţa nostră; îndrăznesc ca săţi scriu şi acum după ce sa strecurat pe rând 23 de ani de viaţă.
     Dle Liviu,
     sa strecurat aceştea ani plin de durere şi de suferinţă una care am luat parte la Războiul pentru întregirea Neamului Românesc, a doua greutăţile care le întâmpin şi le port ca un lipsit de toate în zilele acestea care atunci găsesc uşurare când aud cetind Romanul Ion, făcut în vremurile de pe atunci chiar de D-voastră...
     Dar, D-voastră aţi suit treptele înalte ale culturei şi prin vrednicia D-lor Voastre ştiinţa care azi nu purtaţi greutăţi cum le port eu.
      Dle Liviu,
      De când mam căsătorit acum sunt 23 de ani, am 5 copii, care unu lam şi căsătorit, dar moşie am puţină poate, cum ştiţi.
      Dle Liviu
      Dar toată dorinţa mea este ca să te vedem în mijlocul nostru în comuna care ţi-ai petrecut copilăria cel puţin aş dori să ştiu că vă mai gândiţi la locul unde eraţi odată şi trăiesc şi eu ca tot cel fără nicio speranţă de la nime.
     Te îmbrăţişăm ca pe un scump părinte, şiţi trimitem celea mai sincere felicitări din partea mea şi Soţiei şi familiei noastre.
            Ioan Boldijeri şi Soţia Rodovica".

      Ioan Boldejeri este modelul real din Prislop al personajului Ion din romanul cu acelaşi titlu. Iată ce-i scria la aproape un deceniu personajul autorului său!

Romanul „Genezei inverse”

                

         Nicolae Stan face parte, ca să zic aşa, din epicentrul Generaţiei ’80, fiind membru al Cenaclului de Luni, dar şi al Cenaclului „Junimea” dedicat preponderent prozatorilor, debutând în 1984 cu un volum de proză scurtă, urmat de patru romane şi două volume de eseuri filosofice. Dar, scriitorul este unul discret, nu iese în faţă, nu agasează criticii cu insistenţa sa de a-i citi şi comenta cărţile, îşi vede în egală măsură de cariera didactică şi de scrierea romanelor sale, care – după cum vom vedea – sunt unele de tot remarcabile.

         Apă neagră, ediţia a II-a revizuită (Cartea Românească, 2014) este ceea ce am putea numi un roman total (termen folosit, de altfel, de Dan Silviu Boerescu). Imaginaţia autorului este prodigioasă şi fără oprelişti de nici o natură, iar compoziţia este flexibilă şi de-o mare acribie.

         Acţiunea se petrece pe o perioadă de 50 de ani în Crăsani, localitate de câmpie, aşezare pe locul  cetăţii dacice Helis, alegerea autorului fiind foarte potrivită pentru a da frâu liber imaginaţiei şi a croi legende la graniţa dintre realism şi mitologic: „O altă ciudăţenie care circula despre crăsăneni era că aceştia credeau despre ei înşişi că sunt nemuritori. Este adevărat că învăţaţii istorici spuneau că neamul lor strămoşesc adevărat, primar, era neamul geţilor, însă crăsănenii refuzaseră tacit asimilarea acestui termen, căci, cu sinceritate, nu auziseră povestindu-se din moşi-strămoşi despre rude de-ale lor îndepărtate din aşa-zisul neam al geţilor. Stră-străbunicii lor le transmiseseră prin vorbe veşti despre antecesorii lor crăsăneni get-beget, aşa că rămăseseră profund ataşaţi de această convingere”.

         Ca Macondo, Crăsanii reprezintă o lume închisă, o lume care se vrea o replică în mic la o lume mai mare, o replică la România însăşi. O lume nouă, e adevărat, cu munca în colectiv creatoare a omului nou, cu alimentaţie raţională, cu toate celelalte, dar fără a fi impuse de la Centru, ci ca iniţiative ale primarului Solomon cel iubit şi aplaudat, căruia i se creează şi i se păstrează în sat un cult al personalităţii, în pofida austerităţii impuse de acesta: „…zbaterea lor pe câmpurile natale avea valoarea unui sacrificiu făcut dintr-o motivaţie obscură şi implacabilă, ca forţa unei găuri negre care-i înghiţea în hăurile ei tumultuoase şi nesfârşite, şi către care ei mărşăluiau cu o încrâncenare bucuroasă, s-ar spune, încolonaţi în batalioane întregi de soldaţi supuşi pierzaniei şi, totodată, atraşi ca un magnet vrăjit de alte zări, necunoscute”. Aspectul acesta nu este cel al vieţii întregii Românii a acelor ani? Cum în Veacul de singurătate apare cineva cu gheaţa magică, de pildă,  la Crăsani, în 1966, alte vremuri fiind, apare primul televizor, o chestie de asemenea magică, apariţie tocmai la timp pentru că „prin anii ’60, după colectivizare, crăsănenii prinseseră un gust subit pentru spectacol”. De altfel, spectacolul – în accepţia lui foarte largă, lumea întreagă a satului fiind un perpetuu spectacol – şi erotismul reprezintă o adevărată defulare, o alternativă la lumea rigidă a comunismului. De semnalat o scenă erotică de o forţă extraordinară, unică în romanul românesc de până acum (v. pag. 240 şi următoarele). Spectacol plin de umor era, de pildă, şi dialogul lui Matei Bâltâcea,  paznicul de noapte din centrul satului cu unul sau altul, explicând ce-a înţeles el de la singurul radiou din sat bunăoară despre conferinţa de la Yalta: „ – Uite cum e, zicea, şi se făcea linişte ca la şcoală. În şedinţa-aia mare, acolo, s-a căzut de acord ca toată lumea să fie împărţită între ei. Şi noi am căzut la ruşi. Şi nimeni n-a zis nu. Americanu’ s-a unit cu rusu’./…/Da, revenea Bâltâcea cu vestea cea bună, da’ chinezu’ a zis: să nu v-atingeţi de crăsănean şi de poporul lui că dau drumu’ la furnici…”

         Numele personajelor (preponderent din Vechiul Testament) trimit la o simbolistică aproape explicită. Primarul, cum ziceam, se numeşte Solomon şi i se mai spune „Împăratul”; alţii sunt: Toma, Andrei Moise, Moise Ştefan, Lazăr, Ilie Iulian… Dar, personajele au şi conştiinţa că ele, dar şi faptele şi întâmplările trebuie imortalizate cumva: „Ne trebuie o cronică a vremurilor. Să nu le uităm. Nici un chip şi nici un cuvânt. Să nu le uităm. Trebuie să facem poze!”. După cum, în febra vieţii ca un spectacol continuu (că e dramă sau comedie sau tragicomedie, nici nu contează), îşi fac loc şi ideile utopice ale vremii, dar – repet – nu venite de la Centru, ci ca iniţiative ale lumii închise a Crăsanilor: „Să facem un sat! Un sat nou! Cu reguli create de noi. Găsim pământ lângă vreo pădure ceva şi lângă apă. Cu oameni noi, tineri. Să-i educăm…”

         Cum Crăsanii reprezintă o Românie în mic, şi revoluţia este una pe măsură, o parodie de revoluţie. În decembrie 1989, Solomon dispare pur şi simplu din sat, dând naştere la fel de fel de zvonuri, că a plecat cu o maşină care merge cu sute de kilometri pe oră sau chiar cu un avion ori cu un elicopter albastru, ba că fusese transferat în interes de serviciu nu se ştie unde, ceea ce era de necrezut, el fiind trup şi suflet al Crăsanilor. Începutul „revoluţiei” cu un Gavroche de la Crăsani e memorabil: „Panica spori când, la numai o oră de la această întâmplare neobişnuită (dispariţia lui Solomon; n.DAD), un copil de vreo treisprezece ani, apărut ca din senin în plin centrul satului, scosese în praful drumului toată biblioteca familiei Solomon, dovadă că aceasta îi părăsise în grabă, şi arunca volumele în sus, cu furie şi răzbunare. Ceva mai târziu aflaseră că era fiul omului de serviciu al Primăriei şi că taică-său se ascunsese de teama unei reacţii pripite a sătenilor. Puştiul stivuise cărţoaiele groase cu coperte roşii şi cele mai multe cu poza senină a dictatorului tânăr şi a altor prieteni de-ai lui, şi striga ceva ce lumea, aflată dincolo de geamurile acoperite de perdelele groase, nu desluşea. Doar Spirache, poliţaiul, gâfâind, luase cunoştinţă de revolta micului rătăcit şi se proptise în faţa lui, gata să-l înşface cu fulgi cu tot pentru a restabili ordinea în Crăsani. Dar preadolescentul nu se pierdu cu firea, ci se întoarse iute către zdrahonul bătrân din faţa lui şi, de data asta strigă clar cu pumnul dreptei în sus: - Tiranul a fugit! Va fi executat!/Spirache înlemni. Valuri de răceală şi căldură îl treceau ca într-o febră subită şi uriaşă. Oasele lui imense, de dinozaur măreţ, păreau că se surpă în ele însele şi că, astfel, el devine ceea ce era de fapt cu adevărat: un dinozaur de nisip…”

         Compoziţia postmodernă este punctul forte al romanului. Ordinea capitolelor trasează un fir roşu cu o cronologie originală. Dar, vocaţia de povestitor a lui Nicolae Stan dă savoare lecturii, ca la marii scriitori sud-americani, de pildă. Este adevărat că alternează fragmentele savuroase şi pitoreşti cu cele eseistice. Lumea este făcută pentru a fi povestită, dar şi analizată! pare a fi deviza romancierului. Personajele sunt insolite şi în acelaşi timp de-o mare varietate, tocmai pentru a umple toate categoriile sociale ale spaţiului în mic al unei adevărate societăţi. Acestea acoperă un evantai mare de tipologii, de la victime şi călăi, până la morali şi odioşi, de la activi din fire până la reflexivi analitici şi melancolici… Dialogurile de la cârciumă sau de la reuniuni de acasă de la unul sau altul trimit ironic la Platon.

         Ultimul capitol – Execuţia: 23 august ’99 – cel care rotunjeşte romanul, un capitol care-ar putea supravieţui de sine stătător ca o remarcabilă nuvelă, imaginează ceea ce autorul numeşte o „Geneză inversă”, povestea a şase morţi, marcaţi fiecare la timpul său cu un X de o mână nevăzută, începând cu Ziua a Şaptea şi încheind cu Ziua Întâi. Dar, nu doar de aceea este Geneza inversă, ci şi pentru că lumea tocmai descrisă în peste trei sute de pagini dispare apocaliptic, acoperită de o apă „învolburată, amestecată cu nisip şi pământ, neagră, chiar neagră, pe urmă, progresiv, cu măsură, dar irevocabil, apa se curăţeşte, se limpezeşte, devine albastră-strălucitoare, calmă, mlădioasă, feminină, sarea lumii…” Lumea aceasta dispare, aşadar, pentru a renaşte din apa cea limpede. Aceasta aminteşte de finalul cu ploaia din Galeria cu viţă sălbatică a lui Constantin Ţoiu, doar că acolo era realist şi uşor schematic. Aici este vorba de pagini de-un onirism original, cu propensiune spre spectacolul apocaliptic, în care pier oameni de rând, dar implacabil şi dictatorii numiţi cu ironie „locuitorii cei aleşi ai înălţimilor: Marele Alinator, Primul Stăpân, Primul Justiţiar, Unicul Salvator, Primul Egalizator, Marele Vrăjitor”…

       (cronică apărută în revista "Argeş" nr. 1/ianuarie 2015)

Tânărul furios Dumitru Crudu

 

      Dumitru Crudu este un personaj pitoresc în Chişinăul zilelor noastre, un boem prin excelenţă, un bonom, ca şi un conviv fermecător. A studiat Literele la Braşov cu profesorii-scriitori optzecişi Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu… A făcut ziaristică în oraşul de la poalele Tâmpei, a avut procese răsunătoare, s-a retras în Basarabia natală unde acum este bibliotecar într-un cartier mărginaş din întinsa-necuprinsa capitală a Republicii Moldova. Poate fi văzut pedalând pe o bicicletă, iarnă/vară, prin ploaie sau pe caniculă, printre maşini, autobuze şi troleibuze. Cu bicicleta merge la serviciu, dar şi la cârciumă sau la Uniunea Scriitorilor de pe Strada 31 August, sau la teatru şi filarmonică. E mereu vesel şi agitat, mai totdeauna generos, cu un ascuţit cult al prieteniei literare, degrabă săritor în ajutorul unui confrate. Are imaginaţie bogată, este original în scris, dar şi în manifestările de zi cu zi, un original, dacă nu un excentric. L-am văzut în curtea unei mănăstiri de la Orheiul Vechi, la un recital poetic (vreo 35 de lirici) româno-basarabean, adică româno-român, improvizând genial un poem, mai bine zis un „poem”, cu ghilimele, citind sacadat şi pe sărite indicatori tehnico-comerciali de pe două sticle de apă minerală şi suc. Dar, un portret insolit îi face Nichita Danilov: „Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci la Falsul Dimitrie (titlul celui mai recent volum de poeme al lui D. C.; n. DAD), uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini”.

       M-am folosit de aceste rânduri ale lui Danilov pentru a face trecerea la scriitorul Dumitru Crudu, un scriitor total, ca să folosim o sintagmă banală şi uzată. El scrie la acelaşi nivel valoric poezie, proză, dramaturgie. În 1999, împreună cu Marius Ianuş, a întemeiat faimoasa şi controversata mişcare fracturistă printr-un manifest publicat în ziarul în Monitorul de Braşov, ziar la care lucra. A publicat cinci-şase cărţi de poezie la edituri din România şi din Basarabia. E, de asemenea, un interesant dramaturg, în 2003 primind Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. Piesele sale sunt jucate în România, Republica Moldova, Germania, Italia, Franţa, Haiti (!), Camerun (!), Bulgaria, iar unele dintre ele au fost ecranizate în Italia, România şi Republica Moldova.

       Aici şi acum vreau să comentez romanul Un american la Chişinău (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013), (cel de-al treilea al autorului după Măcel în Georgia (Polirom, 2011) şi Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2012), roman din care a publicat şi revista noastră un savuros fragment. În loc de prefaţă, romanul beneficiază de o entuziastă şi caldă Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton – cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă, scrisoare de la Liviu Antonesei. Altfel zis, pentru un autor original şi excentric, o prefaţă de la Iaşi pe măsură. Dintr-o notă a autorului, aflăm şi destinul ciudat şi întortocheat al romanului, peripeţiile lui de la concepţie, manuscris, până la cartea-obiect ieşită din tipografie. Cartea a fost scrisă în 1995, dar manuscrisul a fost sechestrat de „basarabeanul albinos” Anatol în contul unei datorii la chirie de 150 de dolari, creditor şi manuscris ajungând în cele din urmă în Italia şi pierzându-şi urma. În aceste condiţii, Crudu rescrie romanul după anii 2000, rezultând desigur, în mare măsură, o altă carte, poate că mai bună decât cea iniţială, obţinând de altfel Premiul pentru Cartea de proză a anului 2013 a Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.

      Romanul este unul scris alert, cu întâmplări venind în cascadă unele peste altele, că protagoniştii abia mai fac faţă ritmului. Firul roşu al naraţiunii (la persoana a treia şi la timpul prezent, deci la modul clasic şi realist din acest punct de vedere) e trasat de personajul principal Anton Şleahtiţchi, basarabean la origini, tânăr ziarist la Braşov la mijlocul anilor ’90, personaj în care ghicim, fără mari complicaţii, un alter-ego al autorului descris în primele rânduri de mai sus. Viaţa cotidiană a tânărului Anton se desfăşoară între reportajele şi anchetele pe care le scrie pentru ziar, cenaclurile literare pe care le frecventează, urmate de beţiile de fiecare seară din cârciumile de cartier ale Braşovului şi idilele cu studente şi ziariste românce sau basarabence, idile în care protagonistul pune mult suflet şi din care iese mai mereu foarte răvăşit sufleteşte. În permanenţă, Anton este hăituit fie de creditori, fie de cei înnegriţi în cerneala Monitorului de Braşov. Este partea de roman în care se realizează nişte portrete de fete ale zilelor noastre absolut memorabile: ciudata şi bizara Lora( „fata aia cu sâni mari, blonda aia cu trup dulce şi cu picioare muzicale şi foarte lungi şi/../ ţâţe tari ca alcoolul”, mai puţin bizara, şi mai curând mămoasa Olga etc. Până aici avem de-a face cu o naraţiune în spiritul prozei tinerilor furioşi (Angry Young Men) din Anglia anilor ’50. Încet-încet, cursul vieţii agitate, dar altfel obişnuite, al lui Anton se intersectează cu nişte personaje mai ciudate, mai dubioase şi chiar periculoase. Unul dintre acestea este americanul Martin, originar din Chicago, sosit iniţial la Braşov, apoi condus de Anton, în schimbul unei sume de bani suportată de un patron braşovean, la Chişinău – „ca să descopere adevărata viaţă”. Pe tot traseul, Anton trebuie să înfrunte pe un fel de „raket” basarabean care vrea să-l jefuiască pe american. Nimic din ce e sordid în materie de cârciumi, de apartamente închiriate, de case din satele basarabene, nimic din toate acestea nu-i e străin lui Dumitru Crudu cel blând.

      De vreo două decenii, între generaţiile de români s-a căscat un abis de neexplicat, un abis de ordin moral, dar şi între modul de a exista cotidian între cei pe care i-a prins revoluţia din 1989 la tinereţe şi maturitate şi copiii revoluţiei. Ei bine, nimeni nu prinde mai aplicat în pagini de proză modul de viaţă al tinerilor români şi basarabeni decât Dumitru Crudu în romanul său. Într-o devălmăşie democratică, în naraţiunea aceasta convieţuiesc personaje absolut fictive cu unele la limita dintre ficţiune şi realitate şi cu altele cu totul reale: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Al. Cistelecan, Gheorghe Crăciun…, descrise în scene savuroase, dar după meandrele empatice sau nu ale autorului.

       Romancierul Dumitru Crudu nu este ceea ce s-ar numi un stilist, chestiune care ţine probabil de strategie epică, acribia stilistică tăind, după toate calculele romancierului, din veridicitatea acţiunii. Naraţiunea este colocvială, savuroasă prin transpunerea fonetică a limbajului personajelor, mai ales a celor din spaţiul basarabean, prin cuvintele rare, dacă nu pur şi simplu inventate: „pipicoasa aia roşcată”; „nu te mai gurguia atâta; „epilogă (verb la perfect simplu; n. DAD) Anton…”; „vagoanele alea chifteau (verb la imperfect; n. DAD) de lume…”; „Romulus îşi bovină (verb la perfectul simplu; n. DAD) ochii…” etc.

      Ca şi prietenul său Nichita Danilov, Dumitru Crudu nu-şi struneşte mai deloc imaginaţia, suprarealitatea fiind descrisă ca o realitate autentică. Ajuns în satul său basarabean, după ce i se fură actele şi banii la Chişinău, Anton zace, dar şi consemnează câte o întâmplare suprarealistă: „În aşteptarea paşaportului, moţăia în pat ore întregi şi zilele curgeau otova. Tatăl său spărgea lemne în curte sau din când în când mai intra în camera sa şi îi povestea ba una, ba alta. Într-o zi, nitam-nisam îi povesti cum, după ce băuse spirt cu căldarea acum o săptămână, îi ţâşniră flăcări pe gură şi pe nas şi mamă-sa îi vărsă o căldare de apă pe cap, dar pălălaia aia se făcu şi mai mare şi el răcnea ca un apucat şi atunci îi sări în ajutor o vecină, tanti Zina, care ştia ce-i de făcut în cazurile astea şi-şi sumesi fusta şi i se pişă în gură şi aşa îi stinse focul care-i pârjolea corpul pe dinăuntru…” În aceeaşi notă, protagonistul Anton, într-o dimineaţă, mahmur fiind, vomită într-un lighean trandafiri şi mulţime de petale de trandafiri… Sau, în sfârşit, o scenă la graniţa dintre suprarealism şi onirism: „Aţipind abia spre dimineaţă, Anton visă că doarme în casa domnului Doboş şi că, la un moment dat, se trezeşte, deschide uşa balconului, dă într-o parte capacul coşciugului şi scoate de acolo o roată de salam, dar, când e gata s-o bage în gură, acesta îl pocneşte cu o ghioagă peste degete…”

      Poet, dramaturg, romancier, Dumitru Crudu de la Chişinău este, fără îndoială, unul dintre cei mai originali şi valoroşi scriitori români afirmaţi în anii 2000.

(cronică apărută în revista Argeş, nr. 10/octombrie 2014).