Petru Creţia

        Astăzi se împlinesc 89 de ani de la naşterea lui Petru Creţia. Omul de cultură era unul de tip renascentist: era profesor universitar de greacă veche (printre altele, traducător al lui Platon), dar şi cunoscător al limbilor moderne, traducând din franceză, engleză, italiană, eminescolog pasionat şi practic, cu contribuţii prodigioase la posteritatea strălucită a poetului, apoi scriitor, eseist, moralist şi, nu în ultimul rând, poet. M-am bucurat în anii '90 de prietenia lui şi acesta nu e puţin lucru, pentru că era un om care nu accepta mersul pe două cărări, compromisul de niciun fel, impostura. Cu doi-trei ani înainte de moarte a publicat un volum extraordinar, neîncadrabil în vreun gen: Oglinzile. Un fel de continuare a volumului său Norii, singular până atunci în literatura română. Am scris o cronică despre carte în revista Calende, cronică ce l-a făcut fericit, dar mi-a şi mărturisit de câteva ori că nimeni n-a mai scris despre ea. Era perioada în care politicul şi gazetăria ocupau tot spaţiul public. Din Oglinzi aş fi vrut să reproduc câteva fermecătoare fragmente, dar n-am găsit acum cartea în bibliotecă. Voi cita, deci, un poem din volumul În adâncile fântâni ale mării, apărut la Albatros în chiar 1997, anul morţii sale, la 70 de ani:

                             Epitaf

Se zice că cei care dorm în pământ
Îmbrăţişaţi în puterea iubirii,
Încă fierbinţi de cât au ars cândva,
Rămân aşa mereu, curaţi şi neatinşi,
Că deasupra mormântului lor
Cresc veşnic, împreună, neuitarea, neodihna, neprihana,
Pomii în floare şi pomii în roadă,
Că sunt aduşi pruncii ca să crească mai frumoşi şi mai răi,
Că, o dată crescuţi,
Vin să danseze acolo - încununaţi
Şi invulnerabili,
Că noaptea morţii e plină
De violente lumini
Şi că numai zilele arse şi albe
Pot fi pustii, dar pustii ca să-i lase
Subpământenei iubiri
Răgazul ei.

Poezie de Horia Bădescu

         De o lună de zile, în fiecare dimineaţă la ora 5,00 scriu o schiţă satirică. Dar, cum lumea despre care scriu eu în zori este una chicioasă, rea, lacomă, grobiană, meschină şi urâtă cât cuprinde, peste zi mă curăţ cu poezie de bună calitate.
         Redau aici o poezie de colecţie din antologia de autor Cărţile vieţuirii de Horia Bădescu:

Balada voievodului

Mângâie-mi trupul cu mâini duioase,
doamnă frumoasă, doamnă Despină,
până se lasă frigul în oase!

Mângîie-mi trupul cu mâini uitate,
doamnă frumoasă, doamnă Despină,
clopotul somnului deasupra bate!

Mângâie-mi trupul cu mâini de seară,
doamnă frumoasă, doamnă Despină,
până când lumea se face iară!

Mângâie-mi trupul cu mâini de noapte,
doamnă frumoasă, doamnă Despină,
până răcite-s stelele toate!

Mângâie-mi  trupul cu îndurare,
doamnă frumoasă, doamnă Despină,
cămaşa lunii-i drum de răcoare,
doamnă frumoasă, doamnă Despină!

Poezia dimineții

        Plouă mărunt și agasant în dimineață și vreau să-mi fac ziua frumoasă, eventual și rodnică.
        Iau din vraful de pe masă un volum de poezii, unul de Sterian Vicol de data aceasta și găsesc următorul poem frumos, frumos în adevăratul sens al cuvântului:

Ultima veste

Cine mai știe, cine mai este
unde și când, e-o altă poveste
Cântecul poate salva o aripă
de pescăruș căzut într-o clipă?

De-o sforicică de lumină
Strigătu-ți se mai anină
Nu știu cât mai este
Până la ultima veste!

Nici aripe-s pe cer, nici
Fulgerul uscat ca un bici!
N-am, doamne, cum să fug
De pe propriul meu rug.

"Ne descurcăm cum ştim tovarăşe Gorbaciov!..."

         Ruşii au avut grijă să ne trimită de sărbători gerul siberian. La pachet cu tăierea a jumătate din cota de gaz de la Gazprom. Un fel de "Uite pisica!"
         Îmi aduc aminte de un poem al unui tânăr poet român de origine sârbă, Valentin Mic:

             Poem siberian scris după ce băusem un litru de Smirnoff

Băusem un litru de Smirnoff
şi iată că apăruse în faţa mea însuşi Gorbaciov.
Mă privea de la înălţime şi pe dedesubt,
cu ochii unui deţinător al Premiului Nobel.
Mă salută cu "zdravstvuj" şi coborâse căciula
de pe capul chel în semn de prietenie şi respect
faţă de autorul acestui poem siberian.

E iarnă cumplită la noi, gazul e cam scump
şi ne descurcăm cum ştim tovarăşe Gorbaciov.

La Balc

      La Balc a început măcelul de mistreţi.
      Prinţii din Levant au sosit, care cu elicopterul, care cu avioane, cu Jeep-uri...
      Milos faţă de animale, chiar faţă de mistreţi, cei care i-au distrus mamei ani de zile porumbii de pe o bucată de teren, visez la un sfârşit de vânătoare ca-n celebra baladă a lui Doinaş:

„…Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin…”

Poezia dimineții de miercuri

Citesc în fiecare dimineață șapte-opt poeme de Nicolae Jinga, din câteva sute care alcătuiesc un volum în manuscris. Transcriu acum și aici această

                                                Priveliște

Tu unde vrei s-ajungi frumoasă zi?
în mecanismul tău s-a strâns rugina
și te străbat fără să pot pluti
fără să știu care îmi este vina

tu spargi pe străzi semințele de mac
o să dormim prin veacuri împreună
în gropile unui pământ sărac
visând mereu priveliștea nebună

Octogenarul Ovidiu Genaru

În cel mai recent număr din România literară, minunatul poet Ovidiu Genar octogenar publică un grupaj de poeme. Neaşteptat de proaspete pentru un poet care a debutat cu peste o jumătate de secol în  urmă. Reproduc aici:

                        Înger

Un înger s-a desprins aseară din sculptura lui
şi fulguind
a dispărut din tufişul din parc
intuiesc pe ascuns face pipi
Nu se vede nimic
nu se aude nimic

N-are pe unde fiindcă aşa sunt îngerii

Poem aforistic de Gheorghe Grigurcu

Acum o lună, poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu mi-a dăruit volumul de lirică Extemporale. Citesc în fiecare seară două-trei texte. Mă abţin să citesc cartea într-o singură seară, vreau s-o legumesc cât mai mult timp, să mă delectez cu poeziile acestea cât mai mult.

Împărtăşesc puţinilor cititori ai acestu blog, poemul apoftegmatic

                                                 Dialectică
Cunoscând înţelepciunea, zise,
cunoşti şi realul

realul de-l cunoşti, continuă,
cunoşti morala

morala de-o cunoşti, urmă,
păzeşte-o de altă cunoaştere.

La plecarea Părintelui Iustin

Adrian Alui Gheorghe este scriitorul care l-a cunoscut cel mai bine pe răposatul preot arhimandrit Iustin Pârvu. A realizat nu mai puţin de cinci cărţi de interviuri cu el. Despre închisoarea lui politică, despre dogmă, despre creştinism, în general. Cele cinci volume vor apărea începând de luna viitoare într-o serie de opere complete. La moartea de zilele trecute a minunatului părinte, între Zilele Eminescu de la Botoşani, unde m-am întâlnit cu Adrian, şi manifestările literare de la Bistriţa Năsăud, unde se află astăzi, Alui Gheorghe a avut răgazul să treacă pe acasă pentru a scrie un poem şi a merge la căpătâiul stareţului Iustin pentru a-şi lua rămas bun de la el. Iată poemul.

La plecarea Părintelui Iustin

La plecarea Părintelui Iustin plîng oamenii şi se veselesc îngerii.

La plecare Părintelui Iustin se aprind candele în biserici, dar mai ales se aprind candele în suflete. Cine l-a cunoscut, măcar o singură dată, are o lumină de sprijin în lumea asta şi în lumea de dincolo.

A făcut din rugăciune o potecă pe care mulţi oameni care rătăceau şi-au găsit sens vieţii.

A fost închis de oameni, în închisori vremelnice, pentru a putea vorbi de libertate ca răspuns al dragostei lui Dumnezeu.

De asta, răspunsul Părintelui Iustin la orice încercare a vremurilor, a clipei, a vieţuirii între semeni a fost unul singur: Dacă iubeşti pe Dumnezeu, cu dragoste netulburată de interese, orice piatră care te loveşte se preschimbă în floare, în duh.

S-a bucurat de fiecare încercare a istoriei, a vieţii ca de un semn al dragostei şi cercetării Duhului Sfînt.

Nu a trăit ca părinţii din pustie, departe de oameni, ci s-a îngropat în oameni pentru a face din pustia vremurilor şi a istoriei un loc suportabil.

A trăit între oameni iubindu-i pînă la capăt.

Viaţa Părintelui Iustin poate fi adunată sub cîteva adevăruri verificate continuu de la întemeierea Bisericii lui Iisus Hristos:

Cîtă luciditate, atîta sfinţenie;

Cîtă sfinţenie, atîta putere;

Cîtă putere, atîta credinţă;

Cîtă credinţă, atîta omenie.

Adrian Alui Gheorghe

Ziua păsărilor şi arborilor

Aflu că astăzi este ziua păsărilor şi arborilor din România. Păi, aşa fiind, gândul mi se duce la Nichita Stănescu. Iată:



Lauda omului

Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii - o emoţie copleşitoare...
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom cu mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare...
Sunt mişcare-adaugată la mişcare
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,
cu aripi crescute înlăuntru,
care bat plutind, planând,
într-un aer mai curat - care e gândul!

Ileana Mălăncioiu la Academie

Astăzi, poeta Ileana Mălăncioiu a devenit membru corespondent al Academiei Române. Un titlu pe deplin meritat pentru o creatoare excepţională. Reproduc aici un poem profund al doamnei Ileana Mălăncioiu:

                        

Acord final

Voi muri şi nu voi şti absolut nimic despre moartea mea,

Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,

Am deschis ochii am plâns şi am râs şi am plâns

Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

Şi totuşi moartea nu este un lucru real,

Mar real decât naşterea, poate,

Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme

Peste golul în care va-ncepe să-noate.

Calcă pe trepte de aer tot mai rare,

E din ce în ce mai departe de trup,

Aud încheieturile scărilor cum trosnesc

Dar nu mă mai tem că se rup.

Cât se mai poate cădea din această vale

În care nimeni nu mai poate trăi altfel

Decât anume pentru trupul său

Şi nici măcar pentru el?

Ciudatul animal marin

Astăzi e ziua internaţională a poeziei. Hm! Adică a acelui ciudat animal marin care trăieşte pe uscat şi visează să zboare! ca să-l cităm din memorie pe Carl Sandburg. Aştept veşti de la Paris, unde probabil n-o să am vreodată posibilitatea să călătoresc şi unde a început astăzi Salonul Cărţii, cu ţara noastră invitat special. Salon la care mai mulţi scriitori s-au răzgândit în ultimele zile să mai participe, deşi erau invitaţi oficial. Pentru a-i impresiona pe francezi, scriitorii români le prezintă, înaintea cărţilor lor, năravurile şi moravurile balcanice. Cu justiţia, cu MCV-ul, cu democraţia noastră, cu romii văcsuiţi n-am reuşit să-i câştigăm pe fraţii noştri de gintă latină. Scriitorii noştri vor încerca, iată, cu moravuri de provincie din Balcani. Poate aşa!

O interpretare originală a "Mioriţei"

Viorel Mirea – Cultul Mioriţa (Editura Tracus Arte, 2012). Viorel Mirea este un poet interesant şi un prozator nonconformist. De data aceasta, iese pe piaţa cărţii cu un studiu amplu despre balada Mioriţa. Din prefaţa lui Gelu Negrea aflăm că „Viorel Mirea nu abordează cunoscuta baladă ca pe un text literar. Nu-l preocupă câtuşi de puţin valoarea ei poetică şi nici conexiunile posibile cu spaţii adiacente. Ignoră bibliografia consacrată subiectului şi interpretările cercetătorilor care îl preced, nu se ocupă în mod expres de surse şi variante, de răspândirea lor pe arii geografice diverse ori de alte probleme care energizează mioritologia autohtonă. El se află, precum Oedip înaintea Sfinxului, faţă cu un Text unic – versiunea canonică a baladei -, cu o Scriptură, în sensul laic al vocabulei, căreia vrea să-i descifreze înţelesurile într-o încercare de epistemologie ontică”

Cum despărţim literatura de politică?

Pentru "purişti", pentru cei care strâmbă din nas la orice scriitor de vârsta a treia care a trecut puntea făcându-se frate cu comunismul, ei bine, îi anunţ că dacă niciunul n-ar mai fi publicat şi dacă toţi ar fi exilaţi la Tomis, revistele şi editurile ar cam fi goale de conţinut.
Cine şi-a făcut o icoană, de pildă, din exigentul, şi altfel meritoriul, Virgil Ierunca, va avea o surpriză să afle că în "România liberă" din 28 aprilie 1945, Ierunca scria elogios despre volumul de Poezii al lui D. Corbea, faimos poet proletcultist. Cam aşa scris Virgil Ierunca: "Izvorâtă din realităţi directe, apăsătoare, poezia d-lui D. Corbea se remarcă printr-o simplitate şi printr-un accent cu totul demonstrativ pentru vremurile noastre. Scrisă pentru popor, poezia aceasta reprezintă stări de suflet care aparţin în întregime poporului. D. Corbea nici nu doreşte de altfel să se adreseze decât celor mulţi; poezia d-sale e un manifest de eliberare al celor ce muncesc şi care luptă pentru o viaţă nouă, mai dreaptă şi mai bună. Etc.etc.

Să mă ierte Virgil Ierunca de acolo de unde se află în necunoscuta lume de dincolo, dar cu acest citat din el am vrut să arăt lucrul simplu că istoria nu este despărţită maniheist şi că oamenii nu sunt unii albi ca laptele şi alţii negri ca smoala. La judecata de apoi, toţi vor răspunde, dar până atunci noi suntem responsabili de a nu arunca odată cu pernicioasa apă politică şi copilul talentat şi pocăit.

O carte frumoasă despre o lume tristă

         Ion Cristofor este poet, eseist şi traducător optzecist format în cadrul faimoasei grupări Echinox de la Cluj. Ca majoritatea colegilor de grupare, el publică relativ rar volume de poeme, presărate printre alte cărţi de critică şi istorie literară, eseuri, interviuri culturale etc. O face dintr-un acut simţ al valorii, din grijă pentru lucrul estetic bine croit. O dovedeşte şi cu recentul volum de poeme Orchestra de jazz (Napoca Star, 2012), volum eterogen tematic, dar exemplar de unitar axiologic; de remarcat cartea şi ca obiect, de la format, la ţinuta grafică şi la pictura care ilustrează prima copertă, pictură care aparţine tot autorului.

        Poezia care se impune aici este cea cu tematică socială. Trebuie precizat însă de la început că aceasta nu e desprinsă de lirism, ba că e profund lirică: „Ca licuriciul se aprind şi se sting/Speranţele şi vieţile noastre.//Vieţile goale ca haina ce se zbate în vântul serii/Pe sfoara de rufe din curte”. Nu dispare lirismul adevărat nici măcar când poezia aceasta ia accente de pamflet, nici când tristeţea sfârşeşte treptat în revoltă: „E sigur că la început a fost cuvântul/dar la sfârşit am fost cu totul copleşiţi/de vorbăria falşilor profeţi.//Acum cei ce nu ştiu scrie au început să dicteze/din totdeauna dictatorii s-au ales dintre semidocţi/dintre hăhăitorii dotaţi cu o prostie enciclopedică.//Cu atât mai mult cu cât prostia/nu pleacă niciodată-n exil./Pretutindeni este ţara şi casa ei primitoare./Aici tăcerea e de aur./Negoţul se face cu marfă şi vorbe./Proştii au partide, au parte./Doar adevărul şi înţelepţii umblă cu capetele sparte.”

         Lumea poeziei lui Ion Cristofor cuprinde: moartea, melancolia, toamna, tristeţea, mierla neagră (a lui Trakl!?) şi, peste toate acestea, tronează – trist, dezabuzat, resemnat – Dumnezeu. O lume de poet (neo)expresionist în care „viaţa iată s-a dus/ca un trandafir trecut prin maşina de carne”, unde „casele se aud cum respiră/când sufletele muribunzilor ies prin coşul caselor ca un fum”, unde „pe lama ghilotinei/bucuroasă ţopăie mierla neagră” şi, în fine, unde un pitic „ne întreabă dacă mai vrem ceva/dar toţi dăm din cap în semn de refuz/poate doar o bucată din urechea neantului…” În acest punct mai merită să fie reprodus şi acest Zeu cu cap de porc, poem antologic: „O, Doamne, stăteam pe marginea mării/privind cum marea ta singurătate înghite singurătatea mea/singurătate mai măruntă decât peştii/ce scapă prin iţele năvodului.//Tocmai despărţeam apele învolburate cu toiagul/îndemnându-mi fraţii de sânge să calce pe urmele mele/când timpul sau zeul cu cap de porc/întunecatul miticul zeu/mi-a făcut semn că deşertul nu e dincolo de ape/ci în mine/în faţa şi în spatele meu”.

        Acest text face trecerea la psalmii lui Cristofor, nu mulţi, dar memorabili, precum cel de la pagina 121, pe cât de „conformist”, pe atât de pur ca mesaj şi impecabil stilistic.

         În sfârşit,  Ion Cristofor are în acest volum şi câteva poeme de dragoste, adevărate tablouri în mişcare, cu imagini plastice de pregnanţă, aici având o contribuţie probabil şi pictorul cu acelaşi nume: „Buzele tale/pe marginea ceştii de cafea/se zbăteau ca un fluture roşu.//Atunci am rostit pentru tine/toate cuvintele de dragoste din dicţionar/şi nici unul nu s-a făcut om.//După asta s-a lăsat seara/draga mea/şi peste oraş s-a ivit luna nouă”.

        Orchestra de jazz este un volum, cum spuneam, fără scăderi valorice, cu poeme bine rotunjite, dar şi cu mulţime de versuri memorabile. Ion Cristofor este unul dintre puţinii poeţi de astăzi ale cărui versuri le poţi cita, fie şi rău intenţionat, scoase din context, fără să-l poţi compromite. Răsfoieşti cartea încă o dată în semn de bun rămas şi-ţi sar în ochi pretutindeni versuri, sintagme, imagini de un lirism de înaltă clasă: „ca un enorm crab roşu/dintre dealuri dintre arbori şi pietre se ridică luna”. Sau, exprimând sentimentul de zădărnicie al scrisului: „bătrân versificator al spaimelor comune/te simţi deodată inutil ca papionul la gâtul unui cerşetor/inutil ca orificiul flautului ruginit…” Apoi, privitor la istorie: „veacul foşnea ca un lan/plin de oase şi cranii”. Revenirea la actualitatea cotidiană: „Pasărea şi copacul îmi dau bună dimineaţa.//Sunt ca o grădină în care în loc de flori/se adună promisiunile guvernului”. Şi: „Pe trepte de marmură toamna rostogoleşte acum/fructe putrede mumia unui copil ţeasta unui rege…” În sfârşit, versuri de înaltă rezonanţă expresionistă: „Dumnezeu se spală pe mâini/într-un ocean de sânge/în iezerul din crăpătura unui nor…”

         De mult n-am mai citit o carte atât de frumoasă despre lucruri atât de triste.

Gradul zero al emoţiei

          Am citit recent două volume de poezie de Nicolae Prelipceanu: o antologie de autor (în colecţia Opera Omnia a editurii ieşene Tipo Moldova) cuprinzând o creaţie poetică de 45 de ani (poate fi percepută şi ca o retrospectivă la împlinirea luna aceasta a unei vârste rotunde, de neconceput, de altfel, pentru cine-l cunoaşte pe poet, urmele anilor fiind invizibile) şi un volum original – la pierderea speranţei (Casa de pariuri literare, 2012). Aleg să scriu câteva rânduri despre acesta din urmă. Poate că, de fapt, aş scrie cam aceleaşi lucruri şi despre antologia de la Tipo Moldova, şi asta pentru că e vorba de acelaşi gen de poezie, pierderea speranţei fiind din acest punct de vedere, parte a întregului, iar a scrie despre parte este egal cu a scrie despre întreg, nu-i aşa….

         Este vorba, trebuie spus din capul locului, nu atât de o manieră poetică, dar mai curând de o consecvenţă structurală, funciară. Prelipceanu a optat de la început pentru calea raţională a discursului poetic (era să scriu liric, cuvânt care-mi atrage imediat nişte rezerve în a-l aşterne). El contrazice celebra sentinţă că poezia nu se scrie cu idei, ci cu cuvinte. Cuvinte foloseşte, desigur, şi Prelipceanu în aşternerea poemelor sale, dar oricum le-ai monta, ele tot idei dau: poetice, ce-i drept, dar idei, ci nu discursuri lirice în transă, menite a stimula emoţia unor cititori slabi de înger sau dependenţi de muzica unor ritmuri şi rime. Tăietura austeră stilistic a acestei poezii este în permanenţă controlată de o acută luciditate, de o raţiune cu ascuţiş de bisturiu, care îndeobşte este respinsă de poeţi. Dar, aş zice că, mai mereu, cu cât poetul e mai lucid, mai cerebral, cu atât lumea imaginată de el e mai întunecată, mai tristă, mai neagră, mai în spiritul titlului volumului de faţă, adesea lumea aceasta fiind întoarsă pe dos ca o mănuşă, de pildă una în care nu omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, ci Domnul după acelea ale omului/oamenilor: „dumnezeu se uită în oglindă/el vede ceva care-l dezgustă îl îngrozeşte/în spatele oglinzii e chipul meu al tău al ei al tău al meu/al ei/în fine o sinteză a trăsăturilor fizice şi morale/ale omului cel mai de preţ capital/ale omului ce frumos sună acest cuvânt/ale omului trestie gânditoare…”

         Lectura pierderii speranţei trebuie pornită de la pagina 17, cu insolitul şi dezolantul tablou al şcolii bătrânilor: „şi aşa începe şcoala pe la întâi octombrie/al fiecărui an/când toţi bătrânii se aşază cuminţi în bănci/iar copiii încep să-i înveţe cum se trăieşte/şi cum se dobândesc nişte amintiri mai curate/mai pure mai dure/mai cinstite mai bine simţite”.

        Programatic, poetul mărturiseşte undeva: „tristeţea e meseria mea”. O putem înregistra ca pe o artă poetică dezvoltată nu atât de grav cum ne-am aştepta de la o asemenea sentinţă, ci rece, cerebral, ca să nu zicem la modul cinic, filosofic vorbind, cu ironie reţinută, îngheţată precum în cuprinzătoarea lume a morţii: „iarna îşi ia cortegiul ei de morţi/oameni şi câini păsărele pisici grauri şi porumbei/vine primăvara cu floricele şi păsărele/pleacă şi ea cu cortegiul ei specific/şi vara şi toamna la fel/cresc recoltele/creşte pib-ul morţii/suntem pe cele mai înalte culmi/locul întâi pe lumea cealaltă”.

        Dar, şi tema poeziei şi poetului e abordată din aceeaşi perspectivă sceptică, sumbră, Nicolae Prelipceanu imaginând un poet automat, care „continuă să scrie şi după ce poetul cel viu/nu mai are puterea s-o facă”, poet automat programat ca urmaş al poetului din carne, sânge şi oase după ce acesta va dispărea. Nu se întrevede, cum ziceam, vreo lumină nici peste lumea poeziei, a poetului: „aşadar nu mai e nici o speranţă/nu-ţi mai poţi prelungi viaţa şi poezia/nici cu mijloacele lumii moderne/pe care ea le face ea le desface/renunţă şi taci/dispari fără urmă/ia-ţi cu tine plăcile şi sârmuliţele/toată fierăraia aia fină/din care te făceai că eşti compus/şi mai ales şterge-ţi minuţios/numele/din catalogul poeţilor/vii şi morţi”.

       Nicolae Prelipceanu este un poet singular în cadrul generaţiei sale, nedepistându-i-se maeştrii, e adevărat că nici discipolii, nici măcar epigonii; e auster stilistic, mai deloc preocupat de sentimente şi emoţii, nici savuros şi nici spectaculos, poate doar autorul unui spectacol poetic al raţiunii şi lucidităţii. Mesajul său este închis într-o sferă de oţel de care te apropii, ca cititor, pentru aflarea unor predicţii ştiinţifice şi culturale.

Horia Bădescu omagiază Clujul

Poeţii adevăraţi sunt şi oameni adevăraţi, oameni de caracter. Numai un astfel de poet este capabil de a omagia cu o carte, după aproape o jumătate de secol de locuitor al său, un oraş care l-a adoptat. Dacă oraşul este şi unul frumos cu adevărat, cultural, istoric, e cu atât mai potrivit gestul. Este vorba de poetul Horia Bădescu, originar de pe Valea Argeşului, dar ajuns pe malurile Someşului la Cluj, unde a studiat, s-a afirmat ca scriitor, unde vieţuieşte şi unde a scos recent o carte frumoasă în sensul deplin al cuvântului, adică şi scrisă frumos, dar încântătoare şi ca obiect (ilustrată de Călin Stegerean cu fotografii din oraş): E toamnă nebun de frumoasă la Cluj… (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011). Am putea spune că e o carte de poezie ocazională, fără să dăm o conotaţie peiorativă termenului, gândindu-ne cumva la zisa/scrisa lui Nichita Stănescu, că e un gen de poezie scrisă cu …ocazia limbii române, aici cu ocazia nostalgiei după un oraş cu scriitori boemi, cu anotimpuri minunate, cu cafenele pline de artişti, cu celebra Arizona, cu Cofetăria Tineretului, cu Feleacul sub soarele sau sub ploile de toamnă, cu crâşma lui Mongolu’…
În general, Horia Bădescu scrie aici balade şi pasteluri, acestea fiind poemele adecvate pentru a exprima nostalgiile de „zvăpăiaţi filologi”, de tineri boemi: „…părtaşi la suflet şi subţiri la pungi,/crai vechi de curte încă şi mai veche,/pe străzi pustii alunecam prelungi/cu clinchet de pahare în ureche,/era la ceasul tristelor spelunci/sub prăbuşita cerului găoace/când, lepădaţi de gingaşe duduci,/ne ploconeam smeritelor uluci/ca-n faţa galeşelor poloboace…” Hm! Un fel de Francois Villon al mileniului III! Dar un Villon pe dos, deja descoperitorul zăpezilor de altădată: „Plecaţi-vă spre amintire, iată,/e iarăşi ceasul nopţilor mai lung,/e iarăşi liniştea de altădată/în care paşii noştri mai ajung,/e iarăşi vremea marilor omături/de frunze, vremea-n care te înduri/la masa lumii să-ţi aşezi alături,/sub cortul lunii, paladinii suri,/vremea Baladei vechilor scripturi!...” De altfel, una din laturile creaţiei lirice prodigioase ale lui Horia Bădescu este cea de paradigmă clasică, creatoarea mai multor cărţi de-a lungul vremii. Am putea spune că, virtuoz şi profund în acelaşi timp, poetul se întoarce la uneltele sale dintotdeauna. De citat neapărat dintr-o Scrisoare către Teohar (Mihadaş, desigur!): Se-ntoarce iarăşi vremea la Fanar;/în urma noastră se destramă zona./Ce mai cafele beam la Arizona!/E iarnă peste lume, Teohar!/Ne binecuvântai atunci cu har,/dintre ninsori întruchipând madona./Nu ne păsa că ne rânjea Mamona./E iarnă peste lume, Teohar!...”
Tonul este îndeobşte unul melancolic, de poezie cu toate ale ei dintotdeauna, Clujul fiind doar un întâmplător (hm!) fundal pentru trăiri poetice mai mult sau mai puţin …crepusculare: „Tot mai încet lumina se lasă peste burg,/tot mai aproape suntem c-o umbră de amurg;//tot mai tomnatici plopii se scutură de foi,/tot mai aproape suntem c-o linişte de noi;//tot mai departe steaua înaltului ne cere,/tot mai aproape suntem c-o vorbă de tăcere”. Parcă spre a nu-şi trăda lirica sa inconfundabilă pe tema morţii, neantului. Şi tot aşa în muzicala, armonioasa Autumnalia, virtual text de lied: „E toamnă, pustiu de lumină,/creşte amurgul, ora declină,// cade roada, cade frunza, cade cuvântul,/se umple de sine pământul,//vin nopţile reci, cade bruma,/ din mâini ne alunecă viaţa, postuma,//bate la porţi Orientul, vremea, vecia,/şuieră-n oase pustiul pustia.” Dar mai aproape de tematica liricii lui Horia Bădescu, dincolo de orice conjuncturi, este penultimul text din carte: „Vântul printre tăciunii/ măceşilor,/palmele ploii pe obrajii/oraşului,/pe străzi lăturalnice/viaţa ta;/ un pumn de cenuşă/i se scurge din buzunarele/ sparte.”

Versurile de bărbat ale lui Nicolae Coande

Nicolae Coande e cunoscut ca poet viforos, cu verb ascuţit, tăios, degrabă vărsător de stihuri satirice la adresa unor personaje reale sau imaginare (real/fictive), la adresa unui oraş real/fictiv, precum şi la adresa unor stări de fapt, de viaţă, de cultură. Cel puţin aşa era perceput în volumul Vânt, tutun&alcool (2008), poetul completând consecvent pe freneticul eseist şi critic şi publicist cu acelaşi nume.
Dar, în Femeia despre care scriu (Măiastra, Târgu Jiu, 2010), Coande schimbă fundamental registrul, scriind versuri de bărbat (subtitlul volumului), aş zice de bărbat îndrăgostit şi sensibil, de bărbat reîntors nostalgic la copilărie: “…liniştea/Mă răscoleşte pentru totdeauna/E un gând care mă găseşte/În neaşteptata blândeţe a milei/Lucrurile se coc fără zgomot/În independenţa lor simplă/Frunzişul soarelui mângâie/Un pui de suflet…” sau: „mă îmbăt de curăţenia mâinilor tale care au sugrumat pofta./Iată-mă copil, din nou, despuiat/de ochii fetiţei care-ai fost…” E de nerecunoscut poetul din volumul precedent.
Erotismul are tensiune, poetul navetând necontenit de la impulsurile în care “sângele nu pricepe de ce se-aprinde în locuri joase” înapoi la candoarea copilului de pe malul Olteţului “cu ochii cusuţi/ca ai pisoilor pierduţi” sau, în acelaşi amestec de dulce şi aspru: “când un bărbat e îndrăgostit sărută aerul pe coapsă/apoi simte o durere în ceafă,/ridic ancora pe o mare plină de nelinişti şi stele,/în fiecare port torn în suflete miere şi vin…”
Lumea inefabilă a iubirii din cartea aceasta este formată din amănunte de-o mare fineţe pe de o parte, hiperbolizate pe de alta: “Tălpi mici, zăpada din curte arată că ai trecut pe aici/az’noapte,/umerii tăi dezveliţi luminau un imperiu,/sertare cu săruturi mici împachetate atent,/luna crăpată/se varsă în patul în care nu pot dormi/preocupat să înţeleg cărările filozoficeşti ale trupului/şi delicatele sale contorsiuni…”

Prin luciditatea trăirii dureroase a sentimentului iubirii, prin nenumăratele versuri memorabile pe temă, concentrate până la a deveni apoftegme, prin creionarea Erosului cu două feţe (virilitatea şi tandreţea), prin varietatea armonioasă de tonuri de la melancolic la patetic şi de la nostalgic la lucid-livresc, Femeia despre care scriu este una dintre cele mai bune cărţi de poezie de dragoste din ultimii douăzeci de ani ai literaturii româ

Lumea ca o frizerie din turn

Mihai Octavian Ioana este un poet pe cât de parcimonios cu apariţiile editoriale, pe atât de spectaculos. Dar el este zgârcit şi cu amănuntele bio-bibliografice, de pildă, nedezvăluind nimic pe copertă sau la sfârşitul plachetei Frizeria din turn (Editura MJM, Craiova, 2011). Mă văd nevoit să spun eu că e profesor de română la Turnu Severin, e personaj pitoresc, om spectacol, autor a încă vreo trei volume de poezii. El relevă plăcerea şi fervoarea scrierii de poezie ale unor Emil Brumaru sau Şerban Foarţă.
Aici, Mihai Octavian Ioana imaginează lumea ca pe o frizerie a doamnei Elvira în milenarul Turn de Apă sau Turnul Frizerilor în vârful căruia poţi ajunge cu umbreluţe portocalii, roşii sau albe. După ce sunt tunşi/raşi de doamna Elvira clienţii coboară pe-o scară dosnică „despre care cârcotaşii spuneau c-ar fi avut doar câteva trepte, iar cei mai răi spuneau că n-ar fi avut, de fapt, nicio treaptă”. În frizeria doamnei Elvira, copiii dau spectacole „cu declamaţii şi cântece”, precum se produce acest pici de şase ani: „Mi-e milă de tine, că eşti cireş,/Pentru că nu poţi patina,/Nici nu zbori călare pe-un preş/N-ai nici sanie, nici pijama.//Mi-e milă de tine, scump iepuraş,/Că nu baţi mingea în curte cu fetele/Nici nu prinzi porumbei prin oraş/Nici n-aluneci pe gheaţă cu ghetele.//Şi tu de ce te lauzi, dragule câine?/Eşti filozof? Mare scofală!/Dacă vrei să ştii, chiar de mâine/Ba nu, de la toamnă, şi eu merg la şcoală!”
Dar, vorbeam de ecouri din Emil Brumaru? Iată: „Iubita are-un şold tasat/De visuri grele ce-a visat/Iar celălalt e mai bombat/Mai bucălat/Mai educat.//Ca să o pot pupa pe şold/Ar trebui să-i cumpăr gold/Iar ca s-o pup şi pe buric/Ar trebui ceva mai şic/Un diamant pe un inel/Şi-un kil de perle lângă el/Iar ca s-o pot plimba prin târg/Când dau cireşele în pârg/Ar trebui să am măcar/Un Pontiac sau un Jaguar…”.
Dincolo însă de aceste versuri jucăuşe, poetul este în felul lui un grav, un ludic grav, ducându-ne la cea mai profundă temă literară în paşi de Damen tango: „Vino-mbrăcată în purpuri şi mătasă/Şi n-o să ştie nimeni că tu eşti/Vino-mbrăcată-n haine-mpărăteşti,/Cea mai gătită şi cea mai frumoasă.//Te vor privi înseninaţi cu toţii -/Ai putea fi odrasla unui cneaz./Vino când vrei: poimâine, mâine, azi,/Căci tu n-ai patimi, cumpene, emoţii.//Ţi-aş pune nume: Andra, Lia, Clara,/Dar cred că nu ţi s-ar părea de soi,/Când ne-am privi de-aproape amândoi/În zori, spre prânz sau când se lasă seara…” Şi balada aceasta…de dragoste se încheie în stilul Radu Stanca: „Chiar dacă vin de foarte de departe/Din blânzi strămoşi şi din cumplite zile,/Ascunde-mă sub iarbă şi zambile -/Altfel nu ţi-aş fi scris, Domniţă Moarte”.
Cartea este structurată în în patru secţiuni, ca o odisee a unei lumi mici de la urcarea cu umbreluţe viu colorate până-n turnul doamnei Elvira, unde au loc adevărate spectacole şi sărbători neştiute, după care, părăsind frizeria, omul/clientul rătăceşte prin oraş, prin praful duminicii, şi pe bănci, la patinoar sau prin scuaruri unde găseşte mâzgălite versuri precum cele din ultima secţiune a cărţii, secţiune încheiată cu Balada doamnelor de-acum, o fină şi nu total gratuită parodie la Villon, care începe astfel: „Iubitele din vremea mea de june/S-au încreţit, s-au preschimbat în plante/Şi risipesc în jur amărăciune/Cicălitoare, acre, enervante.//Au fost cândva la mine-n gând/La mine-n pat, la mine-n vis/Dar anii le-au cernut pe rând/Şi-un cerc de spectre le-a închis” şi se încheie astfel: „Toate-s pe-al frumuseţii pisc,/Ce fi-va mâine? Praf şi scrum/Încoronare, fast şi fală/Poate catran, poate beteală/Dar niciodată ca pe-acum”.
Mihai Octavian Ioana este fără îndoială un poet uşor vetust, dar voit vetust, luând distanţă de trecuta poezie prin ironie fină, prin parodie, prin spectacolul pe care-l creează din aşezarea versurilor în pagină. Aici, toată cartea este un spectacol, fiind excelent ilustrat sepia de Emil Iachimovski (un Tudor Jebeleanu al Severinului) şi chiar imprimat sepia.

Ion Mureşan şi candida lume a alcoolicilor

Poeţi optzecişti serioşi îl acuză pe Ion Mureşan că este o vedetă. Hm! N-au dreptate. Măcar de-ar fi! Păi, scriitorimea actuală se plânge că – din cauza unor Becali, unor Oana, Pepe, Iri, Moni etc. – nu este ea vizibilă, iar când un poet reuşeşte să treacă graniţa de imagine înspre publicul mai mare, atunci îi dăm în cap că face pe vedeta! Ca să fim tranşanţi, Ion Mureşan nu este vedetă, el este un mare poet care publică foarte puţin (trei volume în trei decenii!), e parcimonios şi cu o exacerbată conştiinţă a propriei valori, dar poemele din aceste volume sunt antologice, chiar dacă nu alcătuiesc cărţi unitare tematic. Este şi cazul apariţiei recente: cartea Alcool (Editura Charmides, 2010). Toate cele treizeci şi două de poeme de aici au fost citite/recitate de nenumărate ori în ultimii cincisprezece ani la diverse festivaluri şi alte întâlniri scriitoriceşti, recitate cu vădit talent actoricesc (de unde probabil şi pizma colegilor!), ele fiind ştiute pe dinafară de mulţi participanţi. Eu însumi, având o memorie de …Alzheimer, ştiu pe de rost de ani buni câteva poeme marca Ion Mureşan.
Creator de limbaj poetic precum Nichita Stănescu nu putem pretinde că este Ion Mureşan, dar vizionar creator de lume poetică – da! De la Nichita Stănescu încoace, niciun poet n-a îmbinat mai bine starea de graţie naturală şi continuă cu livrescul, cu compoziţia, cu lumea (de hârtie) originală pe care-şi pune amprenta precum Ion Mureşan. Una dintre aceste lumi este Poemul alcoolicilor, cel care deschide volumul, poem ce nu poate lipsi din nicio antologie de poezie română de la origini până în prezent, oricât de selectivă, de restrânsă ar fi ea. Îmi pare foarte rău că nu mai pot cita din el, deşi ar merita să fie citat în întregime, dar poate că ar fi superfluu, în condiţiile în care eventualii cititori ai acestui text îl ştiu dacă nu pe de rost, măcar în mare şi fragmentar şi, sigur, în spiritul lui. Lumea aceasta a alcoolicilor este unică în toată literatura, nu doar în cea română.
În schimb, aleg să spicuiesc acest fragment neoexpresionist din poemul Cântec negru, în care Mureşan se apropie de colegul său de generaţie Aurel Pantea, tot transilvan ca şi el: „Eu cânt forţa neagră din capul meu,/la ordinul forţei negre din capul meu./Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,/un cântecel care paralizează imaginaţia/la fel cum gheţarii paralizează aromele./Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,/limpede şi sterilă./Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge/deasupra ceştilor albe./Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară/şi se lipesc pe cuburile de gheaţă./Ca timbrele.//Soarele e sus, iarba e putredă…”
Ion Mureşan scrie poeme fantastice, mitologice, suprarealiste, uşor absurde, dar tandre pe total, populate cu inocenţi, cu alcoolici candizi, cu îngeraşi de pahar (o fascinantă lume suprarealistă într-un Pahar – titlul poemului!), cu păpuşi, damnaţi, oameni umili – o lume dostoievskiană care-ţi pune la grea încercare duioşia, sensibilitatea în general, care stoarce lacrimi de la cei mai slabi de înger.
Dar lumea alcoolicilor nu e relevată doar în primul poem, în care Dumnezeu, dimineaţa devreme, le scoate în cale candizilor alcoolici, apropiind de ei, ca pe o cutie de chibrituri, o cârciumă, ci şi în alt text: „Şi fiecare masă/era ca o casă/cu trei-patru hornuri fumegând,/şi noi beam cu coatele pe acoperiş.//Iar sub tavan, scârţâind,/pe un ghem sur ventilatorul ne depăna plămânii.//Lacrimi şi scrum în scrumiere, apă neagră…” De observat alunecarea tot spre o viziune expresionistă.
Volumul se încheie cu poemul cel mai bun, poate că nu doar cel mai bun, dar şi cel mai adecvat pentru final, un adevărat „testament” – Ci eu singur sub pământ -, o adevărată epifanie, cu a doua venire christică, cu spectacolul fascinant al judecăţii de apoi, cu învierea, când pământul dă afară morţii pe care creşte carnea – „Oh, ce bucurie mare!” – poetul rămânând singur sub brazdă, sub iarbă, „singur în laptele dulce al întunericului” (ce imagine extraordinară a morţii!), până când, hm!, până când „deodată, pleosc,/întunericul scuipă un înger,/un înger mic, mic,/un înger sfrijit,/diabetic,/un înger albinos,/ultimul îngeraş recuperator./Care mă înhaţă de o ureche/şi mă duce în lumină şi eu plâng/şi plâng prin aer/cu urechea între degetele îngeraşului,/plâng,/că întunericul rămâne singur” (s.m. DAD). Poemul acesta închide cercul deschis la pagina 7 cu Facerea lumii:„Şi a fost seară./Şi a fost dimineaţă./Dar asta a fost demult./Şi o singură dată”.
Al. Cistelecan şi-a atras numeroşi duşmani poeţi spunând despre Ion Mureşan că el este singurul poet român, ceilalţi fiind…artişti. Dacă a riscat el, CIS, făcând o asemenea metaforă, de ce n-aş risca eu recunoscând în Ion Mureşan unul dintre cei mai importanţi şi mai profunzi poeţi români?