Erosul şi feţele lui abisal-întunecate

Moto: „Viaţa reală este guvernată de instinctul erotic. Recunoaştem fiinţa prin sex, ca semn al trăirii şi al mărturisirii”. (Dumitru Ungureanu)

Cum să începi prezentarea romanului lui Dumitru Ungureanu, Lia Mora (Editura Nemira, 2001), subintitulat „încercări narative despre Autor, Opera sa & relaţia lor incestuoasă”? Ei, cum? Aş putea porni brusc: Lia Mora este cel mai important şi mai profund roman erotic din literatura română. Dar şi de ar fi aşa, până la sfârşit n-ar mai trebui să scriu o recenzie propriu-zisă, ci să justific propoziţia primă. Nu că ar fi foarte dificil, dar… cuvântul din poveste… Deşi, într-o literatură în care se scrie mult mai mult decât se citeşte, în care confuzia de valori e criteriu estetic împământenit, noi, ăştia care citim cărţi şi le prezentăm, ar fi necesar şi să ne asumăm nişte sentinţe, precum cea de mai sus. Şi asta, cu atât mai mult cu cât Dumitru Ungureanu este un prost manager al cărţilor proprii. Dar ce înseamnă – prin contrast – un bun manager al propriului scris? Păi, e scriitorul care le dăruieşte cărţile criticilor cu dedicaţii unsuroase, apoi îi pistonează cu telefonul să-i citească opul, să scrie despre el, ba cere prietenilor cronici, chiar dacă aceştia n-au spaţ de publicaţie, dar primeşte textele şi le plasează la gazetele altor prieteni şi tot aşa. Ungureanu, nimic! Am citit acest roman fără să mi-l fi dăruit autorul, l-am citit, mi-am dat seama că avut parte şi de o difuzare… ca la noi, şi-am fost şocat de valoarea lui, lucru care mi se întâmplă, vai, atât de rar. Dar de ecouri pe măsură nu am cunoştinţă.
Lia Mora este un roman alcătuit din povestiri de sine stătătoare, scrise la persoana întâi, dar bine articulate în tot. Interesant, original este faptul că personajele sunt interşanjabile, ele având biografii nuanţat sau radical schimbate de la un episod la altul, de la o naraţiune la alta. Este jocul de-a ficţiunea al autorului cu noi. Cum Balzac nu-şi mai putea stăpâni personajele care ajungeau să acţioneze de unele singure, copleşindu-l pe autor prin număr şi complexitate, la fel D. Ungureanu nu mai ştie câte biografii, câte vieţi au Lia Mora sau Lulu Visariuc. Aş zice că romanul e unul policentric, cu miezul intrigii în mai multe locuri. Dar, când ţi se pare că naraţiunea a luat-o razna, în mişcarea ei centrifugă, într-o parte sau alta, când eşti convins că naratorul a luat-o pe câmpii sau bate câmpii, el aduce din condei acţiunea tot spre Lia Mora şi Lulu Visariuc… Poate vă aşteptaţi să vă povestesc acţiunea şi vă voi dezamăgi. Una liniară nu există. Două lucruri are, în schimb, această carte: erotism în toate cele 350 de pagini şi tehnici narative (post)moderne. De altfel, Dumitru Ungureanu dedică romanul lui Mircea Nedelciu, primul „inginer” explicit din proza noastră. Spre deosebire de regretatul Nedelciu, D. Ungureanu nu face paradă de aceste tehnici, le foloseşte cu maximă discreţie, iar efectul este unul de excepţie.Romanul acesta este unul erotic total şi profund. Totul este atins de erotism ca de o ciumă atotcuprinzătoare. (La un moment dat, trecând prin Constanţa, naratorul vede clădirile oraşului ca pe nişte „curve bătrâne”). Dragostea se află la graniţa dintre vis şi realitate, dintre real şi fantastic, ca o beţie lungă şi potolită. Dar, această boală lungă ia forme abisale, uneori. Pe urmele lui Dostoievski, pe care-l evocă, de altfel, Ungureanu devine „psiholog blestemat”. Găsim aici toate feţele lui Eros, de la cele timid-puritane până la cele abisale, negre, cele frizând patologicul. Mai ales acestea din urmă sunt subliniate apăsat. Dacă Ion Caraion este un maestru al negrului în poezie, Dumitru Ungureanu se remarcă prin revelarea întunecatului, negurosului în proza erotică. De-ar fi să amintim aici numai naraţiunile Odaia interzisă şi Mefistophalul, cu pagini negre amintind de Demonii lui Dostoievski. De precizat că autorul e un recidivist, în anii ’90 publicând Cartea păcatelor, de asemenea un roman fără niciun fel de frâne pudibonde.Textul are savoare, autorul alternând imagini fin livreşti („livresc cinematografice”) cu ziceri fruste, neaoşe, nu o dată buruienoase; justificate totuşi de mediul în care se bălăcesc personajele. Pentru edificare, să enumerăm la întâmplare câteva sintagme: „cancerul emoţiei”; „privirea ca limba umedă”; „ofiţer cu patrafir”; „curvă citită”; „mâna cu care dibuia negura”…Finalul este unul… apocaliptic. Naraţiunea are loc în mediu acvatic, tabloul luxuriant al faunei râului trimiţând la povestirile magice ale lui Vasile Voiculescu. Pe acest fundal are loc iniţierea în Eros a tânărului narator. Iar de aici urmează o succesiune de metamorfoze, copilul care povesteşte devenind şarpe, apoi pasăre, peşte, în cele din urmă – celula primordială în „noaptea memoriei universale”, adică inversul teoriei evoluţioniste, aşteptând, cu nostalgii din altă viaţă, celula pereche. Un nou început? Aşa să interpretăm acest final?