Cititul la ore fixe,
dar şi în neştire, la diferite clipe din zi şi din noapte. Trăire. Înţelegere
sau răstălmăcire, dar trăire. Trăirea de care vorbea Nae Ionescu referindu-se
la divin, la sentimentul religios. Trăirea în lectură. Cititul ca act divin.
*
„Mult mai departe ajung în poezie/cei
care au viteza de înaintare cea mai mică” (Ion Zubaşcu)
*
Toată opera lui Cioran este jurnalul unei
trăiri dramatice şi tragice în timp de pace. Tragicul cotidian dintr-o
garsonieră pariziană şi de pe străzile şi parcurile capitalei Franţei. Opera
“scepticului de serviciu” Cioran e oglinda stendhaliană (din cioburi inegale)
plimbată de-a lungul drumului, care reflectă melancolii, tristeţi mai mici,
tristeţi mai mari, disperări metafizice, disperări schimbate “cum schimbi
cămăşile”, în care omenirea se
recunoaşte în profunzimea ei, de la “depresiunea morală, pentru sufocarea în
nefiinţă, pentru scârba de a nu fi decât sufletul unui scuipat” (s.DAD)
până la interiorul război devastator, până la frica absolută - “turnul de
fildeş al fiecăruia”. “Vine o clipă în
care fiecare îşi spune: Ori Dumnezeu, ori eu, şi se aruncă într-o luptă
din care amândoi ies împuţinaţi”. În oglinda aceasta din cioburi, omenirea se
uită buimacă şi vede neantul de zi cu zi, vede cum alunecă spre “punctul cel
mai de jos al sufletului şi al spaţiului, către antipodul extazului, către
izvoarele Vidului”.
*
Poem - expresionist - în nouă cuvinte,
și acelea scurte: „Când scriu,/cât scriu,/îmi iau măsură/la sicriu…!” (Adrian
Alui Gheorghe)
*
Autorul de romane istorice trebuie să fie un
prozator prezbit: adică să îndepărteze locuri, timpuri și personaje, să-și
lungească brațele și să le pună pe toate în mișcare de la cât mai mare
distanță. Ca, de altfel, și regizorul de astfel de filme, care depărtează din
când în când obiectivul pentru a ne arăta dealurile pline de oști atacându-se
pe viață și pe moarte.
*
"Patologia lecturii se leagă de
patologia singurătăţii, pe care o amplifică, o acutizează, o împinge în zone de
risc existenţial. Lectura bovarică, lectura escapistă, lectura autistă ne pot
arunca într-o intimitate vidă. Paradoxul lecturii constă însă în a forma, de
regulă, o intimitate sociabilă. Alfabetizarea nondigitală ne învaţă că nu poţi
avea prieteni publici. Cărţile ne ajută să ne facem prieteni imaginari, puţini,
dar de nădejde. Şi să aducem în sfera intimităţii noastre prietenii reali.
Puţini, dar autentici." (Liviu Papadima)
*
Poetul Octavian Doclin, privindu-se în oglindă și
văzând un strigoi: „Când nu e în subterană/umblă pe acoperişurile
Cerului/precum pisica de noapte pe ziduri/râsul lui este masca/poeziei sale/aşa
se face/că nimeni nu-l poate prinde/să-l tragă de limbă/al dracului Strigoi…” (Strigoiul).
*
Poetul X, deja septuagenar, și-a dorit
toată viața premii, mari, mici, mai importante, mai de prin orășele de câmpie.
Într-o joi, a fost anunțat cât se poate de oficial că, în sfârșit, joia
viitoare i se va decerna un premiu național într-un oraș dintre deal și munte.
S-a bucurat vreun sfert de oră, înainte de somnul de la amiază care a devenit
somnul de veci.
*
O clipă de tăcere descrisă de Boris Vian: „A fost un moment de emoţie
intensă, ai fi putut auzi ţipând o muscă violată” iar un sunet strident e
prezentat aşa: „claxonul scoase iarăşi sunetul de şopârlă ungurească răcită”
*
Citindu-i romanele realiste, constați că
prozatorul X este un fel de istoric daltonist.
*
În timp ce urmăresc eu, la luminoasă
lampă de birou, întâmplările de-a mirărilea din Maestrul și Margareta, în miez de noapte, îl văd pe Woland
ițindu-se discret dintre file și făcându-mi semn cu arătătorul îndoit,
chemându-mă la o preumblare nocturnă. Cu geana ostenită mă întreb: să pactizez,
să nu pactizez?
*
Personajul principal din romanul Judecată măgărească de Nicolae Țăranu
este, ați ghicit, un măgar, dar ce măgar!: „poartă ciubote din piele maronie,
lustruite cu seu de batal, din acelea de care încalţă doar belferii, nădragii
din mătase galbenă, răsfrânţi peste carâmbi, cămaşă roşie cu mâneci largi, ilic
din piele neagră, cu buzunăraşe şi ceaprazuri, ceasornic cu lănţişor de aur,
şapcă din pătrăţele de stofă, de culori felurite, cam mare pentru capul său, şi
trage dintr-un ţigaret chihlimbariu, bătut cu rubine şi cu muştiuc din aur,
lung cât o pomană ţigănească, risipind fumul dulceag, cu tactică, în rotocoale;
îmbrăcămintea este nou nouţă, iar la gât are un lanţ de aur atât de gros, încât
poţi să priponeşti cu el şi un bou andaluz”.
*
Cum beau vodcă activiștii de la Kremlin
în romanul „Gde Buharest” al regretatului Constantin Stan: „de băut, bem toţi,
adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov
Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce
bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în
orice moment al vieţii sale de activist”.
Un comentariu:
Tot citind aceste însemnări, mi-am amintit de vorbele lui GOGOL: „Toate cântecele i se încurcau așa în cap”. Vorba celui care a aruncat mantaua peste scriitorii Rusiei: „povestea asta are și ea povestea ei”. Ca și cum, vrăjitorului care le tot scrie i s-a părut că întreaga fire se luase după dânsul să-l prindă. Dar, de! Când îl ai pe diavol în cârcă, nu-i cale lungă până la el! Se spune că adevăr grăiesc scriitorii, când spun, că „înger și demon” (dacă nu, dracul) e sfetnicul lor.
Trimiteți un comentariu