Ca mulți alți poeți optzeciști,
Emilian Marcu scrie deopotrivă și roman, alături de Nichita Danilov, Adrian
Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Octavian Soviany, Ștefan Mitroi, Gellu Dorian
etc. Ca poet Emilian Marcu este egal cu sine, fără prea mari ruperi de ritm,
credincios îndeobște poeziei care l-a consacrat la sfârșitul anilor 70. Dar, ca
romancier, aș zice că e într-o continuă căutare și evoluează de la o carte la
alta. Între 2005 și 2010 a publicat o tetralogie (1100 de pagini!): Suburbii municipale, un roman poematic, atemporal și fără fir epic
propriu-zis, trimițând la o lume plină de enigme și simboluri deopotrivă,
punând accent preponderent pe caligrafie, pe stil, decât pe substanță epică.
Nimic
din toate acestea în romanul Tobele mute
(Editura PIM, Iași, 2014), lirismul
dispare aproape total aici, fiind vorba de o narațiune realistă, crud-realistă.
Aici, acțiunea se petrece într-un sat-lagăr din taigaua siberiană, sat
construit într-o pădure dintr-o „imensitate de zăpadă eternă”, unde vreo 200 de
familii au fost exilate de prin toate colțurile Uniunii Sovietice staliniste,
„încât nu se înțelegeau unii cu alții în niciun fel. Părea că acolo se făcuse
un fel de Turn Babel, o împletire stranie de graiuri”. Satul se afla la 30 de
kilometri de cea mai apropiată așezare liberă, Ivanovka, un cătun de câteva
case cu nimic mai presus decât izbele din satul lagăr, iar față de orașe se
afla la sute de kilometri, cu excepția orașului-port (60-70 de kilometri) unde se trimitea lemnul
de mesteacăn exploatat de prizonieri pentru a fi transportat cu șlepurile la
prelucrat în țară și de unde le mai veneau alimente, dar și arar – e adevărat -
controale de partid și de stat. Așadar, avem de-a face cu o lume închisă,
izolată, dar aproape fără țarcuri, fără garduri și unde prizonierii nu se află
sub pază pentru că „nici Dumnezeu nu ar avea unde fugi de aci, din acest capăt
de lume, de unde începe sfârșitul pământului și începutul lumii de pe tărâmul
celălalt”. Marcu vorbește la început de
un timp încremenit, înghețat care e totuși traversat de un personaj, aș zice
generic, numit Ioan Alnimănui. Cele 200 de familii (fără familii!) fac o
familie mai mare împreună și se gospodăresc cum pot, în special făcând troc,
schimbând prin intermediul lui Colea Trifonov, locțiitorul comandantului
lagărului, blănurile de jder, de castor sau de urs, ciupercile murate și
butoiașele cu icre – toate acestea produse în lagăr - pe ciorapi, carne, vodcă, creme pentru uzul
femeilor, Trifonov fiind cel care face legătura lagărului cu exteriorul, de
fapt doar cu orașul port... În situația asta limită, satul are parte totuși de
mici drame, de povești de dragoste, de muncă normată, de mică corupție, de
conflicte mai mari sau mai insignifiante, comunitatea fiind copia fidelă în mic
a unei țări în austeritate, a unei capitale,
a unui oraș.
Cum
ziceam, Ioan Alnimănui (căruia i se mai spune ba Ionică, ba Ivan) este
personajul care traversează romanul, un orfan născut în lagăr și rămas chiar al
nimănui (așa cum îl trece, îl botează în catastif Aliluievici, comandantul
lagărului) de la patru ani, în împrejurări învăluite în ceață. El are parte de
o trecere abruptă din copilărie în tinerețe. Adolescent fiind,virilitatea lui,
de care nu e conștient, este observată repede și exploatată de femeile din
comunitate, femei fără bărbați de ani de zile. Ioan este violat zilnic de
Katiușa Vasilievna, bucătăreasa satului, în condiții de promiscuitate, pe sacii
cu carne de cal aburindă din magazie. Dar, ea se simte împlinită ca femeie abia
acum, cunoscându-l pe Ionică, deși îi trecuseră prin pat nenumărați bărbați.
Iar Ioan Alnimănui se lasă folosit ca un obiect oarecare, ca o păpușă, rămânând
personajul candid până la capăt, un sfânt într-o lume abrutizată de muncă și
de foame și de nevoi și de lipsa de
libertate. După ce i se ia mânzul viu primit cadou, primește un căluț de lemn,
iar el nutrește convingerea că acesta va învia într-o bună zi. Singura lui
călătorie în afara lagărului este o escapadă semiclandestină, dus de
locțiitorul comandantului, în orașul port, care „capătă pentru el o valoare
iniţiatică, dîndu-şi seama că orizontul este mult mai larg decît pare”, după cum subliniază
Vasile Spiridon într-o cronică din Convorbiri
Literare. Dar, în finalul romanului, după moartea lui Stalin, prizonierii
sunt eliberați, satul-lagăr abandonat pare a fi Zona lui Tarkovski (mă rog, a
fraților Strugațki): „Unelte diferite, bucăți de tablă ruginită și bucăți de
scândură prost geluită, butoaie goale, un camion cu trei roți, un tractor
răsturnat pe o rână stăteau stinghere prin fel de fel de cotloane. Fuseseră
lăsate toate la voia întâmplării...” Însă Ioan Alnimănui – proaspăt însurat și
proaspăt tătic - rămâne în satul-lagăr să-și facă propria casă și familie.
„Temelia casei trebuia să fie cea a unui început de sat, a unui început de lume
liberă, acolo, la poarta satului-lagăr, temelia unui început de lume, cu
adevărat nouă, pentru fiul lor”. E finalul luminos al romanului, luminos cât
poate fi în condițiile date, dar, mai ales, e vorba aici chiar de cheia
romanului: meditația despre relativitatea libertății: „Aici, așa gândea și Alia
(tânăra soție a lui Ioan; n.m. DAD), începea lumea cea nouă, aici, și ridică
spre soare pruncul abia născut./.../ ...vom ridica un sat liber aici în inima
Siberiei, zise Ioan Alnimănui”. Care este diferența dintre recluziune și
libertate? Cei câțiva metri dintre fostul lagăr și viitoarea curte a noii case?
Lipsa comndanților și a comisarilor militari? Nu-i aștepta aceeași muncă și
aceeași izolare? Destinul unora dintre ei le e pecetluit: „Unde să mai mergem?
Cine mai știe de noi după atâta amar de vreme?”
Acest final poate fi începutul unui nou, a unui volum doi, cine știe.
Impresionează
în roman galeria de personaje, îndeosebi cea a personajelor feminine, bine
conturată, cu conflictele dintre ele bine conduse, dar și cu fondul de
umanitate care ține unită comunitatea în condițiile de viață extreme în care
supraviețuiau.
Pentru romanul său, Emilian Marcu
și-a ales un subiect riscant, construind o lume străină, riscant, zic, pentru
că exista pericolul să se strecoare note false în prezentarea unei lumi
descrisă până acum de romancieri ruși de mare forță narativă, mai ales cei din
așa-numita grupare a prozatorilor siberieni: Viktor Astafiev, Cinghiz Aitmatov,
Valentin Rasputin, Vasili Sukșin... Acestuia din urmă, sunt sigur că i-ar fi
plăcut romanul Tobele mute, nu doar
pentru că nu are note false, dar și pentru pronunțata lui dimensiune
cinematografică. (Un roman al unui congener este Gde Buharest? al regretatului Constantin Stan, dar acesta e scris
în registru satiric). De altfel, cred că
dacă Slava Ross – realizatorul faimosului film Siberia, mon amour - ar cunoaște romanul, sunt sigur c-ar fi tentat
să-l ecranizeze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu