Rromânia va fi campioană olimpică la alba-neagra

Mare mândrie naţională! Peştii, prostituatele, hoţii de buzunare şi cerşetorii din România, toţi înarmaţi cu bricege, cuţite, scuipat şi tupeu, au ocupat locurile strategice din Londra înaintea deschiderii Jocurilor Olimpice. Ei vor forma cel mai drastic filtru, niciun turist european, american, australian sau rus nu va scăpa de ţiganii...pardon...romii români. Acolo vor lăsa obol: lirele sterline, dolarii, euroii, viaţa sau măcar virginitatea. La scrimă, la gimnastică, la alte sporturi nu se ştie dacă vom lua medalii olimpice. Dar la sportul nostru naţional alba-neagra, sigur România...vreau să zic... Rromânia va fi campioană olimpică.

Stadionul Mircea Sandu&Dumitru Dragomir din Craiova

Gata, Dumnezeul fotbalului a murit ieri. Şi de ieri totul este posibil. Imediat, 168 de oameni de fotbal (iluştri anonimi, că ce poţi spune de preşedintele echipei de fotbal din Albota marginii de Piteşti, de pildă!), au votat dezafilierea Universităţii Craiova. Asta, în termeni tehnici. În fond este vorba de desfiinţarea celui mai spectaculos club de fotbal românesc din toate timpurile. Copilăria şi tinereţea mea s-au dus dracului, au fost spulberate. În 1964, eram în clasa a patra şi ţineam cu Ştiinţa Craiova, abia intrată în Divizia A. Oblemenco era idolul meu. Vreo trei ani n-am văzut echipa, doar citeam în "Sportul popular" despre ea şi ascultam cu sufletul la gură meciurile transmise de Sebastian Domozină. Apoi, chiar am văzut-o la Turnu Severin în meciuri amicale, mai târziu pe Centralul craiovean, pe urmă prin ţară. La televizor nu pierdeam niciun meci. Îmi amintesc cum am văzut celebra semifinală UEFA cu Benfica, din 1983, în apartamentul lui Radu Cosaşu de pe strada Caloteşti, însoţiţi de a-microbistul filosof Ion Ianoşi.
U Craiova era singura echipă care sfida ordinele familiei prezidenţiale Ceauşescu, scindată între echipele militarizate Dinamo şi Steaua şi le bătea unde le prindea: în Ştefan cel Mare şi în Ghencea.
A venit revoluţia, din smârcurile revoltei au ieşit interlopi, penali, infractori care au cumpărat pe nimic echipa şi au distrus-o.
Războiul dintre ultimul finaţator al echipei, prostul Mititelu şi cei doi penali Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir, s-a soldat ieri cu moartea celei mai iubite echipe din fotbalul românesc. Din păcate, doi din oamenii din Craiova Maxima, foştii mari fotbalişti Cămătaru şi Cârţu au participat la asasinarea echipei lor. Iată că nu doar istoria generală a României s-a scris cu trădări, dar şi istoria fotbalului. Ce fotbalişti mari au fost cei doi C, şi ce jalnici ciugulitori din palma penalului Mircea Sandu au ajuns. Regretabil!
Stadionul Central din Craiova se numeşte încă "Ion Oblemenco". Regretatul golgeter oltean încă se află pe soclul din faţa stadionului, dar cred că la noapte se va ascunde prin boscheţii din incintă. De mâine, stadionul ar trebui să se numească legitim şi pentru totdeauna "Mircea Sandu&Dumitru Dragomir". Chiar şi atunci când aceştia vor fi şefi de dormitor la Colibaşi.
Şi noi visăm să jucăm finale de cupe europene? Vai de capul nostru!

Îngerul încălecat – capodopera romancierului Radu Aldulescu

Sonată pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1996, 2006 – ediţia a II-a), Istoria unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998, 2007 – ediţia a II-a), Proorocii Ierusalimului (2004, 2006 – ediţia a II-a, 2009 – ediţia a III-a), Mirii nemuririi (2006), Ana Maria şi îngerii (2010) - aceasta este opera exemplară de romancier a lui Radu Aldulescu, cea mai substanţială apariţie a genului după 1989. Am lăsat la urmă romanul Îngerul încălecat (Cartea Românească, 2011), singurul pe care nu-l citisem din toată lista, şi bine am făcut că am citit acum ediţia a doua care reprezintă rescrierea textului apărut în 1997 şi suplimentarea lui cu vreo 80 de pagini, pe total ieşind un roman rotunjit compoziţional, dar şi cel mai „artistic” din punct de vedere al stilului dintre toate romanele lui Aldulescu.
Avem de a face cu un roman de personaj. Robert Stan, copil care n-a apucat să-şi cunoască părinţii (mama sa luându-şi viaţa înainte de a o cunoaşte), joacă rolul aici de mănunchi de fire de legătură între suburbiile Bucureştilor prin care a fost crescut cu rândul de cele cinci mătuşi ale sale şi un sat de rudari din zona submontană a Vâlcii, unde însoţeşte pe una din iubitele sale de ocazie. Iar acţiunea se petrece la sfârşitul anilor ’70. Trebuie spus de la început că Robert este un personaj dostoievskian, scos la suprafaţa naraţiunii din smârcurile unei psihologii abisale. Un medic psihiatru îl supranumeşte Robert Diavolul sau, printr-un joc de cuvinte, Robert Satan, în loc de Stan, prefăcându-se mereu că greşeşte. Este evocată de către o mătuşă şi legenda fiului ducelui Normandiei şi al ducesei de Burgundia din secolul al XIII-lea, fiu dăruit mamei sale de diavol, după ce eşuaseră toate rugăminţile către Dumnezeu.
Robert al Normandiei s-a născut „cu dinţi şi maxilare puternice, cu care muşca sânul dădacelor care au încercat să-l alăpteze, aşa încât a trebuit alăptat cu o pâlnie făcută dintr-un corn de ţap…” Fiul ducelui s-a făcut şef de bandă de tâlhari, ucigaş trăind în păduri şi-n peşteri. La un moment dat, merge să se spovedească Papei care-i dă canon să nu mai vorbească şi să trăiască mâncând voma unui câine cu care se va însoţi. Dar se înrolează ca mercenar evidenţiindu-se în lupta împotriva sarazinilor, fiind răsplătit cu onoruri de către împărat şi cu fiica acestuia, încheindu-şi astfel penitenţa.
Ei bine, Robert Diavolul, Robert Satan din deceniul opt al secolului XX, urmează întrucâtva destinul lui Robert al Normandiei, la alt nivel desigur. El învaţă toate relele mahalalelor din jurul Bucureştilor, la 17 ani natura (re)compensându-l cu o seamă de boli pe care medicul psihiatru i le înşiră pe fişa de observaţie: „priapism în curs de cronicizare şi de natură vegetativă, labilitate mintală congenitală, schizofrenie incipientă, anemie, distrofie, hipoproteinimie, reumatism poliarticular…” Portretul lui spune totul: „Avea ceva de copil mare blondul, un copil crescut peste măsură, ca o pălugă bătută de vânt, avea ceva de bărbat şi ceva de femeie, şi căutătura pervers-visătoare, felul cum se zgâia strâmbându-se în lumină şi privirea ochilor albaştri cerând îndurare şi totodată scăpărând ameninţări”. La această vârstă a adolescenţei, el îşi omoară, o posedă neînsufleţită şi o tranşează pe una din mătuşi, episodul fiind prezentat învăluit în tenebre, prin ceaţa memoriei lui Robert, Roberţel cel atât de bogat în boli mintale şi trupeşti. Acest episod îi prilejuieşte internarea temporară într-un spital de psihiatrie, unde se simte bine pentru că e prima oară în viaţa sa când mănâncă pe săturate. Paginile 125-128 prezintă, la investigaţia psihiatrului, un Raskolnikov român contemporan, deopotrivă nebun şi simulând nebunia, dedublat, schizoid, ba regretând asasinatul, ba satisfăcut în sinea lui de el. Devenit liber, se angajează la un atelier de reparat maşini, dar ocupaţia principală devine cea de noapte, de spărgător de case şi maşini, alături de prietenul său Riciard (sic!) Sălişteanu; de remarcat că cei doi au fost botezaţi de mamele lor după mari actori americani de care erau îndrăgostite. Amândoi îşi fac stagii la închisoare, de unde ies nu cuminţiţi, ci mai abitir înrăiţi.
Tot ca la Dostoievski, acţiunea se concentrează şi se accelerează temporar şi psihologic în ultima parte. Robert o cunoaşte pe o minionă rudăriţă, muncitoare zilieră prin Bucureşti, pe care o însoţeşte în satul ei din Vâlcea. Doiniţa nu-şi cunoaşte nici ea tatăl, având doar vagi presupuneri că ar fi Gheorghe Culici, cel care putea mânca o oaie la o masă, iar când mintea i se blochează în încercarea obsedantă de depistare a tatălui adevărat, ea îşi găseşte originile paterne într-un descântec: „Un înger şi un duh, un fir de abur care creşte din brazdă, o pală de vânt, un strop de mană, o adiere şi o pală de vânt, un miros de pământ zvântat, o scârjeie de fulger pe cer, o nimicură acoloşa…”  Dar Doina are menirea de a perpetua specia la fel de incert, ea însăşi fiind însărcinată cu nu se ştie cine. Obsedată de identitatea tatălui, Doina are cu sora ei astfel de dialoguri: „- Mămica m-a făcut cu un înger. – Da-bineînţeles, cu un înger aşa ca mine. (replica lui Robert; n.DAD) – Pe care-l căuta în pantaloni aşa ca noi acum, râde Lenţi. Şi copilaşul tău, surioară, o să fie al unui înger. Şi copilaşu’ meu tot aşa. O să fim o familie mare de îngeri care nu se regulează între ei deloc, hi-hi-hi…” Cele trei săptămâni de şedere ale lui Robert la Frăsineni reprezintă un tablou total al promiscuităţii umane. Ion Trencu, tatăl legitim al Doinei, este paznic de noapte la Sfatul Popular şi se remarcă prin zgârcenie, prin aprigă meschinărie, ascunzând la Crăciun prin fânar carnea de porc să-i ajungă doar lui tot anul, după cum nu lasă pe nimeni să ardă din lemnele lui. El vede viaţa apocaliptic, jeluindu-se permanent că mai sărac ca anul acesta n-a fost niciodată, aşteptând din zi în zi focul cel mare care pe toţi ne va mistui… La Frăsineni, „Îngeraşul” Roberţel este exploatat sexual toată noaptea şi adesea şi ziua de Doiniţa şi sora ei Lenţica (al cărei soţ e la puşcărie), seara se îmbată în patru, împreună cu mama celor două, iar noaptea au loc orgii în trei, Roberţel, Doiniţa şi Lenţica încercând zadarnic să-şi ostoiască poftele arzătoare.
Romanul se încheie ca o baladă. Berilă, săteanul cel mai ajuns, care câştigă bani pe ţuică de proastă calitate, dar şi umblând prin iarmaroace făcând pe omul cu cap de mistreţ, îl cheamă pe Trencu să-l ajute să taie nişte copaci din pădure. Acolo, îi prinde o furtună, parcă şi aceasta simbolică pentru viziunea apocaliptică a personajelor, care doboară un copac pe Trencu, strivindu-l. Paginile următoare sunt absolut remarcabile. Bătrânul agonizând, sau mort deja, este găsit întâmplător de cele două fete şi de „Îngeraşul” lor aflaţi la strâns de lemne-surcele, e cărat cu greu din râpă, prin ninsoarea abia pornită, la un moment dat este abandonat pentru ca cei trei să-şi ia un răgaz pentru o nouă partidă de sex acolo, în pădurea plină de noroi şi zăpadă, lângă cadavru. În cele din urmă, nefericitul Trencu este înmormântat şi i se face un parastas copios, la care rudarii mănâncă şi beau pe săturate (una din obsesiile personajelor fiind foamea parcă de veacuri), cum nu li se mai întâmplase de multă vreme. Totul e suportat financiar de Berilă, cel şantajat de familie cu proces, cu puşcărie pentru moartea paznicului de sfat popular. Parastasul acesta aminteşte de cel din Baltagul, doar că aici „asasinul” este cunoscut, el fiind presat să ispăşească la faţa locului. În timpul mesei de pomană, Robert trage o fugă acasă la Berilă şi-i găseşte banii de o viaţă de la saltea, (de la saltea la propriu), cu care aproape că umple un sac. Surprins de stăpân asupra faptului, Robert îl omoară pe Berilă cu muchea unei securi şi-l lasă lungit pe pat. În zori fuge cu sacul plin de bani spre Capitală, abandonându-le pe cele două micuţe rudărese.
Radu Aldulescu reuşeşte să recreeze atmosfera muncitorească din socialism, cu o lume în derivă, amestecată, cu serele de la Vitan pline de ţărani dezrădăcinaţi de prin toată ţara, cu promiscuitatea societăţii în general, a unui grup de la marginea acesteia, în special. Naraţiunea este un model de stil indirect liber, e ca un cântec/descântec, dialogul e rupt şi continuat cu monolog interior, retorica naratorului se topeşte pe nesimţite în retorica spusă sau doar gândită a personajelor. Îngerul încălecat, aici Robert S(a)tan, este întruchiparea răului din lume, fiind devoalat în dialogul babelor de la sfârşitul parastasului: „ – Mă vait că asta vra să zică că femeia l-a încălecat pe dracu’ şi dracu’ a încălecat lumea şi pământu’. – Cum e vorba aia, Ioano, face Florica: capra sus pe urs, ursu pă-autobuz. Ghici care era mai sus?... – Adicătelea dracu’, şarpele a ispitit-o pe femeie ca să calce strâmb şi femeia la rândul ei l-a ispitit pe om ca să se ia după ea şi să calce vorba lui Dumnezeu. Care vra să zică că de-aicea ni se trage. Femeia şi dracu’ şi pe urmă omu’. /…/ - Mai sus şi mai sus decât toţi e Dumnezeu. – Atunci Satana, şuieră insinuant Cătăsnoaica, de ce stăpâneşte lumea? – El e Prinţul – mămica mea Pipilina aşa spunea. Prinţul şi duhul sterp al acestei lumi. N-avem ce face, decât numai să ne rugăm pentru bătrâneţile noastre păcătoase. Vai de bătrâneţile noastre, cum mâncăm şi bem noi cu el aicea, la pomana omului mieu…”
Robert Stan este unul dintre cele mai proeminente personaje din proza românească, iar romanul acesta e poate cel mai bun care s-a scris din 1989 încoace; capodopera lui Radu Aldulescu - negreşit.
(text apărut în "Argeş" nr.5/mai 2012).

Prin comparaţie, ne merge bine

Îmi amintesc cum prin anii '70, Teodor Mazilu a scris o schiţă, o povestire sau un articol, nu-mi mai aduc bine aminte,  în care se folosea de sintagma asta - prin comparaţie.
Pornind de aici, constat că noi românii suntem nişte plângăcioşi: că totul e dezastruos, că toate sunt absurde, pe dos întoarse. Dar, nu avem dreptate. Să gândim prin comparaţie şi vom vedea că...oficial ne merge bine.

Cică, la noi rata şomajului e mare, mare, de peste zece la sută. Cum să fie mare?! Ia să ne gândim la tribul Oua-Oua din Africa de Vest, unde şomajul este de peste 98 la sută, în afară de şeful comunităţii de coioşi şi de vraci toţi fiind fără slujbă...

Dar, ce mai înjurăm că drumurile sunt presărate cu gropi în asfalt şi ne rupem maşinile în ele. Prin comparaţie însă cu drumurile de pământ din nordul Mongoliei sau cu cele încă bombardate din anumite zone ale Irakului şi Afghanistanului sau cu cele de nisip mişcător din Sahara, trebuie să recunoaştem că stăm cât se poate de bine.

Ei, dar şi la fotbal stăm foarte prost, zicem noi, naţionala noastră situându-se pe locul 45 mondial, ceea ce ne face să  înşirăm vorbe de duh şi bannere despre Mitică Dragomir, Mircea Sandu şi Victor(fără victorii!) Piţurcă. Asta pentru că - îndărătnici - nu vrem să ne comparăm cu Andorra care e pe locul 205 şi pe care o batem mereu; tot mai greu, dar o batem.

Salariul minim în România e de 320 de dolari (hm! statistica asta! eu am mai puţin...). E mic, e o mizerie, mârâim noi. Asta pentru că suntem răi şi nu vrem să facem comparaţie cu Burundi, unde salariul minim e de 6 dolari. (Sper ca preşedintele nostru de apă sărată Traian Băsescu să nu citească această postare, că-i vin idei!...)

Şi tot aşa, şi tot aşa. În concluzie, prin comparaţie, oficial ne merge bine.

O regretabilă demisie

De doi ani, revista "Bucovina literară" de la Suceava este una din publicaţiile literare cele mai bune. Aşa se vedea de la Curtea de Argeş, de la Piteşti, de prin ţară. Dar, orgoliile locale nu puteau suporta aşa ceva. Cu cât revista era mai bună, cu atât câţiva scribălăi îl atacau pe prozatorul Constantin Arcu, redactorul-şef, care făcea revista ca un adevărat profesionist, pe criterii strict estetice, iar nu pe criterii geografice, cum se voia în zonă. Îi publica şi pe localnicii valoroşi, îi strânsese la matcă pe bucovinenii plecaţi prin ţară şi lume (Luca Piţu, Matei Vişniec...), dar avea şi colaboratori remarcabili din ţară, de la Gheorghe Grigurcu până la Liviu Antonesei şi Radu Aldulescu, plus un Leo Butnaru de la Chişinău etc. I se reproşa, printre altele, lui Arcu că e venetic, el fiind originar din Flămânzi - Botoşani, care nu e deloc la 2000 de kilometri de Suceava. Dar Arcu e în Bucovina de-o viaţă... Mizerii! Nici autorităţile nu l-au susţinut, condiţii în care aflu acum că omul n-a mai rezistat şi s-a dat la o parte. Să dea Dumnezeu să se continue apariţia revistei în ţinuta de până acum, dar mă îndoiesc... Păcat!

Ei au distrus România

Copil fiind, nu mă puteam abţine să mă opresc pe la toate monumentele dedicate memoriei ostaşilor români morţi în cele două războaie mondiale. Le citeam numele, uneori cu voce tare, nume care nu-mi spuneau nimic, dar aşteptam mereu să întâlnesc unele cunoscute. Bineînţeles că nu întâlneam.
Acum, visez la un monument uriaş, pe care să fie gravate pe vecie 1000 de nume sub un titlu mare: Ei au distrus România. Nu vorbesc de cei care au distrus-o imediat după război, în cruntă dictatură comunistă, ci de cei care au distrus ce mai rămăsese din ea, după 1989. După 22 de ani, în democraţie, totul este făcut praf: economia, cultura, patrimoniul, bogăţiile naturale... Pe monumentul...monumental, trebuie săpate cu dalta 1000 de nume, să li recunoască pentru totdeauna meritele, fiecăruia în domeniul lui de activitate.
Capul de listă ar trebui să arate astfel:
Ion Iliescu
Petre Roman
Silviu Brucan
Dan Iosif
Nicolae Militaru
Miron Cozma
Sorin Ovidiu Vântu
Dan Voiculescu
Theodor Stolojan
Virgil Măgureanu
Viorel Hrebenciuc
Doru Ioan Tărăcilă
Adrian Năstase
Emil Boc
Traian Băsescu/Elena Udrea/Roberta Anastase/Anca Boagiu
Mugur Isărescu
Gigi Becali/Giovani Becali/Victor Becali
Mircea Sandu/Dumitru Dragomir
Victor Piţurcă
Decebal Traian Remeş
Ioan Avram
Emil Constantinescu
Ion Cristoiu
Sorin Roşca Stănescu
Adrian Videanu
Victor Babiuc
Adrian Severin
etc.etc.
În dreptul fiecăruia, în paranteză se poate scrie şi ce fapte memorabile au făcut: corupţie, şantaj, trădare, vânzare de ţară etc. etc.
Restul de nume până la 1000 le propuneţi dvs.

Salariile, ca barometrul vara la munte

A doua zi după ce se instala la Palatul Victoria, istoricul Mihai Răzvan Ungureanu mărea salariile românilor; din gură, desigur, că altfel... Dar orişicâtuşi de puţin, contează enorm.
În aceeaşi zi, liderul Opoziţiei Victor Ponta zicea că e ilegal, că şase luni înainte de alegeri, că bla-bla-bla...
Timp de 78 de zile ale guvernului Ungureanu, salariile bugetarilor au crescut de 3x78 de ori şi au rămas pe loc tot de 3x78 de ori, după cum premierul, ministrul finanţelor şi cel al muncii se trezeau dimineaţa cu faţa la bec, la fereastra luminoasă a vilei sau la cearşaf. De trei ori pe zi bugetarii erau în depresie, luau distonocalm cu pumnul şi tot de trei ori pe zi erau prin al nouălea cer plutind laolaltă cu îngerii.
Dar a căzut guvernul celor 78 de zile şi, fericire!, a venit guvernul USL.
În ziua în care a fost desemnat ca premier, Victor Ponta a şi anunţat creşterea salariilor, euforia era de necontrolat.
Dar, a doua zi mai de dimineaţă, pentru matinali, ministrul de finanţe abia desemnat învăţase peste noapte de la Boc cuvântul prudenţă.
Mai pe seară însă a apărut doamna Mariana Câmpeanu şi ne-a dat avânt: salariile se reîntregesc ca familiile din poveste.
Dar, a treia zi la prânz, premierul Victor Ponta ne-a spus-o de la obraz: nu sunt bani!
La five o'clock însă, a venit în faţa camerelor de luat imagini ministrul de finanţe încă în exerciţiu: Ba sunt bani. Dacă el rămânea la guvernare, în iunie mărea salariile.

La 1 iunie 2010, marinarul a ieşit în faţa scării din Palatul Cotroceni şi a aruncat salariile românilor în...mare. De atunci, guvernanţi de toate culorile se dau de ceasul morţii să le scoată. Şi toată ţara e cu ochii pe guvernanţi. Uitând românii de rând că toată miza e, acolo, un mizilic de 100, 200 de lei, cam cât ne promitea Ceauşescu în 21 decembrie 1989 pentru a ne întoarce la casele noastre. Că n-am văzut până acum, în doi ani, judecători, procurori, prefecţi şi secretari de stat tremurând pentru că nu li se reîntregesc salariile.

Căsuţa noastră, cuibuşor de securişti

Ei, iată că şi cantautorul Ducu Bertzi a comis-o pe vremea dinainte. Garsoniera lui de burlac era casă conspirativă pentru cooperativa Ochiul şi Timpanul. Folkistul a pus-o la dispoziţie securiştilor cu acord scris, totul în regulă. Aşa se scria istoria securităţii lui Ceauşescu, cu colaboratori de soi: scriitori, artişti, viitori politicieni... "Floare de colţ" cânta Ducu pe scenele ţării şi alta cânta în sine, un fel de: "Căsuţa noastră/Cuibuşor de securişti!..."

Risipei se dedă poetul

Poate că ar trebui să scriu despre căderea guvernului, despre "a căzut guvernul, trăiască guvernul!", dar cum iluziile mele politice sunt de mult pierdute, parcă aş scrie despre un poet. Am fost la Piteşti, la Simfonia Lalelelor şi m-am întâlnit cu poetul, moroşan din... Târgovişte, Ştefan Doru Dăncuş. Ca de obicei, avea unul dintre cele mai mari standuri de flori şi arbuşti ornamentali. Privindu-l cum vindea nu doar flori, ci şi - gratuit - sfaturi de întreţinerea şi cultivarea florilor, mi-a venit automat în minte versul lui Blaga: "Risipei se dedă florarul..." La Dăncuş, valabilă este parafraza: "Risipei se dedă poetul!"

Într-o Românie în derivă, nici ţiganii nu mai sunt ţigani

A apărut o nouă ediţie a DEX-ului, una în care Consiliul Naţional al Combaterii Discriminării are un important cuvânt de spus. Ce lingvişti, ce tradiţie, ce specialişti!? CNCD dictează. Doar un exemplu. Cuvântul rom a suferit mici modificări, el desemnând "un membru al unui grup minoritar originar din India etc." Dar ţigan nu mai e de departe ceea ce ştiam noi. Răgălie de la colţul străzii care-ţi fură găinile şi zice "Haoleo, să moară mama!..." nu mai e ţigan. Ţigan este, conform DEX, "epitet peiorativ dat unei persoane cu comportament necivilizat". Hm! Adică, englezul blond şi grăsuliu care însoţeşte echipa de fotbal Arsenal Londra la Milano şi se comportă ca un porc, îmbătându-se şi aruncând cu sticle de whisky în carabinieri, este ţigan! Iar Pardalian Televizor din Slatina  care şterpeleşte "civilizat" la metroul din Londra este rom. Bravo!
După noul DEX, opera de căpătâi a lui Ion Budai Deleanu o vom numi "Infracţionada" sau "Interlopiada" sau "Necivilizatiada"?
Dar însuşi regele Cioabă de la Sibiu îi numeşte din când în când pe supuşii lui ţigani, ca şi Majestatea Sa Regele Dan Stănescu de la Costeşti, iar Împăratul Iulian totdeauna. Ce să mai zic de Mădălin Voicu, muzician profesionist şi om politic adevărat, ales, iar nu desemnat de vreo minoritate, care foloseşte la televizor denumirea de ţigan pentru co-etnici?!
Drăcia dracului, asta ne mai trebuia în România, unde salamul nu mai are carne, laptele nu mai e de la vacă, vodca e din petrol ş.a.m.d. Iată că nici ţiganii nu mai sunt ţigani.

Micuţul Boc, noul Farfuridi

Ei, acum ne-am lămurit. Domnul nostru Emil Boc a limpezit apele în ceea ce priveşte hemoragia din propriul partid. El este pentru plecarea din partid pentru a forma o nouă formaţiune numită, de pildă, UNPR, care să voteze alături de PDL, dar este împotriva trecerii la partide adverse, care la o adică să voteze o moţiune de cenzură împotriva guvernului de execuţie naţională PDL-UDMR-UNPR. Noul Farfuridi, în anul Caragiale, nu mai zice "Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!", ci mai subtil: "Iubesc trădătorii din partid care votează tot cu noi, dar îi urăsc pe cei care votează împotriva noastră!"
Cică, zice micuţul şi otrăvitul Boc, este vremea caracterelor în politică! Hm! Caractere în politica românească actuală?! Nici măcar la Răchiţele din Apuseni!

O capră blondă

În legătură cu scandalul pensiilor, în sfârşit, a ieşit la televiziuni o doamnă blondă: Claudia Boghicevici, ministrul Muncii. Când o vezi pe mititica mai senină decât o coală albă A4, te întrebi ce legătură poate fi între aceasta şi muncă. Ce-o fi prestat tuta asta la viaţa ei să hotărască ea soarta unor pensionari care au depus taxe şi impozite la stat 40-50 de ani? Dacă n-o scotea la suprafaţă valul murdar al guvernării de execuţie naţională PDL-UDMR-UNPR, păpuşa asta mecanică murea în anonimatul unui scrin al istoriei.
Ei bine, femeiuşca este ori senină-senilă, ori e vicleană. O întreabă reporterul ceva simplu, de genul: "Doamna ministru, în paharul ăsta este lapte. Vreţi să ne spuneţi, e alb?" Iar doamna ministru, ne răspunde cam aşa: "Trăim într-o ţară din Uniunea Europeană în care democraţia este garantată, iar laptele din pahar poate fi cum vreţi dvs., alb, negru, incolor sau verde brotac..." Şi tot aşa, la toate întrebările dă răspunsuri care n-o angajează nici pe ea, nici guvernul, ca şi cum am trăi într-un crâng plin cu animale mici.
O capră blondă!

Guvernarea, faza pe strip-tease

Se întinereşte guvernarea şi în teritoriu, nu doar la centru. De ieri, reprezentantul istoricului Mihai Răzvan Ungureanu în judeţul Argeş, prefect adică, este tânărul de 33 de ani Ciprian Berevoianu. El este cunoscut din presă ca omul care a reuşit într-un an, în care a avut venituri de 30 000 de lei, să-şi facă un depozit de 420 000 de lei şi să-şi schimbe maşini de fiţe, plus să-şi construiască nişte case. Dar, mai ales, el este cunoscut după un chef de pomină în Casa de pensii, unde a făcut strip-tease pe mese.
Acum, numirea aceasta mi se pare cea mai potrivită, deloc ipocrită şi nici măcar populistă. La o guvernare de asta care ia totul şi nu dă nimic, un stripper e cel mai potrivit pe post. Despre fostul prefect umbla legenda că e bine dotat, dar n-o arăta pe faţă. Actualul, s-ar putea s-o aibă mai mică, dar la primul chef în prefectură e dispus să-şi dea pantalonii jos şi să ne arate ce ne va da guvernul.

Ofelia Prodan, altă poetă doumiistă

Ofelia Prodan – Ulise şi jocul de şah/Ulysses and the game of chess, traducere din română de Florin Bican) (Charmides, 2011). Citind cartea bilingvă de poeme a Ofeliei Prodan, înţelegi că în cadrul generaţiei douămiiste deja se desprind mai multe direcţii. Poeta de aici poate fi lidera uneia dintre acestea. Într-o puritate stilistică impecabilă şi cu o candoare perfect jucată, cu ironie fină, deloc acidă, Ofelia Prodan creează o istorie proprie în care personalităţi ultracunoscute sunt puse în ipostaze inedite şi acţionează după alte scenarii decât cele pe care le ştim îndeobşte. Astfel: Ulise „joacă şah cu sine însuşi/de aproape 24 de ore şi/încă nu s-a plictisit”, dar cum nici mitologia nu mai e ce-a fost, Ulise joacă şi ţintar cu Ahile, Paris îi şterpeleşte sandalele lui Hermes ca să poată ajunge la Elena pentru a-i fura un sărut, Atena „e depresivă/şi e desăvârşită când e depresivă”, Oedip vorbeşte singur prin Teba închipuindu-şi că vorbeşte cu o hetairă dintr-o tavernă, iar Afrodita, ei, Afrodita este un poem extraordinar, eroina, supărată fiind că parcă nu mai are prospeţimea de altădată, se retrage într-o scoică unde „plânge cu lacrimi albe sidefii ca perlele”. Dar şi mai încoace, în spaţiu şi timp, se petrec lucruri de-a mirărilea: Mircea cel Bătrân pătrunde în haremul lui Baiazid şi-şi face de cap cu cadânele, cam la fel îşi face de cap şi Sancho Panza cu Dulcineea sub un smochin copt, în timp ce bravul Don Quijote doarme dus, nefericitul Kafka vorbeşte cu proprii-i pantofi, motiv pentru un poliţist să-i ceară actele încălţărilor („Kafka scoate uşor indignat actele din buzunar/ poliţistul le verifică atent şi îi reţine pantofii/pentru un nou interogatoriu”), iar Marx e mahmur după o beţie cu vodcă, e gol puşcă şi priveşte prin lunetă bombardierele pe cer… Mă rog, cuvântul din poveste înainte mult mai este. Dar, ca o concluzie, Ofelia Prodan desăvârşeşte poemul epic, creează personaje memorabile (v. Ghelasie cel drept), se joacă apoi fermecător cu cele pe care istoria, mitologia, literatura le-au nemurit. Despre farmecul lecturii conving ultimele trei rânduri din prezentarea de pe coperta a patra, rânduri scrise de Ion Mureşan: „Pariul pe care Ofelia Prodan l-a câştigat în cărticica asta e cel cu simplitatea şi cu limpezimea vorbirii. Şi pariul cu copilăria. Cred că volumul acesta de poezie va avea mare trecere la copii şi la savanţii nebuni şi la nebunii-savanţi.”

Amelia Stănescu, poetă douămiistă

Amelia Stănescu – Mecanica firii (Editura Paralela 45, Colecţia Conexiuni). Poeme de cele mai multe ori mai scurte decât hai-ku-urile, brodate pe-o singură metaforă, pe-o singură idee sau pe-o singură imagine. Poeta e adepta reducerii poemului la esenţă, la aforismul liric, la despodobirea completă de cuvinte, la descărnarea totală, explicând aceasta într-o artă poetică plasată în finalul volumului: „leapădă-mă, Doamne,/pe mine de mine însămi//lasă-mi un schelet//ca un vers”. Este meritoriu acest mod de a scrie, cu atât mai mult cu cât este foarte riscant, aici – fiind un teritoriu al poetului Gheorghe Grigurcu - ori reuşeşti, ori ratezi vădit şi definitiv. Dar, poate că şi tematica neoexpresionistă o serveşte pe poetă: „doar moartea/e cea mai sigură/îţi spuneam//până când/o pasăre/născută din mâna mea//o va răsturna peste noi” sau: „sufletul meu/trece/peste marea cea mare//câteodată//urmele anilor/îl prăbuşesc în ea”. Volumul cu texte atât de scurte, fără titlu, este el însuşi un poem pe care l-aş socoti încheiat cu aceste trei versuri: „în jurul / unui vers // singurătatea cititorului”.

El Greco

Întorcându-mă seara de la Mănăstirea Curtea de Argeş şi de la Biserica Sfinţii Voievozi, de la Denia Prohodului, îmi amintesc poemul în două versuri al lui Ioan Milea de la Cluj:

El Greco

"Doamne, iartă-mă dacă-ndrăznesc să cred
că trupul se înalţă de-a dreptul de pe Cruce!"

Un preşedinte disperat că nu poate vinde totul imediat

Domnul nostru (ba al vostru!) Traian Băsescu vrea neapărat să vândă ţara în ordinea căsuţelor din Tabelul lui Mendeleev. Şi repede. Un element pe zi: luni - aurul, marţi - argintul, miercuri, fiind zi de post - gazul de şist, joi - cuprul, vineri - petrolul,...nu, că pe ăsta l-am dat deja, ca să nu zicem că l-am donat, sâmbătă - uraniul... Ne tragem sufletul duminică, iar luni o luăm de la capăt, repornim ofensiva, dăm rezerve minerale la tot cartierul şi la preţuri promoţionale. Preşedintele se dovedeşte un bun director de vânzări, agent publicitar, are marketingul în sânge, e PR, agent secret infiltrat în afacerile naţionale cu resurse minerale, bun lobbyst, când iese la TV se cutremură bursa la New York. Şi asta din îngrijorare pentru locurile de muncă ale românilor şi pentru salariile lor, că ştie el şi ştiu tutele lui de acasă şi din guvern şi parlament cum se poate trăi cu un salariu de 700 de lei.
O rugăminte aş avea totuşi pentru domnul nostru preşedinte (am un vers care se încheie cu înainte, dar nu-l spun, că e săptămâna patimilor): să facă o excepţie, să lase oxigenul la urmă, să-l scoată ultimul la vânzare. Ne mai prelungim şi noi agonia.

Viaţa lui Vinicius spusă/scrisă de el însuşi cu tandreţe

Paul Vinicius a urmat calea colegilor săi nouăzecişti, a celor foarte dăruiţi, a celor talentaţi, care au fost asimilaţi de critici în general, nu doar de Nicolae Manolescu în Istoria… sa, la capitolul optzecişti întârziaţi: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Horia Gârbea, Andrei Bodiu…, ca să ne oprim doar la poeţi. Dar şi în cadrul acestei grupări, Vinicius este o voce singulară, fiind mai curând afin cu un optzecist veritabil ca Ion Mureşan, mai ales în poemele în care alcoolul este atotprezent, căutându-şi multă vreme un drum şi găsindu-şi-l definitiv în recentul volum Liniştea de dinaintea liniştei (Tracus Arte, 2011). De mult timp n-am mai citit o carte de poezie cu o viziune atât de coerentă cap-coadă, dar şi unitară valoric. Trebuie spus din capul locului că, dincolo de desenul copertei (de Tudor Jebeleanu) perceput drept scandalos de pudibonzi şi dincolo de folosirea unor cuvinte tari pe ici-pe colo, absolut la locul lor, de altfel, tonul poetului este unul de tot cuceritor: o tandreţe dazabuzată, o seninătate resemnată de înger picat în lumea noastră de astăzi, gregară şi vulgară, el trebuind să facă faţă, nu-i aşa, dar nereuşind să înşele pe cei care-l citesc atent şi, desigur, cu o anumită empatie. Vinicius este un poet sincer-sincer, el necăutând o clipă dedublarea, singura miză urmărită fiind rezultatul final, poezia adevărată dincolo de conjuncturi şi de cotidian. Şi acest lucru îi reuşeşte. Cu un exerciţiu de imaginaţie, credem că aceste poeme pot fi citite şi peste şaptezeci de ani, când nu se vor mai cunoaşte aluziile la prezent.
Punctul de plecare în explorarea liricii (un fel de a spune, că e şi mult story aici) lui Vinicius îl găsim la pagina 69: „Acum vreo zece/douăzeci/ treizeci de ani/luam eu viaţa în mâini/şi zdronc!/ cu ea de pământ -/şi uite/că nu s-a spart.//acum o port cu mare/cu foarte mare/grijă/ca pe-o mireasă şubredă/şi uite/că tot curge nisip din ea.//oh/mare e puterea ta/vrabie//salcâmule//cârtiţo.”
Oricât de preţioşi ar fi cititorii poeziei acesteia, oricâte metode sofisticate de analiză ar deţine, până la urmă trebuie să admită că de fapt poetul nu are decât o temă, viaţa lui văzută de el însuşi cu o blazare senină, de înţelept înfrânt de existenţa cotidiană, câştigat însă nemăsurat în plan spiritual: „viaţa mea/încape într-o cutie de chibrituri./hai/vino tu benzină/vino femeie/vino fundăturo:/ne vom distra de minune.//naşterea e aproape/cântă cocoşii.” Poetul îşi asumă existenţa de muritor insignifiant, deşi ultrasensibil, sfiindu-se a se declara îngerul căzut, nu decăzut!, definitoriu fiind textul intitulat din fericire preafericitul vinicius nu va fi beatificat: „el se va pierde în lucruri mărunte/ dar/mai ales/expresiv necuvântătoare/fiindcă religia şi tristeţea acelor muzici/(care îl tot bântuie/încă din anii tineri)/nu îi mai permit să mai perceapă altceva/decât tactul/tot mai slab/al propriei inimi/care/de mult/nu mai este a lui.”
Trăitor în Capitală, dar un singuratic, Vinicius descrie oraşul la modul metafizic: „un oraş mare/în care/singurătatea la cub bea la aceeaşi masă/cu nenorocirea la pătrat;/unde/toată fericirea ta/de o viaţă/încape într-un ascensor/care se înţepeneşte la etajul doi/când rostul tău te aşteaptă la zece/…/un oraş care te ronţăie pe nesimţite/cu drumurile lui/cu lacătele lui/cu neliniştile lui.//fiindcă/înainte şi înainte de toate/un oraş mare/este/un şi mai mare cimitir.”, iar un oraş „de dincolo de deal” fiind sintetizat în exact şapte cuvinte: „cimitir - pe dreapta/cimitir – pe stânga.//punct”.
Vinicius trasează un fir epic roşu din cuvinte puţine, ceea ce înseamnă probabil mult travaliu pe text, deşi totul pare spontan. Secţiunea dedicată Văraiului, satul lui Ioan Es. Pop, este un reportaj liric extraordinar, cum nu s-a mai scris de la Geo Bogza încoace. Împrejurimile, oamenii, trăirea lor cotidiană, toate sunt creionate cu o mare economie de mijloace, dar cu o forţă vizuală remarcabilă: „nu trebuie să ţineţi minte/decât o singură sintagmă:/magazinul mixt/magazinul mixt/magazinul mixt//şi prunul din care creşteau toţi munţii” (n.m. DAD).
Liniştea de dinaintea liniştei e nu doar cel mai bun volum al lui Paul Vinicius, dar aş zice că e sinteza întregii lui poezii, un volum care-l reprezintă definitiv, indiferent ce-ar mai scrie de acum încolo.

O încercare de a vopsi construcţiile lui Ceauşescu

Pedeliştii din Curtea de Argeş, după ce i-au dus pe pensionari la mănăstire în Vâlcea şi după ce-au dăruit un laptop unei doamne directoare...îmm!... unei şcoli din oraş şi după ce-i construiesc cică o casă unui ziarist dispus să scuipe un an electoral unde a lins ani întregi şi invers, să lingă unde a scuipat atâta amar de vreme, ei bine, organizaţia municipală a pus mâna pe pensule şi s-a apucat să vopsească balustradele podului de la intrarea în oraş. Să-şi fi adus aminte brusc, după mai bine de două decenii, zisa lui Nicu Ceauşescu: "Nu veţi fi în stare în 25 de ani să vopsiţi ce-a construit tata în tot atâta timp!" ? Să fie ei dispuşi să-l contrazică pe răposatul prinţ roşu?

Salariile românilor cresc la TV Al Jazeera, nu şi la Realitatea TV

Într-un interviu acordat lui Emil Hurezeanu, premierul Mihai Răzvan Ungureanu a dat de înţeles că nu prea se "reîntregesc" salariile, că el n-a promis creşterea aceasta de venituri, nici el şi nici preşedintele lui, Traian Băsescu.
La două-trei zile după asta, a acordat un interviu la TV Al Jazeera English, unde a spus pe dos, că la 1 iunie le va face o bucurie românilor, aducând salariile la nivelul din 2010.
Aşadar, salariile românilor cresc în funcţie de televiziunea la care vorbeşte premierul viitor preşedinte, viitor înlocuitor al marinarului.
Sunt curios cât ar creşte salariile noastre la OTV. Eu chiar aici aş vrea să dea MRU un interviu, lui DD. Ar fi cea mai substanţială creştere, pentru că s-ar întrece cu şoricelul atomic, alt viitor preşedinte.
Dar la Discovery? Dar la Animal Planet!
Şi totuşi, stimulat bine, MRU cred că ar anunţa cea mai teribilă creştere la Hustler TV! Asta le dorim şi noi guvernanţilor: creşterea de la Hustler TV.

Nichita Danilov - 60

Astăzi, Nichita Danilov împlineşte, de necrezut, 60 de ani. Îl sărbătoresc şi eu postând aici cronica la cel mai recent volum al său de poezie, cronică apărută zilele trecute în revista "Argeş":

Poezia lui Nichita Danilov
între suprarealism şi expresionism

Nichita Danilov pare a sugera că poezia nu se scrie cu idei, nici măcar cu cuvinte, ci cu imagini, cu imagini de-o mare pregnanţă. Nu întâmplător, recentul său volum de poeme se numeşte Imagini de pe Strada Kanta (Tracus Arte, 2011). Imaginaţia poetului (ca de altfel şi a romancierului, mai prezent în ultimii ani decât liricul) Danilov este una prodigioasă, ba chiar debordantă. Dacă prozatorul nu-şi prea pune frâne, spaţiul permiţându-i de altfel ducerea imageriei la dimensiuni de nestăvilit, dincolo de orice ramă, poetul Danilov decupează imaginile şi le circumscrie unor profunde semnificaţii zglobiu-suprarealiste, pe de o parte, dureros-expresioniste, pe de alta. Parafrazând, am putea spune că, în această poezie, câtă imaginaţie există, atâta suferinţă. Să alegem, pentru ilustrare, un text construit pe-o singură imagine: „Fiule, a crescut atâta/iarbă pe creştetul tău,/încât semeni/cu un mormânt umblător,/care hoinăreşte/ de ici-acolo, noaptea, pe străzi…” (Crepuscul). Şi încă unul: „Nor bătut în cuie/şi soarele scârţâind,/ ca o scândură putredă,/la orizont…” (Cer).
Poemul care dă titlul volumului – poem epic şi simfonic, în acelaşi timp, la o adică de transpus în operă - aminteşte de o scenă din Fructele mâniei de John Steinbeck. Dincolo însă de această scenă cu nunta câinilor, poemul este unul al singurătăţii bacoviene, al pierderii eului de sine, al înstrăinării: „Târându-mă mahmur dimineaţa spre casă,/cu vioara atârnând într-o mână şi cu arcuşul sub braţ/(tocmai se crăpa de ziuă,/pe străzi, nici ţipenie de om);/cotisem din Podul de Fier/pe strada Eternităţii, apoi pe Kanta,/o stradă mobilă,/străjuită de coroane şi sicrie,/ce părea să mă urmărească-ndeaproape…”(s.m. DAD). Acesta e începutul poemului, care continuă cu masacrul haitei de câini de personalul unui restaurant vietnamez, măcel din care scapă doar o căţea care fată într-un subsol printre ţevi, coroane mortuare şi sicrie, textul rotunjindu-se cu atmosfera sumbră şi morbidă de la început: „…Îmi aduc aminte şi acum de dimineaţa aceea/când, târându-mă mahmur pe străzi,/cântam la vioară…/Oraşul dormea dus:/pe străzi nici ţipenie de om./Era ca şi cum aş fi cântat/la propria mea nuntă/sau, mai bine zis, la propria mea înmormântare…” Nunta de câini este un poem antologic, în toată poezia optzecistă mai existând doar câteva de asemenea forţă, aparţinând lui Ion Mureşan, Adrian Alui Gheorghe, Marian Drăghici, Ioan Pintea, Ioan Es. Pop…
Altfel, singular în rândul generaţiei sale, Danilov îşi plasează „acţiunea” în spaţiul deschis al străzii, dar se întoarce mereu spre sine, spre lăuntrul fiinţei, el are darul scrutării interiorului şi ce vede acolo este aparent luminos, în realitate sfâşietor: „Aşa cum păianjenul/îşi ţese o pânză subţire/întinzând-o de la crenguţa/unui trandafir sălbatic la alta/…/aşa şi sufletul/îşi înconjoară trupul/cu un păienjeniş de riduri/pe care sclipesc/bobiţe de sânge şi rouă…”
Opera aceasta poetică, rotunjind vreo 35 de ani, cuprinde mai multe portrete ale artistului. În Fântâni carteziene, volumul de debut, poetul îşi lua o poză de cabotin: „Era în decembre,/cu baston, barbişon şi pipă,/treceam seara agale, prin parcul cu nume COPOU…”, poetul imitând pe Edgar Allan Poe. Era o vreme când îşi permitea să mai fie şi ludic. Acum, el creionează un Portret al artistului la bătrâneţe, artist care se află tot în stradă (scena predilectă pentru poezia lui N.D.), dar nu mai e unul preocupat de cele exterioare, fiind parcă purtătorul de cuvânt al înseşi Zădărniciei: „Nu l-au interesat nici/banii, nici gloria:/viaţa întreagă a pictat/pentru orbi/şi a cântat pentru surzi,/el însuşi fiind/asemenea lor…//…Acum îşi târăşte/dintr-un loc în altul/ paşii pe străzi:/copiii aleargă în urma lui,/ împungându-i umbra cu degetul…” Însuşi surâsul este otrăvit: „Ca pe un sâmbure de măr/ îmi scuip surâsul din gură./Îl urmăresc cum pică/rostogolindu-se în praf,/alături de mucul de ţigară.//Îl ridic apoi cu grijă/de pe trotuar şi-l îngrop/la rădăcina unui măr sau poate a unui zarzăr/şi aştept, frecându-mi mâinile de bucurie,/ca pomul să se ofilească”.
Poezia lui Nichita Danilov a evoluat dinspre una cât de cât spectaculoasă şi armonioasă în prozodie, spre una tot mai austeră, vădit despodobită stilistic, câştigând substanţial însă în profunzime, în imaginile reflectând mai mult lăuntricul întunecat decât luminosul exterior.

Sintagme de sezon

Partidul baronilor de toate culorile * Potenţa nelimitată a Elenei Udrea * Trădătorii de partid - bulangii politici (apud Gheorghe Ştefan supranumit Pinalti) * Borbely trădat de cuscră * Demnitar de la demnitate * "Vă rugăm să ne scuzaţi, continuaţi să transferaţi!"* Elena Udrea - colivăreasa PDL (apud Andreea Pora) * Mitică la brutărie * Înapoi la şcoală...

În timp ce la televizor, în ziar şi pe stradă auzi/vezi sintagmele de mai sus, guvernul vinde ţara pe nimic după tabelul lui Mendeleev: azi aurul, mîine argintul, poimâine cuprul...

Iar, vecinul meu nonagenar, în dreptunghiul porţii: "Toţi mor cum au trăit, domnu' Augustin - Băsescu va muri ca un ticălos, Boc va muri ca un fraier şi toţi ailalţi politicieni ca nişte hoţi!