marți, 14 februarie 2017

Ultimele zile ale lui Eminescu la Timpul




            Nicolae Georgescu – originar din satul Jupânești – Argeș, pe Râul Doamnei – este critic și istoric literar, profesor, dar și, fără îndoială, cel mai bun eminescolog al momentului. Nimic din ce privește pe poetul național nu-i e străin, fiind cea mai autorizată voce. A publicat chiar o ediție a tuturor edițiilor (27 la număr) lui Eminescu la Editura Academiei. Vreme de mai bine de un an, în revista Argeș, a analizat poezia lui Eminescu din punct de vedere strict filologic. Recent, a publicat volumul Eminescu: ultimele zile la Timpul – Documente, informații, ipoteze, prezentate și comentate (Casa Editorială Floare Albastră, București, 2016). Cartea este structurată, după cum spune autorul în Prefață, „după un model natural: cercurile pe care le face o apă lină când dai cu o piatră în ea”. Da, capitolele se numesc: Primul cerc: vorbe și fapte; Cercul al doilea: fapte și vorbe; Cercul al treilea: fapte, fapte, fapte...; Cercul al patrulea: vorbe, vorbe, vorbe; Cercul de margine și Cercul de catifea.
            Cu tenacitate și cu aplicație de detectiv literar, N. Georgescu reface traseul lui Eminescu din ziua de 28 iunie 1883 și din cele precedente. „Secvențele acestui traseu, mărturisește autorul, au fost developate la momente diferite. Jurnalul lui Maiorescu se publică în anii 30 ai secolului al XX-lea, amintirile lui Slavici în 1910, și apoi, reluate în 1924, cele ale lui Vintilă Russu Șirianu abia în 1967, amintirile lui Al. Ciurcu în 1911, procesul verbal al poliției se descoperă în 1922 și se publică abia prin anii 50 ai secolului trecut...”  Documentarea este marcată de acuratețe, de minuție, N. Georgescu având avantajul, față de alți istorici literari, că a lucrat ani de zile într-un colectiv de eminescologi și că a parcurs la Biblioteca Academiei toată presa referitoare la Eminescu, dar și manuscrise și documente. Volum de volum, el tot revine, punând cap la cap, aceste numeroase surse și reconstituind o foarte interesantă și controversată perioadă din viața poetului.
           

vineri, 3 februarie 2017

Dâra degetelor pline de cerneală violetă



                        
            Totul e să avem răbdare; o zi, un deceniu, un secol, mai multe... Timpul scoate la lumină pe zidul unei biserici o pictură din secolul XIV. Scena biblică se ițește timidă de sub alte două straturi de pictură din veacurile mai recente. Așa și cu înțelesurile cărților vechi.
                                                                 *
      Când eminescologul Petru Creția își ia o scurtă vacanță și scrie îndurerat în Cartea de Onoare a Memorialului Ipotești, unde era angajat: „Gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui, gândiţi-vă cu durere şi cu respect. Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu şi în care Eminescu ştia bine, cu o suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu. Dar în care nu ştia, umilit de neputinţă, ce va rămâne din el, că locul lui se va afla, pe veci, printre cei mai mari poeţi ai lumii. Anii aceia au fost, după aspra lege a firii, răscumpărarea unei prea mari arderi, a unei prea îmbelşugate şi străbătătoare respiraţii, a unor prea mari, zădărnicite şi zadarnice iubiri, dintre care nu cea mai mică a fost pentru neamul lui. A trăit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fără să ştie că va învia spălat de tot răul lumii şi că, în eternitatea istoriei toţi ai lui, noi cu înaintaşii noştri, îl vor iubi ca pe nimeni altcineva. Petru Creţia, 1. VIII. 91”.
                                                                    *
                         În nuvela Lacul rău de Vasile Voiculescu, pescarul Gheorghieş, pescar...dinainte de a se naşte, moare înecat pentru că încalcă trei tabu-uri: 1) vrea să traverseze iazul după ce băuse vin şi era excitat de o femeie de la nuntă; 2) nu-şi face cruce înainte de a se arunca în valuri şi 3) tulbură tihna lacului în zi de duminică. E atât de convingător Voiculescu, încât atunci când vrei să te răcoreşti în ştrandul Ostroveni de pe malul Oltului la Vâlcea, îţi aduci aminte  brusc de aceste tabu-uri şi renunţi în favoarea unei prăjiri pe mal, cu o halbă rece de bere în faţă.
                                                                    *
                        Stendhal: „Iubirea este singura pasiune care se plăteşte cu o monedă fabricată de ea însăşi”.
                                                                     *
                    Spectacolul cotidianului la Petre Stoica. Întâmplările mărunte din grădina cu mărar, din coteţul cu iepuri, cu alămuri din chioşcul parcului, cu zeppelinul cu care poetul vrea să facă înconjurul judeţului preferat, spectacolul literaturii în care se împletesc lucrurile mărunte, de la ţelină şi scoruşe, şi cele imaginare, de la vapoarele cu zbaturi de pe Mississipi din gravuri... Iar spectacolul nu e sugerat, el este explicat programatic de poet: „Gata trag cortina spectacolul meu s-a sfârşit/nu sunt clovn pentru cât aţi plătit e destul/v-am arătat peştişorul japonez din acvariu/meditând la soarta avioanelor de tip supersonic/am făcut între versuri şi câteva salturi mortale/dar nu le-aţi văzut am adus câteodată pe scenă/capra fongraful broasca blajină şi inima mea/vă rog îndreptaţi-vă acum spre casele voastre/în lume  e-o veselie mare şi plouă şi plouă/mereu/casa mea e numai un turn de hârtie subţire plecaţi/în stagiunea viitoare vă arăt şi câteva mostre/de came de diavol tuturor salut”.
                                                                   *
            Cititorul ipohondru. Ca o moară toacă volum după volum urmărind bolile diferitelor personaje și se instalează în fiecare dintre maladii, le trăiește cu înfrigurare, le povestește medicilor și prietenilor „suferințele” sale...
                                                                    *
            Venind dintr-o lume patriarhală într-un război ilogic, iar din acesta direct în socialismul care se instala tropotind în cizme de import, oamenii romanului Îngerul a strigat de Fănuș Neagu se pierd buimaci într-o băltoacă a nostalgiei fără fund. Ei sunt pitoreşti, comici şi tragici deopotrivă, de o dulce melancolie, cu destine senzaţionale şi cu nume pe potrivă: Che Andrei, Costică Gurafoii, Fălcosu, Titi Şorici, Ouleaţă-ţiganul, Neicu Jinga, Schelete, Bonfaier, Bijulică Bagdad, Gicu Catâru, Trenu Anghelina, Magaie Ciutu...
                                                                      *
            Lectura ca abrutizare: „Modalitatea eficace de a scăpa de tristețe: să buchisești (?) în dicționarul unei limbi pe care n-o cunoști prea bine, să cauți mai cu seamă cuvinte despre care știi sigur că n-o să le folosești niciodată. Abrutizarea e un antidot pentru toate durerile sufletului”. (Cioran).
                                                                      *
            Printre rândurile cărții vezi vag dâra degetelor pline de cerneală violetă a autorului.
                      (fragmente apărute în revista „Acolada” nr. 1/ianuarie 2017)

sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Siberia, la limită




            Ca mulți alți poeți optzeciști, Emilian Marcu scrie deopotrivă și roman, alături de Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Octavian Soviany, Ștefan Mitroi, Gellu Dorian etc. Ca poet Emilian Marcu este egal cu sine, fără prea mari ruperi de ritm, credincios îndeobște poeziei care l-a consacrat la sfârșitul anilor 70. Dar, ca romancier, aș zice că e într-o continuă căutare și evoluează de la o carte la alta. Între 2005 și 2010 a publicat o tetralogie (1100 de pagini!): Suburbii municipale, un roman poematic, atemporal și fără fir epic propriu-zis, trimițând la o lume plină de enigme și simboluri deopotrivă, punând accent preponderent pe caligrafie, pe stil, decât pe substanță epică.
            Nimic din toate acestea în romanul Tobele mute (Editura PIM, Iași, 2014), lirismul dispare aproape total aici, fiind vorba de o narațiune realistă, crud-realistă. Aici, acțiunea se petrece într-un sat-lagăr din taigaua siberiană, sat construit într-o pădure dintr-o „imensitate de zăpadă eternă”, unde vreo 200 de familii au fost exilate de prin toate colțurile Uniunii Sovietice staliniste, „încât nu se înțelegeau unii cu alții în niciun fel. Părea că acolo se făcuse un fel de Turn Babel, o împletire stranie de graiuri”. Satul se afla la 30 de kilometri de cea mai apropiată așezare liberă, Ivanovka, un cătun de câteva case cu nimic mai presus decât izbele din satul lagăr, iar față de orașe se afla la sute de kilometri, cu excepția orașului-port  (60-70 de kilometri) unde se trimitea lemnul de mesteacăn exploatat de prizonieri pentru a fi transportat cu șlepurile la prelucrat în țară și de unde le mai veneau alimente, dar și arar – e adevărat - controale de partid și de stat. Așadar, avem de-a face cu o lume închisă, izolată, dar aproape fără țarcuri, fără garduri și unde prizonierii nu se află sub pază pentru că „nici Dumnezeu nu ar avea unde fugi de aci, din acest capăt de lume, de unde începe sfârșitul pământului și începutul lumii de pe tărâmul celălalt”.  Marcu vorbește la început de un timp încremenit, înghețat care e totuși traversat de un personaj, aș zice generic, numit Ioan Alnimănui. Cele 200 de familii (fără familii!) fac o familie mai mare împreună și se gospodăresc cum pot, în special făcând troc, schimbând prin intermediul lui Colea Trifonov, locțiitorul comandantului lagărului, blănurile de jder, de castor sau de urs, ciupercile murate și butoiașele cu icre – toate acestea produse în lagăr -  pe ciorapi, carne, vodcă, creme pentru uzul femeilor, Trifonov fiind cel care face legătura lagărului cu exteriorul, de fapt doar cu orașul port... În situația asta limită, satul are parte totuși de mici drame, de povești de dragoste, de muncă normată, de mică corupție, de conflicte mai mari sau mai insignifiante, comunitatea fiind copia fidelă în mic a unei țări în austeritate, a unei capitale,  a unui oraș.
            Cum ziceam, Ioan Alnimănui (căruia i se mai spune ba Ionică, ba Ivan) este personajul care traversează romanul, un orfan născut în lagăr și rămas chiar al nimănui (așa cum îl trece, îl botează în catastif Aliluievici, comandantul lagărului) de la patru ani, în împrejurări învăluite în ceață. El are parte de o trecere abruptă din copilărie în tinerețe. Adolescent fiind,virilitatea lui, de care nu e conștient, este observată repede și exploatată de femeile din comunitate, femei fără bărbați de ani de zile. Ioan este violat zilnic de Katiușa Vasilievna, bucătăreasa satului, în condiții de promiscuitate, pe sacii cu carne de cal aburindă din magazie. Dar, ea se simte împlinită ca femeie abia acum, cunoscându-l pe Ionică, deși îi trecuseră prin pat nenumărați bărbați. Iar Ioan Alnimănui se lasă folosit ca un obiect oarecare, ca o păpușă, rămânând personajul candid până la capăt, un sfânt într-o lume abrutizată de muncă și de  foame și de nevoi și de lipsa de libertate. După ce i se ia mânzul viu primit cadou, primește un căluț de lemn, iar el nutrește convingerea că acesta va învia într-o bună zi. Singura lui călătorie în afara lagărului este o escapadă semiclandestină, dus de locțiitorul comandantului, în orașul port, care „capătă pentru el o valoare iniţiatică, dîndu-şi seama că orizontul este mult mai larg decît pare”, după cum subliniază Vasile Spiridon într-o cronică din Convorbiri Literare. Dar, în finalul romanului, după moartea lui Stalin, prizonierii sunt eliberați, satul-lagăr abandonat pare a fi Zona lui Tarkovski (mă rog, a fraților Strugațki): „Unelte diferite, bucăți de tablă ruginită și bucăți de scândură prost geluită, butoaie goale, un camion cu trei roți, un tractor răsturnat pe o rână stăteau stinghere prin fel de fel de cotloane. Fuseseră lăsate toate la voia întâmplării...” Însă Ioan Alnimănui – proaspăt însurat și proaspăt tătic - rămâne în satul-lagăr să-și facă propria casă și familie. „Temelia casei trebuia să fie cea a unui început de sat, a unui început de lume liberă, acolo, la poarta satului-lagăr, temelia unui început de lume, cu adevărat nouă, pentru fiul lor”. E finalul luminos al romanului, luminos cât poate fi în condițiile date, dar, mai ales, e vorba aici chiar de cheia romanului: meditația despre relativitatea libertății: „Aici, așa gândea și Alia (tânăra soție a lui Ioan; n.m. DAD), începea lumea cea nouă, aici, și ridică spre soare pruncul abia născut./.../ ...vom ridica un sat liber aici în inima Siberiei, zise Ioan Alnimănui”. Care este diferența dintre recluziune și libertate? Cei câțiva metri dintre fostul lagăr și viitoarea curte a noii case? Lipsa comndanților și a comisarilor militari? Nu-i aștepta aceeași muncă și aceeași izolare? Destinul unora dintre ei le e pecetluit: „Unde să mai mergem? Cine mai știe de noi după atâta amar de vreme?”  Acest final poate fi începutul unui nou, a unui volum doi, cine știe.
            Impresionează în roman galeria de personaje, îndeosebi cea a personajelor feminine, bine conturată, cu conflictele dintre ele bine conduse, dar și cu fondul de umanitate care ține unită comunitatea în condițiile de viață extreme în care supraviețuiau.
            Pentru romanul său, Emilian Marcu și-a ales un subiect riscant, construind o lume străină, riscant, zic, pentru că exista pericolul să se strecoare note false în prezentarea unei lumi descrisă până acum de romancieri ruși de mare forță narativă, mai ales cei din așa-numita grupare a prozatorilor siberieni: Viktor Astafiev, Cinghiz Aitmatov, Valentin Rasputin, Vasili Sukșin... Acestuia din urmă, sunt sigur că i-ar fi plăcut romanul Tobele mute, nu doar pentru că nu are note false, dar și pentru pronunțata lui dimensiune cinematografică. (Un roman al unui congener este Gde Buharest? al regretatului Constantin Stan, dar acesta e scris în registru satiric).  De altfel, cred că dacă Slava Ross – realizatorul faimosului film Siberia, mon amour - ar cunoaște romanul, sunt sigur c-ar fi tentat să-l ecranizeze.

joi, 5 ianuarie 2017

Strigoiul de pe acoperișurile Cerului

                    
                       Cititul la ore fixe, dar şi în neştire, la diferite clipe din zi şi din noapte. Trăire. Înţelegere sau răstălmăcire, dar trăire. Trăirea de care vorbea Nae Ionescu referindu-se la divin, la sentimentul religios. Trăirea în lectură. Cititul ca act divin.
                                                               *
      „Mult mai departe ajung în poezie/cei care au viteza de înaintare cea mai mică” (Ion Zubaşcu)
                                                               *
      Toată opera lui Cioran este jurnalul unei trăiri dramatice şi tragice în timp de pace. Tragicul cotidian dintr-o garsonieră pariziană şi de pe străzile şi parcurile capitalei Franţei. Opera “scepticului de serviciu” Cioran e oglinda stendhaliană (din cioburi inegale) plimbată de-a lungul drumului, care reflectă melancolii, tristeţi mai mici, tristeţi mai mari, disperări metafizice, disperări schimbate “cum schimbi cămăşile”,  în care omenirea se recunoaşte în profunzimea ei, de la “depresiunea morală, pentru sufocarea în nefiinţă, pentru scârba de a nu fi decât sufletul unui scuipat” (s.DAD) până la interiorul război devastator, până la frica absolută - “turnul de fildeş al fiecăruia”.  “Vine o clipă în care fiecare îşi spune: Ori Dumnezeu, ori eu, şi se aruncă într-o luptă din care amândoi ies împuţinaţi”. În oglinda aceasta din cioburi, omenirea se uită buimacă şi vede neantul de zi cu zi, vede cum alunecă spre “punctul cel mai de jos al sufletului şi al spaţiului, către antipodul extazului, către izvoarele Vidului”.
                                                                 *
       Poem - expresionist - în nouă cuvinte, și acelea scurte: „Când scriu,/cât scriu,/îmi iau măsură/la sicriu…!” (Adrian Alui Gheorghe)
                                                                 *
        Autorul de romane istorice trebuie să fie un prozator prezbit: adică să îndepărteze locuri, timpuri și personaje, să-și lungească brațele și să le pună pe toate în mișcare de la cât mai mare distanță. Ca, de altfel, și regizorul de astfel de filme, care depărtează din când în când obiectivul pentru a ne arăta dealurile pline de oști atacându-se pe viață și pe moarte.
                                                                   *
        "Patologia lecturii se leagă de patologia singurătăţii, pe care o amplifică, o acutizează, o împinge în zone de risc existenţial. Lectura bovarică, lectura escapistă, lectura autistă ne pot arunca într-o intimitate vidă. Paradoxul lecturii constă însă în a forma, de regulă, o intimitate sociabilă. Alfabetizarea nondigitală ne învaţă că nu poţi avea prieteni publici. Cărţile ne ajută să ne facem prieteni imaginari, puţini, dar de nădejde. Şi să aducem în sfera intimităţii noastre prietenii reali. Puţini, dar autentici." (Liviu Papadima)
                                                                    *

       Poetul Octavian Doclin, privindu-se în oglindă și văzând un strigoi: „Când nu e în subterană/umblă pe acoperişurile Cerului/precum pisica de noapte pe ziduri/râsul lui este masca/poeziei sale/aşa se face/că nimeni nu-l poate prinde/să-l tragă de limbă/al dracului Strigoi…” (Strigoiul).
                                                                    *
       Poetul X, deja septuagenar, și-a dorit toată viața premii, mari, mici, mai importante, mai de prin orășele de câmpie. Într-o joi, a fost anunțat cât se poate de oficial că, în sfârșit, joia viitoare i se va decerna un premiu național într-un oraș dintre deal și munte. S-a bucurat vreun sfert de oră, înainte de somnul de la amiază care a devenit somnul de veci.
                                                                     *
      O clipă de tăcere descrisă de Boris Vian: „A fost un moment de emoţie intensă, ai fi putut auzi ţipând o muscă violată” iar un sunet strident e prezentat aşa: „claxonul scoase iarăşi sunetul de şopârlă ungurească răcită”
                                                                      *
      Citindu-i romanele realiste, constați că prozatorul X este un fel de istoric daltonist.
                                                                      *
       În timp ce urmăresc eu, la luminoasă lampă de birou, întâmplările de-a mirărilea din Maestrul și Margareta, în miez de noapte, îl văd pe Woland ițindu-se discret dintre file și făcându-mi semn cu arătătorul îndoit, chemându-mă la o preumblare nocturnă. Cu geana ostenită mă întreb: să pactizez, să nu pactizez?
                                                                       *
      Personajul principal din romanul Judecată măgărească de Nicolae Țăranu este, ați ghicit, un măgar, dar ce măgar!: „poartă ciubote din piele maronie, lustruite cu seu de batal, din acelea de care încalţă doar belferii, nădragii din mătase galbenă, răsfrânţi peste carâmbi, cămaşă roşie cu mâneci largi, ilic din piele neagră, cu buzunăraşe şi ceaprazuri, ceasornic cu lănţişor de aur, şapcă din pătrăţele de stofă, de culori felurite, cam mare pentru capul său, şi trage dintr-un ţigaret chihlimbariu, bătut cu rubine şi cu muştiuc din aur, lung cât o pomană ţigănească, risipind fumul dulceag, cu tactică, în rotocoale; îmbrăcămintea este nou nouţă, iar la gât are un lanţ de aur atât de gros, încât poţi să priponeşti cu el şi un bou andaluz”.
                                                                        *
      Cum beau vodcă activiștii de la Kremlin în romanul „Gde Buharest” al regretatului Constantin Stan: „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”.


sâmbătă, 17 decembrie 2016

Un parodist





Ștefan Al.-Sașa – Poezie indirectă – a la maniere de… - (Editura Fundației Culturale Libra, 2016). Ștefan Al.-Sașa este un poet onorabil, dar un parodist de anvergură, unul dintre cei mai buni de astăzi, demn urmaș al unor George Topârceanu sau Marin Sorescu, ca și aceștia înnobilând un gen literar socotit îndeobște minor. Volumul acesta e un fel de antologie a poeziei române, în ordine alfabetică, de la Adrian Alui Gheorghe la Florina Zaharia, între aceștia fiind incluse nume celebre, de la Arghezi, Bacovia, Blaga, Beniuc, Blandiana, Bogza, Brumaru, Danilov, Dinescu, Macedonski, până la Pillat, Sorescu, Nichita, Vișniec… Sașa are umor cât cuprinde, dar și ironie fină, iar, în plus, lasă senzația de ușurință în a intra în maniera unuia sau altuia dintre poeți. Iată ultimele două strofe din Suprema târfolină, după Emil Brumaru: „O, meșa blondă precum toamna curvă/Purtată când orgasmele aveai/Îți selecta judicios clienții,/Iar dosul cât o insulă-n Hawaii//Cu fesele cum pârtiile de schi/Ițindu-se obraznic sub chiloți,/Îmbrățișa obscen cadou-acela/Pe care îl dădeai râzând la toți”. La Beniuc, mărul de lângă drum devine „scaietele din poteci”, lecția despre cub a lui Nichita e aici „lecția despre con”, de la Macedonski, rondelul rozelor ce mor e întors în „rondelul rozelor ce cântă”, iar mistrețul cu colți de argint al lui doinaș devine „butoiul cu cep de safir”, acesta din urmă fiind o adevărată capodoperă a genului. Măcar trei strofe să cităm: „Un boss din Vaslui agreând băutura/spre via-brodită pe dealuri urca./Sleindu-și cu pas apăsat arătura,/cânta o romanță de of și spunea:// - Săriți să aflăm într-o cramă discretă/butoiul cu cep de safir, pântecos,/ce-i ține dosit în secret o brunetă/licoarea bătrână și izul tomnos…/ - Baroane, spuneau acoliții cu jeep-uri,/butoiul acela un e de găsit./Deci haide să bem cunoscutele șipuri,/umplute cu sânge de zeu pârguit…”