vineri, 21 aprilie 2017

Colectivizarea ca film



                                
            Era de crezut că romanul colectivizării și-a cam trăit traiul, odată cu fenomenul strâmbat până la caricatură de corifeii realismului socialist, apoi încă o dată cu încercările de îndreptare parțială în epoca prozei obsedantului deceniu și, a treia oară, prin abandonarea satului ca spațiu epic. Dar nu, această ipoteză e o prejudecată, iată că procesul colectivizării încă mai poate fi sursă de inspirație pentru romancierii contemporani. O dovedește strălucit Ioan Florin Stanciu cu Cinema Orient (Editura Junimea, Iași – 2016) cu un cuvânt însoțitor de Ioan Holban. Este descrisă aici colectivizarea Dobrogei de Nord multietnice fără poncifele cunoscute, fără note îngroșate într-o direcție sau alta, ci într-o notă nuanțată, cu un amestec bine dozat de dramatic și comic, cele două categorii coexistând de pildă în ședințele de partid din comună. Activiștilor brutali, îndoctrinați integral, autorul le pune în față oameni „normali” ca Victor Sălceanu sau învățătorul Petru Ezarhu, personaj care se situează undeva între Domnul Trandafir, ca înțelept formator de copii, și Șeherezada, prin darul de povestitor fermecător, prin parantezele cu înțelepte parabole. Este memorabilă, în sensul primei ipostaze, o scenă cu elevii care învățau sub cerul liber, așezați pe dovleci, astfel că fiind vizitat de doi inspectori, învățătorul îi primește astfel pe musafiri: „Apăi, cum școala mea n-are nici pereți, nici uși sau ferestre, (...) eu nu pot nici să vă poftesc înăuntru, dar nici să vă dau afară. Așa că ședeți frumos unde veți vrea. Ia copii, mai strâns oleacă și faceți iute loc pe doi dovleci mai mari. Iar cei doi, cu cravatele lor înfoiate, cu tot, s-au așezat printre noi, pe bostani, ascultând cu mare luare aminte și scriind câte ceva prin caiețelele lor, desfăcute peste gențile negre, așezate cu dichis, pe genunchi...” Surpriza celor doi a fost nivelul de cunoștințe al elevilor, foarte ridicat pentru condițiile materiale de învățătură.
            Colectivizarea se face desigur cu de-a sila, nu lipsesc momentele dramatice, mai ales că era o premieră nu doar pentru spațiul dintre Dunăre și mare, dar chiar pentru întreaga Românie Populară. Prezența Miliției și Securității devine una obișnuită în regiune, ca și cea a activiștilor de partid pe care-i caracterizează autorul într-o scrisoare însoțitoare a romanului: „...cum milițienii-ăștia-n civil își spuneau între ei politruci, bieții pământeni, abia scăpați cu suflet și piele, după cinci sute de ani de stăpânire otomană, n-au prea înțeles turceasca asta nouă și i-au numit, după ureche, politurci, ceea ce părea mult mai potrivit și mai apropiat de experiența lor existențială”. Desproprietăriți brutal de pământ și animale, înglodați în dări și impozite, țăranii încearcă să se opună fiecare cum poate, furând din fostele lor bucăți de teren și ascunzând grâul pe unde se găsea. Ba, există un episod excepțional în care – dintr-un tren cu destinația URSS – explodează grâul încintat, vagon după vagon, grâul acesta aprinzând „papura, țipirigul și-oțetarii, și duzii rânzari de pe marginea drumului...”, țăranii trăgând concluzia că „n-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate de-aici!”
            Dar, tocmai atunci, în timpul colectivizării, regiunea Constanța descoperă cinematograful; pe de o parte, prin filmele aduse cu caravana cinematografică, pe de alta, prin realizarea unui film documentar chiar despre țăranii din zonă, film „frumos”, deci fals, mincinos cât cuprinde, filmările nefiind scutite de episoade comice, precum cel cu incendierea closetului babei Niculina lui Dudă, un closte „din stuf împletit, pe care, dintr-o gravă eroare politică, îl vopsise cu sângele vărsat de clasa muncitoare în lupta ei de veacuri cu...” Ei bine, tocmai cinematografia, arta filmului, devine tehnica de bază a romanului lui Ioan Florin Stanciu, cartea fiind una vioaie, într-o structură dinamică, de scenariu de film, cu scene scurte, dar povestite cu vădită plăcere, fiind și citite cu aceeași plăcere. De altfel, romanul ar putea fi lesne ecranizat, autorul suprapunând transparent liniile scenariului cinematografic peste liniile structurii epice. Romancierul schimbă mereu tehnicile narative, ca și persoana întâi cu a treia, dar acestea nu fac deloc lectura dificilă, ba dimpotrivă, o fac savuroasă. Mai ales că el nu adoptă un ton apocaliptic, cum ar presupune un subiect atât de dramatic, ci unul – cum spuneam - plin de umor, de ironie, de „pâine și circ”, cum se și numește un capitol. Iar finalul este luminat de o frumoasă poveste de dragoste între Victor și candida lipoveancă Anușka.
            Concluzia rămâne cea pusă de criticul Ioan Holban: „Cinema Orient e unul din romanele cele mai importante din stricta noastră lume literară: prin tema sa, scriitura, modernitatea și rigoarea construcției narative, umorul și echilibrul fin menținut între percepția contemporană și atitudinea autorului în legătură cu o epocă sinistră din istoria recentă a lumii țărănești de la noi”.

vineri, 7 aprilie 2017

Înmormântarea ca o sesiune de comunicări științifice



                       
            Singurătatea cititorului în pădurea cu un milion de volume. Cum să mai vadă el pădurea din pricina cărților?!
                                                                *
            „Cititorul adevărat e cel care nu scrie. Doar el este în stare să citească o carte în chip naiv – singurul mod de a simți o operă” (Cioran). Dar, acest cititor e pe cale de dispariție. Apoi, e bine că această sentință nu e aflată de anumiți critici, care știu citi și „în chip naiv”, că s-ar simți vexați.
                                                                 *
Ar trebui mai multă grijă când deplângem sacrificarea copacului pentru tipărirea cărților. Peste zeci de ani de nefrecventare a unei biblioteci, aceasta revine la stadiul ei de lemn, de copac bătrân și tăcut.
                                                        *
            Jules Renard: „Degeaba scriem puține cărți; oricum lumea se încăpățânează să nu le cunoască pe toate”. Altfel zis, oricât de puțin ar scrie autorii, cititorii vor citi și mai puțin.
                                                                *
            Când vulpea e desconsiderată: „Ori de câte ori cuvântul Jules nu-i urmat de cuvântul Renard, mă întristez” (Jules Renard).
                                                                  *
            În zilele noastre, orice poezie care depășește șapte versuri e deja o epopee antică indigestă pentru majoritatea grăbită a cititorilor.
                                                                *
            Proză lungă, fără cap și coadă, în stil neted, plat, câmpie lungă și lată cât vezi cu ochii, fără măcar un mușuroi de cârtiță, o adiere de vânt sau un cântec de cuc...
                                                                *
            Vreo duzină de poeți buni, cei mai buni, tot încearcă să facă pe mediocrii pentru a-l face fericit pe eseistul XY. Nu reușesc, pentru că eseistul are nas, îi miroase imediat că-s remarcabili și-i toacă mărunt, zugrăvindu-i ca pe niște impostori. Mediocrii, în schimb, joacă rolul submediocrilor și se bucură de niște eseuri extrem de elogioase din partea eseistului XY.
                                                                    *
            Reflecțiile imposibile ale lui Cioran și voioșia  cu care le emite: „Voluptatea de a nu gândi! Și de a ști că nu gândești”.
                                                                 *
            Un veleitar bine intenționat. El aude sau intuiește că literatura ar trece printr-o criză și se simte musai dator s-o salveze cu versurile lui șchioape și neapărat agramate.
                                                                 *
            „Viața e plină de evenimente ce nasc în noi dorința de-a fi mai bătrâni”. Camus își nota asta la tinerețe, desigur. La bătrânețe, evenimentele întâlnite nasc în noi dorința de a mai fi mai tineri.
                                                                 *
            E un bun poet, dar este toată noaptea amoral și, de la răsăsărit până la apus – imoral. Iar eu, fostul lui cititor, descopăr zi de zi că pot trăi fără poezia lui.
                                                                 *
            Ca bătrân cititor, trăiesc la marginea lumii și-i compătimesc pe toți scriitori care nu știu unde-i marginea lumii, deci unde ajung cărțile lor.
                                                                  *
            Oh, ce-mi mai face mie, cititorul, Adrian Alui Gheorghe, poetul!: „oh, ipocrit cititor/de iluzii/oh, ipocrit/cântăreț de sudalme/oh, ipocrit/devorator  de simboluri//sub pielea ta doarme -/oh, cum mai doarme!-/moartea de carne/și viața de carne”.
                                                                   *
            Înmormântarea scriitorului X ca o sesiune de comunicări științifice.
                                                                    *
            Suntem ceea ce citim, ceea ce trăim din cărți.

(fragmente apărute în revista „Acolada” nr. 3/martie 2017)

joi, 23 martie 2017

O monografie lirică și nostalgică




         Ileana Roman este poetă șaizecistă, afirmată în grup cu Constanța Buzea, Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Ilie Constantin etc. A fost apropiată prietenă cu Nichita Stănescu.  A debutat în celebra colecție Luceafărul cu un titlu superb: Nașterea zeiței. Trăiește de-o viață la Turnu Severin unde scrie, dar unde este și un neobosit activist cultural, în sensul cel mai nobil al cuvântului: lansează generații de poeți prin cenaclurile pe care le păstorește, organizează festivaluri literare și târguri de carte, îndrumă autoritățile locale spre ieșirea din provincialism. Iar ca poetă este într-o continuă căutare, evitând vădit manierismul, scrisul industrios, publicând volume destul de rar și fiecare în parte respirând un aer proaspăt.
         O asemenea apariție editorială mai puțin aparte în lirica Ileanei Roman  este volumul recent Gură la deal (Editura Ștef, Drobeta Turnu Severin). Aș zice că e vorba de un fel de monografie lirică și nostalgică a satului copilăriei poetei, un pitoresc sat din Mehedinți, satul care „se vede din cer/în chip de corabie,/un pic mai lungă decât a lui Noe”. În general, poetă lirică prin excelență, de data aceasta Ileana Roman aduce în poeme (și) fapte și întâmplări, epic și dramatic, așadar, dar și personaje pitorești de acum șase-șapte decenii, cu graiul lor local, cu ciudățeniile lor, ancorate adânc într-un univers ce părea imuabil, dar care, în realitate, începea a se schimba dramatic sub ochii lor.
         Cu ajutorul metonimiei, meșteșugit folosită, poeta creează cu o nostalgie bine disimulată poeme nu doar inspirate, dar și rotunjind, cu prodigioasă imaginație, vreo bijuterie pentru o copilă, ca acest Ineluș-învârtecuș: „Ies în tindă să văd luna/ca să mă vadă și ea./Mă vede și-mi ridică poalele cămășii/de noapte peste sat/până la culme la tufari/unde cerul stă în genunchi și nici nu se roagă(s.m. DAD)./Încet, încet mă subțiez, mă alungesc/până sunt toată o mână/până ce mâna apucă luna/până ce nu știu ce să fac cu ea./Cum stă ineluș-învârtecuș/luna pe degetul meu al mic,/văd infinitul mic mai mic/decât ineluș-învârtecuș/de pe degetul meu al mic”. Dar, satul n-ar fi sat nostalgic dacă i-ar lipsi scenele de dialog cotidian mai ales în faptul dimineții, cu taifasul nostalgic și deopotrivă plin de umor, mai voit, mai involuntar, redat de poetă autentic, fără note false. Iată Surorile Kessler: „- Scoal la deal,/că se sui soarele-n culme la tufari./Mă scol și o aud vorbind prin curte cu găinile:/Fire-ți arsâte de sparte, iar vreți boabe,/lăsai poarta deschisă degeaba,/huo, Mindilico,/nu mai mânca mâncarea puilor!/Auzi, zice către mine văzându-mă în tindă,/mai ții minte de puicile alea două albe,/înalte și frumoase, cele mai frumoase din sat,/ca niște prințese erau,/de le zicea tată-tău nu știu cum.../- Surorile Kessler./- Așa, alea de cântau frumos la televizor/și erau gemene și albe ca spuma./Când le-a tăiat Gicu, că se făcuseră găini,/tată-tu n-a vrut nici să guste din ciorbă./L-am văzut plângând pe ascuns./- Să nu mai zici că era om rău./- Păi, era bun numai cu alea, cu curviștinile”. De remarcat confuzia voită, de efect, dintre găini și surorile Kessler. Și încă un portret savuros, al lui Nelică: „- Mai bine a dus-o unchi-tu Nelică/din sticlă în sticlă/și din muiere în muiere./Altă avere nu avea./A murit la 60 de ani,/era de-o seamă cu nucu ăsta,/ar fi împlinit acu 70./- Păi nucu n-are nici 30/l-ai pus o dată cu fântâna./- Eu nu zisăi de nuc,/poate de podul de ciment”.
 Găsim reconstituit satul și din asemenea tablouri mișcate, ca să zic așa, dar și din peisajele cu „gură la deal” din titlul volumului. Gura la deal este momentul dinainte de amurg,  de la chindie, fiind locul dintre soarele coborând și deal. Volumul Gură la deal nu seamănă cu niciunul din volumele anterioare ale Ilenei Roman și sunt convins că nici următorul nu va semăna cu acesta. Foarte atentă cu ținuta grafică a cărților sale, și aceasta este impecabilă, cu coperta și grafica în policromie aparținând lui Valentin Vasilescu.

miercuri, 22 martie 2017

Cum s-a lăsat Jules Renard de vânătoare

M-am înțeles cu prietenul meu Șerban Tomșa, minunat romancier, pe fb sau aci, pe blog, că vânătoarea e o barbarie. Mi-o confirmă Jules Renard în celebrul său Jurnal, în câteva fraze, explicând cu emoție cum a pus pușca-n cui:
„Ciocârlia se înalță. Mai departe, se va așeza pe un bulgăre de pământ.
E primejdios să ai o pușcă. Ți se pare că nu ucide. Trag nu ca s-o ucid, ci doar să văd ce se va întâmpla. Mă apropii. Ciocârlia zace pe burtă, picioarele i se zbat, ciocul se închide și se deschide, se cască; forfecuța taie sânge.
Oh! ciocârlie, de te-ai putea preface în gândul meu cel mai gingaș, în remușcarea mea cea mai scumpă!
A murit pentru alții.
Mi-am rupt permisul și am agățat pușca în cui...”
Era 16 august 1904, ziua din care Jules Renard n-a mai vânat niciodată.

sâmbătă, 18 martie 2017

Moartea lui Ivan Ilici e mai frumoasă decât conacul de la Iasnaia Poliana




            Scriu cu grijă și cu dorința manifestă de a nu mă depăși pe mine însumi.
                                                                 *
Proverb chinezesc - cu conotație sexuală! - evocat de Mo Yan în nuvela Bumbacul imaculat: „Orice broscoi visează să mănânce carne de lebădă sălbatică”.
                                                                *
            Obrazul și fruntea lui Ezra Pound, harta dunelor ondulate de încrucișarea vânturilor dinspre est cu cele din sud, ale celor din nord cu cele dinspre vestul suferinței.
                                                                *
            Portret de scriitor creionat de Charles Bukowski, dacă n-o fi autoportret, în povestirea „Un funcționar cu nasul roșu”: „Randall Harris era cunoscut ca un izolaționist, un bețiv, un individ crud și înverșunat, dar poeziile lui erau brute, brute și oneste, simple și barbare. La vremea aceea scria ca nimeni altul. Lucra ca funcționar de expediții la un depozit de piese auto./.../Îl durea în cur și mai și recunoștea asta: Îmi place să fotografiez căcatul, mi-a zis, asta e arta mea”.
                                                                  *
            Anunț: Cititorii care nu pot ajunge la munte pot fi liniștiți și fericiți. Muntele anunță că nici el nu poate ajunge la cititori.
                                                                   *
            Naratorul elev din romanul lui Bora Cosic Rolul familiei mele în revoluţia mondială e uşor retardat şi alienat, năuc, oarecum rebel,  dar şi amoral fără să ştie, din aceste trăsături rezidând candoarea lui, amintind de Holden Caulfield, eroul narator din De veghe în lanul de secară al lui J. D. Salinger: „Eu am rămas mult timp copil, tot restul a venit după. Eram băiatul îmbrăcat în paltonul mamei, încălţat cu pantofii bunicului, având în schimb un trenci de la un pilot american, mort, se-nţelege. Locuiam împreună cu soldaţii într-o unitate militară. Preocupările principale ale familiei erau: desenatul, gătitul, udatul florilor, oricum mereu ofilite. La început credeam că toţi copiii se fac cu ajutorul unei pilule ascunse în cutia pe care scrie Pericol de moarte şi se nasc prin burtă. Credeam că, după ce va veni libertatea, se va interzice consumul de alcool şi voi învăţa să cânt la vioară, dar nu s-a întâmplat aşa”. De observat amestecul de voioşie şi amărăciune adâncă.
                                                                    *
            Eseistul IPB scrie apăsat, puținele idei le bolduiește, pe altele le scrie și cu bold, dar și cu italice, să ne intre bine în conștiință. Cred că ar trebui să le strecoare așa, în treacăt. Că, vorba pașoptistului, cel înțelept va înțelege. Doar să aibă ce...
                                                                    *
            Spectacolul oferit de diaristul Cioran din Caiete este total. Omul este un cabotin superior („31 oct.1969. Azi-dimineaţă m-am gândit deodată la mama lui Kant”), e autoironic („Azi-dimineaţă, acces de activitate: am dat două telefoane”), dă cu tifla criticilor, direct sau aluziv, el, cel considerat cel mai mare stilist francez după Flaubert („Criticii sunt codoşii literaturii” sau: „Tot ce e stil mă oboseşte dincolo de orice închipuire”), îşi toacă la infinit obsesiile („Îmi reproşez că n-am făcut nimic ca să evit să mă nasc”), pune diagnostice exacte scrisului său („Pentru mine, a scrie înseamnă a omite. Ăsta e secretul laconismului şi a eseului ca gen”), îşi cultivă consecvent paradoxul („Să fii ignorat, neînţeles, solitar – nu văd ce-ţi trebuie mai mult să fii fericit” sau: „Viaţa  este un lucru extraordinar – care nu are nici un sens”), se alintă (...„n-am fost niciodată destul de sănătos ca să pot vorbi despre Boală”).
                                                                  *
            L-a tot citit și recitit pe Virgil Mazilescu și n-a înțeles nimic. El tot căuta o rimă și n-a găsit.
                                                                   *
            Prietenul meu bătrân, înainte cu o săptămână de a muri, cu studii de filozofie la Moscova: „Moartea lui Ivan Ilici e chiar mai frumoasă decât conacul de la Iasnaia Poliana, pe care l-am văzut în 1967!”
                                                                    *
            În interviuri, scriitorul e întrebat adesea ce scrie, la ce lucrează. Cititorul ar trebui întrebat la ce nu lucrează.