marți, 30 mai 2017

Barbu Cioculescu cel acribios



                 
         Aflat la senectute, anul acesta împlinind 90 de ani, Barbu Cioculescu (poet, critic și istoric literar, eseist și traducător) este un scriitor prodigios, publicând frecvent în presa culturală, ba chiar ținând cu punctualitate rubrici în câteva reviste. O astfel de rubrică, ținută cu regularitate nu mai puțin de 15 ani, cea din revista Litere de la Târgoviște, este strânsă acum într-un volum masiv (430 de pagini format academic): Litere, litere (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2017). După cum mărturisește în Cuvânt-ul înainte, revista de la Târgoviște i-a fost „foișorul din care am urmărit viața unei societăți în posesia unei bogate literaturi clasice și moderne și la fel de tânără sub alte raporturi, ca în trecutul secol.”
         Cartea este una de articole critice, portrete, medalioane ale unor scriitori, într-un cuvânt cuprinzător, o carte de eseuri. Pentru că eseul este, după opinia noastră, mai mult decât o cronică literară, decât o recenzie. Barbu Cioculescu a văzut multe, a trăit multe și  se folosește de acestea în scrierea textelor sale critice. Iată cum începe un asemenea text despre mentorul cenaclului Sburătorul: „Eugen Lovinescu face parte dintre marii bărbați cărora nu le-am fost prezentat, iar de văzut îndeaproape l-am văzut o singură dată. S-a întâmplat în Cișmigiu, unde tata (celebrul Șerban Cioculescu; n. DAD) mi l-a arătat, mergea cu pași măsurați puțin înaintea noastră, noi am încetinit pasul, spre a nu-l ajunge. Într-un pardesiu foarte lung, cum se purta pe atunci, omul foarte înalt, încovoiat, slăbit, părea, paradoxal, uriaș. Tata mi-a atras atenția că este bolnav, foarte suferind...” Tot așa este evocată o vizită acasă la George Călinescu, apoi perioada din redacția revistei Luceafărul sub șefia lui Eugen Barbu, sau personalitățile generației sale, reprezentanți ai celebrei Școli de la Târgoviște: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George... Totul scris cu grijă pentru exactitatea istorică, dar și cu acribie totală privind limba română, în general, ca și stilul ales, demn de un urmaș al lui Șerban Cioculescu.

miercuri, 24 mai 2017

Eveniment editorial

          „Da, pregătit sunt Doamne/să îmbătrânesc/să devin străvechi ca aurul”

* Marian Drăghici – lunetistul&cocoșul de tablă (Tracus Arte, București 2016), ediția a II-a revăzută; postfață de Gabriel Nedelea

            Marian Drăghici face parte din clubul select al poeților care publică volume puține, dar valoroase, fiecare apariție editorială fiind o adevărată antologie de autor. Este și cazul acestui volum care cuprinde doar cinci poeme (revăzute) reluate din prima ediție din urmă cu 20 de ani plus unul inedit. Ca și în cazul lui Ion Mureșan, unul din congenerii lui M. D. din clubul de mai sus, poemele de aici sunt arhicunoscute în lumea literară, ele fiind rostite inimitabil de autor de-a lungul anilor la diferite festivaluri din țară sau din străinătate.
            Textele lui Drăghici au tensiune, au viaţă, dar ce viaţă!, bântuită de spectrul morţii; tonul e unul de la senin-amar până la amar-amar şi până la disperat, de la acela de luptător trăgându-şi sufletul în reverie pentru a putea să ţină din nou piept asaltului ce va să vină până la acela de războinic încordat. El îşi destăinuie… jocul cu moartea: „Dacă acum nu mărturisesc, nu voi mărturisi niciodată:/eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/moartea în somn mă săruta pe obraz, iubita pe gură,/astăzi ceva s-a schimbat/e bine să ţină de învăţătură,/femeia mă sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură”.
         Spectacolul  poeziei lui Marian Drăghici se desfăşoară în două acte. Unul e cel al imaginarelor şi exoticelor călătorii dezinvolte din inima Africii negre, unde „soarele răsare din negresă ca oul/din găină, gata apus”, până la Caracal „Sighişoara mea” cu combinatul lui de porci şi până-n alba pădure rusească de mesteceni scârţâind în gerul iernii, la nesfârşita partidă de biliard cu Galina Sorocina… E uvertura de suprafaţă. În actul al doilea, însă, „harta” poetului e una interioară, a trăirilor intense, la limită, a iubirii şi a morţii, temele care revin (împletite) mereu şi mereu, obsesiv, în culori sumbre, în negru compact, în portrete şi autoportrete expresioniste.
            Un exact portret critic îi face tânărul Gabriel Nedelea în al său eseu-postfață: „Puțini, foarte puțini sunt poeții care au puterea să esențializeze fără să abstractizeze sau să abstractizeze esențializând, care-și smulg persoana (persona) și o poartă cu malioțizitate în spate, sau ca pe o umbră, în timp ce-și privesc ființa în față, cum ar privi moartea și ar bea din păhăruț cu îngerul acesteia la masă. Ce altceva face Marian Drăghici, pândindu-l pe lunetist, dacă nu această prometeică muncă, distilând alcoolurile tari ale Styxului, limpezindu-și privirea și călindu-și uimirea aducătoare de poezie? Lovind cu ciocanul platonic în moalele (infra)realității, unde, înainte vreme, cu precizie Barbu, Arghezi și Mazilescu mai loviseră, el toarnă cocoșul de tablă în forme  mai trainice decât simbolurile pe care le poate presupune și îl înalță provocator pe acoperișurile de unde caută să fotografieze poemul”.
            Cartea n-ar fi pe deplin un eveniment editorial, dacă n-ar fi apărut și în condiții grafice excelente, cu copertă retro în alb-negru, cu tehnoredactare impecabilă și presărată din loc în loc cu facsimile ale manuscriselor muncite de poetul veșnic perfecționist și veșnic demulțumit

marți, 9 mai 2017

Cititorul de plăcere




         Nemuritoarea carte rea. E o carte rea și de aceea am depus-o într-o seară în raftul cel mai îndepărtat ca-ntr-un sarcofag. În zori însă am găsit-o pe masă, întredeschisă, îmbiindu-mă la lectura toxică. Am depus-o iar spre uitare în raftul-sarcofag, dar dimineața în zori era pe masă, la vedere. Am dus-o în magazia de vechituri, am aruncat-o peste gard într-o fermă de capre spre devorare, am dat-o gunoierilor cu mașina lor care transformă totul în nimic... Și totuși, îmi încep ziua de fiecare zi cu cartea cea rea etalată în față, pe masă. Ploile cele acide, focul, bacteriile ucigașe, nimic nu poate distruge cartea cea rea și mândră-n toate cele.
                                                                 *
         În fața mării de-un albastru verzui, stă ea cu o carte albastră-albastră în mâini, privind cerul albastru azuriu cu ochii ei de-un albastru tulbure.
                                                                *
         Stephan Roll, punând ordine în spațiu și timp: „O mână umblă prin legăturile astrale de chei, cealaltă presară pe ceasornice cenușă”.
                                                                 *
         Nu doar scriitorul trebuie să fie inspirat, dar și cititorul care trebuie să anticipeze ce va rămâne dintr-un autor contemporan, din viața sau opera acestuia.
                                                                 *
         Nemaiputând fi decadent, expresionist , în mijlocul voiosului realism socialist, în martie 1957, deci cu două luni înainte de sfârșit, Bacovia măcar devenea eminescian: „De-aș fi artist/Eu ți-aș descri/A tale mândre gesturi./Din al meu dor/Ar mai pieri/Când te-aș ceti/În versuri...//Ca pictor/Eu te-aș picta -/Mi-ai fi icoană-n viață,/Din al meu dor/Aș mai uita/Când te-aș privi/În față...//Ca muzicant -/Eu ți-aș șopti,/Cu flaut,/Sau cu struna,/Din al meu dor/S-ar povesti/De tine-ntotdeauna”.
                                                               *
         Întâlnire admirabilă. În toiul reveriei, citind din Jules Renard: „Reveria nu e decât un gând care nu se gândește la nimic”.
                                                                *
         Una dintre scenele inconfundabile din proza lui Nicolae Velea: „Văru Stănică, acum teafăr, a ieșit în curte și a început să-și bată câinele cu bocancii. Lătrătorul nu se prea ferea, venea și lingea botul bocancilor, poate și pentru că pe acolo rămăseseră pete de grăsime de la porcul tăiat sau pentru că el era mic, și credincios, și lacom. Și-l privea în ochi cu lacrimi de fiară mică și de curte”.
                                                                 *
         Confluența științelor. Un sociolog observă că poeții de obicei visează, iar un contabil crede că această activitate nu prea e rentabilă financiar.
                                                                 *
         Vorbind despre alții vorbești în fond despre tine? Sau îi întâlnești pe alții pentru a te găsi pe tine?: „Critica literară este singura formă civilizată de autobiografie” (Oscar Wilde).
                                                                 *
         Cititorul de plăcere este un produs al romantismului revolut. El mai supraviețuiește pe ici, pe colea, pe ascuns, ca un răufăcător.
                                                                  *
         „Un bou se uită la mine. Are o expresie bună și blajină și răbdătoare...” Boul din satul lui Jules Renard, de la 1904, eram eu. Chiar voi scrie jurnalul boului care se uita blajin la Jules Renard.
                                                                 *
         „Ori de câte ori te afli în fața unui text prea bine scris, să știi că n-ai de-a face cu un înțelept” (Cioran). Deci, înțelepții nu sunt interesați de stil?!
                                                                  *
         Crezul artistic de diarist al lui Jules Renard: „Fiecare însemnare trebuie să aibă savoarea unei căpșuni”.
                                                                 *
         Radu Petrescu cel minuțios: „Frazele strâng bine în gheare hârtia”.
                   (Fragmente apărute în revista „Acolada”, nr./aprilie 2017)

luni, 1 mai 2017

Romanul magic al epocii fanariote




         Doina Ruști este o prozatoare de-un impresionant dinamism, scriind cărți, la fel de convingător,cu acțiunea în Evul Mediu, de pildă, sau în contemporaneitatea anilor 2000. De asemenea, este prozatoare de tip american, de tipul americanului contemporan nu a celui din „generația pierdută”  formată din scriitori boemi de mare talent: Hemingway, Scott Fitzegerald, T. S. Elliot, Dos Passos, Henry Miller... Autorul american de bestseller din zilele noastre se documentează în bibliotecă sau în arhive, ba chiar face pe detectivul înainte de a scrie. La fel procedează Doina Ruști și n-o face strict și exclusiv pentru roman, ci poate că în primul rând pentru domenii conexe de care e preocupată: latinism, antopologie, scenariu cinematografic etc. Așa se pare că s-a întâmplat cu romanul Manuscrisul fanariot, de pildă. Dar, documentarea este dublată de o imaginație de-a dreptul prodigioasă.
         Acestea sunt valabile și în legătură cu noul roman apărut la începutul acestui an: Mâța Vinerii (POLIROM, 2017). Povestea începe ca-ntr-un roman de Balzac, cu o adolescentă descinzând din Brașov în București, fără o motivație lămurită, dar, după numai câteva pagini, înțelegem că e o pistă înșelătoare. Povestea se petrece la 1798, deci în epoca fanariotă, în spațiul Centrului Vechi al Bucureștilor și are ca personaje de bază figuri reale ale epocii: Caterina Greceanu, Pazvantoglu (adică Pazvante Chiorul), domnul fanariot Constantin Hangerli (aici, Costas), diplomatul francez Henri Dubois, bucătarul țigan Silică, faimos în București, luat cu anasâna din casa Greceanu de noul domn fanariot... Și totuși, acțiunea nu e deloc una realistă, ci una de domeniul magicului, spiritismului, vrăjitoriei, misterului, toate sub semnul lui Sator. Personajul narator Pâtca este de fapt chiar misterioasa Mâța Vinerii despre care vorbea toată lumea, dar n-o știa nimeni, deși se vânzolea zilnic între centrul vechi al capitalei și palatul domnesc din Dealul Spirii. Naratoarea se intersectează cu toate celelalte personaje, pitorești, în majoritatea lor, dar mai ales cu bucătarul Silică, amândoi creând rețete peste rețete de bucate, fiecare în parte având rolul ei în carte, benefic sau malefic. Cartea bucatelor rele este un manuscris în jurul căruia se învârtește concentric mulțimea de întâmplări aproape fantastice. Romanul Doinei Ruști este și o tablă de materii, o carte de bucate presărată prin text, începând cu o descriere  de mâncăruri „normale” din epocă de la un ospăț de la palat: „Fripturi împănate, chiftele, sosuri pe care pluteau petale de trandafiri, peștișori pe jumătate ieșiți din creme, chifle cu mac, gogoșele înșirate pe bețe și mozolite în miere, farfuriuțe cu halva, rahat, baclavale, sarailii și alte prăjituri îmbibate în siropuri”, plus „un castron cu salată de mațe”. Dar, în roman există altfel de zeci de rețete de bucate fantasmagorice, cu rol magic, cititorul înțelegând de la prima lectură că nu trebuie să le încerce acasă. (La toate lansările de carte, romanciera a oferit dintr-un pachet de cartoane, prin tragere la sorți, câte o rețetă din roman. Mie mi-a căzut Tocănița din inimă de cioară, bună „pentru acei visători de elită care, după fiecare noapte întineresc în loc să se stingă” și, „nu orice cioară e bună! Ci doar acelea îndopate cu grâu care au stat 40 de zile în țuică...” Tot din Cartea bucatelor rele e de reținut „rețeta minunatului hap al Syrkăi”, din „petale de vinețele, cam două castroane, și se adorm într-o cocă făcută din lapte, făină de grâu și câteva ouă. În mocirla rezultată, care nu e mai groasă decât smântâna, se pun mirodenii, miere, iar la sfârșit niște vise de greieri (!, n. DAD)... Ajuns aici, chiar că nu mai trebuie să continuăm. Ingredient într-o rețetă culinară: vise de greier! Ca-n poezia lui Emil Brumaru, unele mâncăruri sunt descrise erotic: „Pasta de linte era ca o guvernantă bătrână, care devenea desfrânată imediat ce-o acoperea cu felioare de ceapă, prăjite în unt. Când (bucătarul Silică; n. DAD) lua prepelițele în palmă, simțea fiorul pe care ți-l dă sânul de fată necoaptă. Le mozolea cu miere și cu ardei iute, le făcea cuib de spanac și avea grijă să le îmbete cu vin de smochine...” Se observă plăcerea autoarei de a povesti, lucru mai rar în zilele noastre. Povestește la fel de savuros ca Eugen Barbu în romanele sale cu acțiune în aceeași epocă, dar Doina Ruști nu se limitează la aceasta, ea fiind o maestră a suspansului, a acțiunii bine condusă, a creșterii controlat constantă a tensiunii epice, spre deosebire de romanele lui Barbu în care -  în ciuda bogăției stilistice, a luxurianței acesteia, a perfecțiunii texturii -, întâmplările băltesc. Acum, spre finalul recenziei, îmi dau seama că n-am povestit romanul, deși el are story cronologic, cu fapte spectaculoase și pitorești cât cuprinde, dincolo de orice realism, cu mistere și enigme și suspans a la Edgar Allan Poe. Dar, nici nu sunt de povestit, ci poate doar de incitat eventualul cititor să parcurgă romanul. Mai trebuie făcută observația că, în ciuda „culorii locale”, romanele Doinei Ruști sunt traduse și se bucură de oarecare succes și în alte spații culturale.
         Romanul este tocat în opt capitole, acestea – la rândul lor – alcătuite din suple scene de două-trei pagini, structura dezvăluind latura de scenarist a romancierei și înlesnind lectura și prin dialogurile suple inserate, deși textura este una densă, fără să treneze o clipă. În peisajul și așa destul de variat al romanului contemporan, Mâța Vinerii, dimpreună cu romanul precedent Manuscrisul fanariot, reprezintă o pată de culoare cu totul originală și cu totul fascinantă.

vineri, 21 aprilie 2017

Colectivizarea ca film



                                
            Era de crezut că romanul colectivizării și-a cam trăit traiul, odată cu fenomenul strâmbat până la caricatură de corifeii realismului socialist, apoi încă o dată cu încercările de îndreptare parțială în epoca prozei obsedantului deceniu și, a treia oară, prin abandonarea satului ca spațiu epic. Dar nu, această ipoteză e o prejudecată, iată că procesul colectivizării încă mai poate fi sursă de inspirație pentru romancierii contemporani. O dovedește strălucit Ioan Florin Stanciu cu Cinema Orient (Editura Junimea, Iași – 2016) cu un cuvânt însoțitor de Ioan Holban. Este descrisă aici colectivizarea Dobrogei de Nord multietnice fără poncifele cunoscute, fără note îngroșate într-o direcție sau alta, ci într-o notă nuanțată, cu un amestec bine dozat de dramatic și comic, cele două categorii coexistând de pildă în ședințele de partid din comună. Activiștilor brutali, îndoctrinați integral, autorul le pune în față oameni „normali” ca Victor Sălceanu sau învățătorul Petru Ezarhu, personaj care se situează undeva între Domnul Trandafir, ca înțelept formator de copii, și Șeherezada, prin darul de povestitor fermecător, prin parantezele cu înțelepte parabole. Este memorabilă, în sensul primei ipostaze, o scenă cu elevii care învățau sub cerul liber, așezați pe dovleci, astfel că fiind vizitat de doi inspectori, învățătorul îi primește astfel pe musafiri: „Apăi, cum școala mea n-are nici pereți, nici uși sau ferestre, (...) eu nu pot nici să vă poftesc înăuntru, dar nici să vă dau afară. Așa că ședeți frumos unde veți vrea. Ia copii, mai strâns oleacă și faceți iute loc pe doi dovleci mai mari. Iar cei doi, cu cravatele lor înfoiate, cu tot, s-au așezat printre noi, pe bostani, ascultând cu mare luare aminte și scriind câte ceva prin caiețelele lor, desfăcute peste gențile negre, așezate cu dichis, pe genunchi...” Surpriza celor doi a fost nivelul de cunoștințe al elevilor, foarte ridicat pentru condițiile materiale de învățătură.
            Colectivizarea se face desigur cu de-a sila, nu lipsesc momentele dramatice, mai ales că era o premieră nu doar pentru spațiul dintre Dunăre și mare, dar chiar pentru întreaga Românie Populară. Prezența Miliției și Securității devine una obișnuită în regiune, ca și cea a activiștilor de partid pe care-i caracterizează autorul într-o scrisoare însoțitoare a romanului: „...cum milițienii-ăștia-n civil își spuneau între ei politruci, bieții pământeni, abia scăpați cu suflet și piele, după cinci sute de ani de stăpânire otomană, n-au prea înțeles turceasca asta nouă și i-au numit, după ureche, politurci, ceea ce părea mult mai potrivit și mai apropiat de experiența lor existențială”. Desproprietăriți brutal de pământ și animale, înglodați în dări și impozite, țăranii încearcă să se opună fiecare cum poate, furând din fostele lor bucăți de teren și ascunzând grâul pe unde se găsea. Ba, există un episod excepțional în care – dintr-un tren cu destinația URSS – explodează grâul încintat, vagon după vagon, grâul acesta aprinzând „papura, țipirigul și-oțetarii, și duzii rânzari de pe marginea drumului...”, țăranii trăgând concluzia că „n-a vrut, iată, pâinea noastră, săraca, să plece pe roate de-aici!”
            Dar, tocmai atunci, în timpul colectivizării, regiunea Constanța descoperă cinematograful; pe de o parte, prin filmele aduse cu caravana cinematografică, pe de alta, prin realizarea unui film documentar chiar despre țăranii din zonă, film „frumos”, deci fals, mincinos cât cuprinde, filmările nefiind scutite de episoade comice, precum cel cu incendierea closetului babei Niculina lui Dudă, un closte „din stuf împletit, pe care, dintr-o gravă eroare politică, îl vopsise cu sângele vărsat de clasa muncitoare în lupta ei de veacuri cu...” Ei bine, tocmai cinematografia, arta filmului, devine tehnica de bază a romanului lui Ioan Florin Stanciu, cartea fiind una vioaie, într-o structură dinamică, de scenariu de film, cu scene scurte, dar povestite cu vădită plăcere, fiind și citite cu aceeași plăcere. De altfel, romanul ar putea fi lesne ecranizat, autorul suprapunând transparent liniile scenariului cinematografic peste liniile structurii epice. Romancierul schimbă mereu tehnicile narative, ca și persoana întâi cu a treia, dar acestea nu fac deloc lectura dificilă, ba dimpotrivă, o fac savuroasă. Mai ales că el nu adoptă un ton apocaliptic, cum ar presupune un subiect atât de dramatic, ci unul – cum spuneam - plin de umor, de ironie, de „pâine și circ”, cum se și numește un capitol. Iar finalul este luminat de o frumoasă poveste de dragoste între Victor și candida lipoveancă Anușka.
            Concluzia rămâne cea pusă de criticul Ioan Holban: „Cinema Orient e unul din romanele cele mai importante din stricta noastră lume literară: prin tema sa, scriitura, modernitatea și rigoarea construcției narative, umorul și echilibrul fin menținut între percepția contemporană și atitudinea autorului în legătură cu o epocă sinistră din istoria recentă a lumii țărănești de la noi”.