joi, 5 ianuarie 2017

Strigoiul de pe acoperișurile Cerului

                    
                       Cititul la ore fixe, dar şi în neştire, la diferite clipe din zi şi din noapte. Trăire. Înţelegere sau răstălmăcire, dar trăire. Trăirea de care vorbea Nae Ionescu referindu-se la divin, la sentimentul religios. Trăirea în lectură. Cititul ca act divin.
                                                               *
      „Mult mai departe ajung în poezie/cei care au viteza de înaintare cea mai mică” (Ion Zubaşcu)
                                                               *
      Toată opera lui Cioran este jurnalul unei trăiri dramatice şi tragice în timp de pace. Tragicul cotidian dintr-o garsonieră pariziană şi de pe străzile şi parcurile capitalei Franţei. Opera “scepticului de serviciu” Cioran e oglinda stendhaliană (din cioburi inegale) plimbată de-a lungul drumului, care reflectă melancolii, tristeţi mai mici, tristeţi mai mari, disperări metafizice, disperări schimbate “cum schimbi cămăşile”,  în care omenirea se recunoaşte în profunzimea ei, de la “depresiunea morală, pentru sufocarea în nefiinţă, pentru scârba de a nu fi decât sufletul unui scuipat” (s.DAD) până la interiorul război devastator, până la frica absolută - “turnul de fildeş al fiecăruia”.  “Vine o clipă în care fiecare îşi spune: Ori Dumnezeu, ori eu, şi se aruncă într-o luptă din care amândoi ies împuţinaţi”. În oglinda aceasta din cioburi, omenirea se uită buimacă şi vede neantul de zi cu zi, vede cum alunecă spre “punctul cel mai de jos al sufletului şi al spaţiului, către antipodul extazului, către izvoarele Vidului”.
                                                                 *
       Poem - expresionist - în nouă cuvinte, și acelea scurte: „Când scriu,/cât scriu,/îmi iau măsură/la sicriu…!” (Adrian Alui Gheorghe)
                                                                 *
        Autorul de romane istorice trebuie să fie un prozator prezbit: adică să îndepărteze locuri, timpuri și personaje, să-și lungească brațele și să le pună pe toate în mișcare de la cât mai mare distanță. Ca, de altfel, și regizorul de astfel de filme, care depărtează din când în când obiectivul pentru a ne arăta dealurile pline de oști atacându-se pe viață și pe moarte.
                                                                   *
        "Patologia lecturii se leagă de patologia singurătăţii, pe care o amplifică, o acutizează, o împinge în zone de risc existenţial. Lectura bovarică, lectura escapistă, lectura autistă ne pot arunca într-o intimitate vidă. Paradoxul lecturii constă însă în a forma, de regulă, o intimitate sociabilă. Alfabetizarea nondigitală ne învaţă că nu poţi avea prieteni publici. Cărţile ne ajută să ne facem prieteni imaginari, puţini, dar de nădejde. Şi să aducem în sfera intimităţii noastre prietenii reali. Puţini, dar autentici." (Liviu Papadima)
                                                                    *

       Poetul Octavian Doclin, privindu-se în oglindă și văzând un strigoi: „Când nu e în subterană/umblă pe acoperişurile Cerului/precum pisica de noapte pe ziduri/râsul lui este masca/poeziei sale/aşa se face/că nimeni nu-l poate prinde/să-l tragă de limbă/al dracului Strigoi…” (Strigoiul).
                                                                    *
       Poetul X, deja septuagenar, și-a dorit toată viața premii, mari, mici, mai importante, mai de prin orășele de câmpie. Într-o joi, a fost anunțat cât se poate de oficial că, în sfârșit, joia viitoare i se va decerna un premiu național într-un oraș dintre deal și munte. S-a bucurat vreun sfert de oră, înainte de somnul de la amiază care a devenit somnul de veci.
                                                                     *
      O clipă de tăcere descrisă de Boris Vian: „A fost un moment de emoţie intensă, ai fi putut auzi ţipând o muscă violată” iar un sunet strident e prezentat aşa: „claxonul scoase iarăşi sunetul de şopârlă ungurească răcită”
                                                                      *
      Citindu-i romanele realiste, constați că prozatorul X este un fel de istoric daltonist.
                                                                      *
       În timp ce urmăresc eu, la luminoasă lampă de birou, întâmplările de-a mirărilea din Maestrul și Margareta, în miez de noapte, îl văd pe Woland ițindu-se discret dintre file și făcându-mi semn cu arătătorul îndoit, chemându-mă la o preumblare nocturnă. Cu geana ostenită mă întreb: să pactizez, să nu pactizez?
                                                                       *
      Personajul principal din romanul Judecată măgărească de Nicolae Țăranu este, ați ghicit, un măgar, dar ce măgar!: „poartă ciubote din piele maronie, lustruite cu seu de batal, din acelea de care încalţă doar belferii, nădragii din mătase galbenă, răsfrânţi peste carâmbi, cămaşă roşie cu mâneci largi, ilic din piele neagră, cu buzunăraşe şi ceaprazuri, ceasornic cu lănţişor de aur, şapcă din pătrăţele de stofă, de culori felurite, cam mare pentru capul său, şi trage dintr-un ţigaret chihlimbariu, bătut cu rubine şi cu muştiuc din aur, lung cât o pomană ţigănească, risipind fumul dulceag, cu tactică, în rotocoale; îmbrăcămintea este nou nouţă, iar la gât are un lanţ de aur atât de gros, încât poţi să priponeşti cu el şi un bou andaluz”.
                                                                        *
      Cum beau vodcă activiștii de la Kremlin în romanul „Gde Buharest” al regretatului Constantin Stan: „de băut, bem toţi, adică aşa, în limite tovărăşeşti şi principiale, nu bem chiar ca porcii, şi tov Saproşkinov bea cu temeinicie fără să-i fie greaţă şi fără să se abată, după ce bea, de la linia justă pe care orice om cu răspundere trebuie să o aibă în orice moment al vieţii sale de activist”.


Un comentariu:

Tudor Cicu spunea...

Tot citind aceste însemnări, mi-am amintit de vorbele lui GOGOL: „Toate cântecele i se încurcau așa în cap”. Vorba celui care a aruncat mantaua peste scriitorii Rusiei: „povestea asta are și ea povestea ei”. Ca și cum, vrăjitorului care le tot scrie i s-a părut că întreaga fire se luase după dânsul să-l prindă. Dar, de! Când îl ai pe diavol în cârcă, nu-i cale lungă până la el! Se spune că adevăr grăiesc scriitorii, când spun, că „înger și demon” (dacă nu, dracul) e sfetnicul lor.