joi, 3 septembrie 2015

Spiritul Şcolii de la Târgovişte nu moare


         Ion Mărculescu se vrea un vădit continuator al faimoasei Şcoli de la Târgovişte.  Domnia sa scrie romane, dar mai ales jurnale, unele nu intime, ci pur literare, în spirit, dar şi în răspăr faţă de Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa. Exemplar pentru acest tip de scriere este Jurnalul de la Marcona (Însemnările) (Editura Trei, 2015). Membrii Şcolii de la Târgovişte, după cum se ştie, au debutat editorial după 40 de ani, programatic, aşteptând să se încheie „obsedantul deceniu” pentru a-şi scoate la iveală cărţile altfel deloc angajate politic, cum se cerea în epocă.  Dar şi jurnalele lor  - scrise în perioada lor de „prohibiţie - sunt curate, în sensul că sunt livreşti, fără a fi împănate cu „şopârle” sau alte aluzii, în afară poate de fundalul subliminal în care trăiau protagoniştii: să vedem contextul social în care-şi scria jurnalul Radu Petrescu, lucrând la un institut agricol de la Băneasa, total în afara preocupărilor sale filologice, şi cu un salariu la limita subzistenţei, altfel el fiind captat până peste cap de literatura antică, medievală şi modernă; cam la fel se întâmplă şi cu Mircea Horia Simionescu cel din jurnalul Trei oglinzi, el fiind în acea perioadă redactor la Scânteia sau consilier în CC al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, dar deloc angajat social-politic. Era totuşi perioada în care autori de jurnale erau persecutaţi, de la personajul fictiv al lui Constantin Ţoiu din Galeria cu viţă sălbatică Chiril Merişor, până la autori reali ca Ion Caraion şi Gheorghe Ursu, acesta din urmă fiind ucis în închisoare din pricina jurnalului său.
         Ei bine, diaristul Ion Mărculescu, în condiţii de deplină libertate de expresie, scrie jurnal la fel de…neangajat, ca şi celebrii săi „concetăţeni” din fosta cetate domnească, şi el aşteptând o vârstă matură pentru ieşirea în lume. Altfel zis, jurnalul la Ion Mărculescu este un fel de roman compozit, un roman în jurnal, nici măcar autobiografic, ci despre nimic şi despre tot. De altfel, autorul are un  apetit nesăţios pentru gratuitate, dar pentru o gratuitate care trimite subliminal la parabolă şi pildă dintotdeauna, pentru minimalism, proiectând la pag. 286 chiar un program estetic: „Să vorbeşti sau, de ce nu, chiar să scrii un roman despre tot şi despre nimic. Ăsta chiar poate fi un program literar! Să scrii despre tot şi să nu spui nimic, să scrii despre nimic şi să spui tot. Să spui tot despre tot şi nimic despre nimic. Să nu spui nimic, dar prin asta să spui tot. Să nu spui nimic şi nimic să rămână. Cel mai greu este să spui! Chiar şi când nu ai nimic de spus”. Cine l-a cunoscut pe Mircea Horia Simionescu, şi cine l-a şi citit, îl regăseşte întrucâtva printre aceste rânduri ludic/programatice. Mă rog, nu doar printre rânduri, dar şi ca personaj al jurnalului, Ion Mărculescu descriind câteva întâlniri cu autorul Dicţionarului onomastic la reşedinţa lui MHS de vară de la Pietroşiţa.
         Deşi datat 2007-2012, jurnalul acesta nu este unul propriu-zis, deloc de urmărit cronologic, ci o operă în sine, o colecţie de portrete (reale sau fictive ori real/fictive), situaţii, subiecte de romane visate, la modul serios sau parodic, comentarii savant-spumoase speculativ la ştiri actuale de interes naţional sau mondial, tablete de actualitate sau poveşti de demult, amintiri cu tâlc, cu morală… Nu avem de-a face cu un jurnal document, ci cu unul pur literar, cu un jurnal ca literatură, oniric şi ludic, autorul dându-se adesea în spectacol, făcând pe claunul nu fără umor şi autoironie. Jurnalul acesta a fost scris, ne asigură autorul, pentru că „oamenii au nevoie de poveşti. Daţi-le oamenilor salam şi poveşti!”  Şi autorul – credincios programului său - ne oferă cu fiecare pagină din jurnal poveşti în care echilibrează popularitatea cu ştiinţa naraţiunii.
         Masivul volum al lui Ion Mărculescu cuprinde literatură din cea mai diversă, scrisă toată cu o (auto)ironie remarcabilă, cu o ironie bonomă, ca să zic aşa. Predomină scurtele povestiri absurde sau suprarealiste: „Marele fior ne bagă răceala în oase: se apropie vertiginos anul 2012. Anul Apocalipsei. Anul Sfârşitului Lumii. Semnele sunt clare chiar şi pentru mine care, de felul meu, nu sunt un prăpăstios: o pisică a murit călcată de o maşină, pe mine mă doare un picior la genunchi, a fost interzis europenilor consumul de mărar şi de canabis, mi-am pierdut un inel pe care aveam cheile de la mai multe uşi, lui Jan Ju, consăteanul lui Galileo Galion, i-a apărut o gâlmă într-un vers cu rimă, care promitea a fi perfect din punct de vedere literar, am visat urât azi-noapte, se făcea că eram prin Germania şi mă rătăcisem de grupul de turişti cu care venisem în excursie, celebra Tanţa s-a lăsat de descântece. Şi mai sunt şi alte semne…” Un adevărat poem, după cum se vede, net superior banalului subtitlu al volumului de Însemnări.
         Dar Ion Mărculescu, luat de condei, scrie veritabile pagini de literatură suprarealistă, în spiritul lui Daniil Harms, pagini care nu au nimic comun cu genul diaristic, având în schimb cu literatura modernă adevărată: „Lucrurile s-au întâmplat astfel: în timp ce pilotul făcea tumbe cu avionul, traista cu mâncare, pe care o avea lângă el în carlingă, i-a căzut şi l-a lovit mortal pe singurul ţăran care se afla pe acel câmp./Apoi avionul a căzut cu pilot cu tot, dar nu oricum, căci elicea acestuia, într-o ultimă rotaţie, a retezat capul aviatorului. Capul aviatorului a mai zburat aşa, uimit cum era, încă vreo douăzeci de metri (cu aproximaţie) după care s-a oprit într-un boschet plin cu furnici./Alte amănunte nu avem./De fapt, în ultimul moment, am aflat că lucrurile s-au întâmplat astfel: nu era avion, ci un elicopter care zbura şi el aşa cum zboară orice elicopter. Un ţăran care zbura pe deasupra lanurilor de porumb şi avea şi o sapă în mână, a fost lovit de elicea elicopterului, care i-a retezat capul. Pilotul, de fapt, n-a păţit nimic, dar el susţine că, probabil, ţăranul era beat şi şi-a tăiat singur, din greşeală, capul cu sapa pe care o avea în mână şi care, nu se ştie de ce, era foarte, foarte ascuţită”.
         Jurnalul acesta are şi o impresionantă galerie de personaje, unele fictive probabil, altele reale, pe care eu însumi le recunosc: poetul Grigore Doi, Domnul Mişu etc.
         Dar, dacă vom conveni că jurnalul nu e propriu-zis jurnal, el putând lejer să nu fie datat fără a pierde ceva, jurnalul nu e nici de la Marcona decât în infimă măsură, el fiind de fapt de la Târgovişte. La Marcona, autorul merge din când în când să se întâlnească amical cu bătrânul său tată, veteran de război, nonagenar obsedat de vârstă şi  de durerile de măsele; dar merge şi pentru a-şi îngriji gospodăria de acolo, prilej pentru alte pagini savuroase.
         În fine, avem de-a face cu o carte de literatură autentică, o literatură îndeosebi de actualitate. Dovadă este şi finalul volumului de 480 de pagini, un final parabolic, unul care închide o carte cu o viziune, ci nu un jurnal „la rând”: „Ca o concluzie: Patria îţi va fi recunoscătoare./Doi angajaţi ai primăriei te vor lua de mâini şi de picioare şi te vor arunca peste alte cadavre în groapa comună. Apoi vor arunca pământ peste tine. Bolovanii de pământ îţi vor intra în gură. Vorbele tale de acum încolo vor fi pământ şi vei vorbi pământ./Cei doi angajaţi ai primăriei vor mormăi nemulţumiţi că sunt prost plătiţi pentru munca depusă. Primăria e zgârcită. Guvernul e zgârcit. Partidul aflător la putere e zgârcit. Toţi, de la o margine la alta, sunt zgârciţi. Pământul care te înghite e zgârcit. Groapa în care ai fost aruncat e prea mică. O groapă zgârcită. A trebuit să te chirceşti. A trebuit să strângi genunchii la gură. A trebuit să te culci pe o coastă, ca să-i faci loc şi celuilalt cu care patria a fost recunoscătoare”.
         Scris formal în răspăr faţă de jurnalele membrilor Şcolii de la Târgovişte, dar, în fond, în duhul acestora, Jurnalul de la Marcona dovedeşte un singur lucru, că spiritul celebrei Şcoli de la Târgovişte nu moare.
                 (cronică apărută în Argeş nr. 8/august 2015)

5 comentarii:

Anonim spunea...

Intenționam să vă amendez afirmația cu MHS, scânteist și consilier pe la CC, dar deloc angajat social-politic. Nțțțț, poate ca glumă....
Abandonez intenția și, ca să nu credeți că scăpați ușor, vă spun unui test. Cine a scris chiar așa : În niciun caz, ea (filozofia lui Lucian Blaga) nu poate fi privită ca o expresie autentică a spiritului românesc și deci ca un punct de plecare pentru cugetarea românească viitoare.
Iar ca forță de dinamizare și înălțare a neamului, valoarea ei este minimă, fiind mai degrabă o piedică decât un factor pozitiv !
Aștept răspunsul, Domnu Doman.

Augustin spunea...

M-aţi prins! Nu ştiu. Deşi am citit-o sigur într-unul din numeroasele volume din Cronologia vieţii literare româneşti, perioada postbelică.

Anonim spunea...

Nicio problemă, Domn Doman, și Dvs sunteți, nu le puteți ști pe toate. Și mie, întâmplător, mi-a căzut cartea în mână având ca autor, vă vine să credeți ???, pe D. Stăniloaie !

Augustin spunea...

Ei ca să vezi! Ca şi istoria în general, şi istoria culturii e parşivă de nu se poate.
De altfel, am cunoscut prin 1983 pe directorul Tipografiei Institutului Biblic care avea o părere execrabilă spre duşmănoasă faţă de poetul (de data aceasta) Lucian Blaga!...

stefan s. spunea...

Abia astăzi am primit Argeșul din august. Și cât mă bucur! Mulțumesc, domnule Augustin!
Nu-mi place să citesc online; vă voi citi articolele direct din revistă. Foșnetul hârtiei, lângă o cană de ceai, că tot s-a răcorit afară... altă viață!
Zile frumoase și spor în toate!