Ion Mărculescu se vrea un vădit continuator al faimoasei Şcoli de la Târgovişte. Domnia sa scrie romane, dar mai ales jurnale, unele nu intime, ci pur literare, în spirit, dar şi în răspăr faţă de Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa. Exemplar pentru acest tip de scriere este Jurnalul de la Marcona (Însemnările) (Editura Trei, 2015). Membrii Şcolii de la Târgovişte, după cum se ştie, au debutat editorial după 40 de ani, programatic, aşteptând să se încheie „obsedantul deceniu” pentru a-şi scoate la iveală cărţile altfel deloc angajate politic, cum se cerea în epocă. Dar şi jurnalele lor - scrise în perioada lor de „prohibiţie - sunt curate, în sensul că sunt livreşti, fără a fi împănate cu „şopârle” sau alte aluzii, în afară poate de fundalul subliminal în care trăiau protagoniştii: să vedem contextul social în care-şi scria jurnalul Radu Petrescu, lucrând la un institut agricol de la Băneasa, total în afara preocupărilor sale filologice, şi cu un salariu la limita subzistenţei, altfel el fiind captat până peste cap de literatura antică, medievală şi modernă; cam la fel se întâmplă şi cu Mircea Horia Simionescu cel din jurnalul Trei oglinzi, el fiind în acea perioadă redactor la Scânteia sau consilier în CC al lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, dar deloc angajat social-politic. Era totuşi perioada în care autori de jurnale erau persecutaţi, de la personajul fictiv al lui Constantin Ţoiu din Galeria cu viţă sălbatică Chiril Merişor, până la autori reali ca Ion Caraion şi Gheorghe Ursu, acesta din urmă fiind ucis în închisoare din pricina jurnalului său.
Ei bine, diaristul Ion Mărculescu, în condiţii de deplină libertate de
expresie, scrie jurnal la fel de…neangajat, ca şi celebrii săi „concetăţeni”
din fosta cetate domnească, şi el aşteptând o vârstă matură pentru ieşirea în
lume. Altfel zis, jurnalul la Ion Mărculescu
este un fel de roman compozit, un roman în jurnal, nici măcar autobiografic, ci
despre nimic şi despre tot. De altfel, autorul are un apetit nesăţios pentru gratuitate, dar pentru
o gratuitate care trimite subliminal la parabolă şi pildă dintotdeauna, pentru
minimalism, proiectând la pag. 286 chiar un program estetic: „Să vorbeşti sau,
de ce nu, chiar să scrii un roman despre tot şi despre nimic. Ăsta chiar poate
fi un program literar! Să scrii despre tot şi să nu spui nimic, să scrii despre
nimic şi să spui tot. Să spui tot despre tot şi nimic despre nimic. Să nu spui
nimic, dar prin asta să spui tot. Să nu spui nimic şi nimic să rămână. Cel mai
greu este să spui! Chiar şi când nu ai nimic de spus”. Cine l-a cunoscut pe
Mircea Horia Simionescu, şi cine l-a şi citit, îl regăseşte întrucâtva printre
aceste rânduri ludic/programatice. Mă rog, nu doar printre rânduri, dar şi ca
personaj al jurnalului, Ion Mărculescu descriind câteva întâlniri cu autorul Dicţionarului onomastic la reşedinţa lui MHS de vară de la Pietroşiţa.
Deşi datat 2007-2012, jurnalul acesta nu este unul propriu-zis, deloc de
urmărit cronologic, ci o operă în sine, o colecţie de portrete (reale sau
fictive ori real/fictive), situaţii, subiecte de romane visate, la modul serios
sau parodic, comentarii savant-spumoase speculativ la ştiri actuale de interes
naţional sau mondial, tablete de actualitate sau poveşti de demult, amintiri cu
tâlc, cu morală… Nu avem de-a face cu un jurnal document, ci cu unul pur
literar, cu un jurnal ca literatură, oniric şi ludic, autorul dându-se adesea
în spectacol, făcând pe claunul nu fără umor şi autoironie. Jurnalul acesta a
fost scris, ne asigură autorul, pentru că „oamenii au nevoie de poveşti.
Daţi-le oamenilor salam şi poveşti!” Şi
autorul – credincios programului său - ne oferă cu fiecare pagină din jurnal
poveşti în care echilibrează popularitatea cu ştiinţa naraţiunii.
Masivul volum al lui Ion Mărculescu cuprinde literatură din cea mai
diversă, scrisă toată cu o (auto)ironie remarcabilă, cu o ironie bonomă, ca să
zic aşa. Predomină scurtele povestiri absurde sau suprarealiste: „Marele fior ne
bagă răceala în oase: se apropie vertiginos anul 2012. Anul Apocalipsei. Anul
Sfârşitului Lumii. Semnele sunt clare chiar şi pentru mine care, de felul meu,
nu sunt un prăpăstios: o pisică a murit călcată de o maşină, pe mine mă doare
un picior la genunchi, a fost interzis europenilor consumul de mărar şi de
canabis, mi-am pierdut un inel pe care aveam cheile de la mai multe uşi, lui
Jan Ju, consăteanul lui Galileo Galion, i-a apărut o gâlmă într-un vers cu rimă,
care promitea a fi perfect din punct de vedere literar, am visat urât
azi-noapte, se făcea că eram prin Germania şi mă rătăcisem de grupul de turişti
cu care venisem în excursie, celebra Tanţa s-a lăsat de descântece. Şi mai sunt
şi alte semne…” Un adevărat poem, după cum se vede, net superior banalului
subtitlu al volumului de Însemnări.
Dar Ion Mărculescu, luat de condei, scrie veritabile pagini de
literatură suprarealistă, în spiritul lui Daniil Harms, pagini care nu au nimic
comun cu genul diaristic, având în schimb cu literatura modernă adevărată:
„Lucrurile s-au întâmplat astfel: în timp ce pilotul făcea tumbe cu avionul,
traista cu mâncare, pe care o avea lângă el în carlingă, i-a căzut şi l-a lovit
mortal pe singurul ţăran care se afla pe acel câmp./Apoi avionul a căzut cu
pilot cu tot, dar nu oricum, căci elicea acestuia, într-o ultimă rotaţie, a
retezat capul aviatorului. Capul aviatorului a mai zburat aşa, uimit cum era,
încă vreo douăzeci de metri (cu aproximaţie) după care s-a oprit într-un
boschet plin cu furnici./Alte amănunte nu avem./De fapt, în ultimul moment, am
aflat că lucrurile s-au întâmplat astfel: nu era avion, ci un elicopter care
zbura şi el aşa cum zboară orice elicopter. Un ţăran care zbura pe deasupra
lanurilor de porumb şi avea şi o sapă în mână, a fost lovit de elicea
elicopterului, care i-a retezat capul. Pilotul, de fapt, n-a păţit nimic, dar
el susţine că, probabil, ţăranul era beat şi şi-a tăiat singur, din greşeală,
capul cu sapa pe care o avea în mână şi care, nu se ştie de ce, era foarte,
foarte ascuţită”.
Jurnalul acesta are şi o impresionantă galerie de personaje, unele
fictive probabil, altele reale, pe care eu însumi le recunosc: poetul Grigore
Doi, Domnul Mişu etc.
Dar, dacă vom conveni că jurnalul nu e propriu-zis jurnal, el putând
lejer să nu fie datat fără a pierde ceva, jurnalul nu e nici de la Marcona decât în infimă
măsură, el fiind de fapt de la Târgovişte.
La Marcona, autorul merge din când în când să se întâlnească
amical cu bătrânul său tată, veteran de război, nonagenar obsedat de vârstă şi de durerile de măsele; dar merge şi pentru a-şi
îngriji gospodăria de acolo, prilej pentru alte pagini savuroase.
În fine, avem de-a face cu o carte de literatură autentică, o literatură
îndeosebi de actualitate. Dovadă este şi finalul volumului de 480 de pagini, un
final parabolic, unul care închide o carte cu o viziune, ci nu un jurnal „la
rând”: „Ca o concluzie: Patria îţi va fi recunoscătoare./Doi angajaţi ai
primăriei te vor lua de mâini şi de picioare şi te vor arunca peste alte
cadavre în groapa comună. Apoi vor arunca pământ peste tine. Bolovanii de
pământ îţi vor intra în gură. Vorbele tale de acum încolo vor fi pământ şi vei
vorbi pământ./Cei doi angajaţi ai primăriei vor mormăi nemulţumiţi că sunt
prost plătiţi pentru munca depusă. Primăria e zgârcită. Guvernul e zgârcit.
Partidul aflător la putere e zgârcit. Toţi, de la o margine la alta, sunt
zgârciţi. Pământul care te înghite e zgârcit. Groapa în care ai fost aruncat e
prea mică. O groapă zgârcită. A trebuit să te chirceşti. A trebuit să strângi
genunchii la gură. A trebuit să te culci pe o coastă, ca să-i faci loc şi
celuilalt cu care patria a fost recunoscătoare”.
Scris formal în răspăr faţă de jurnalele membrilor Şcolii de la Târgovişte, dar, în
fond, în duhul acestora, Jurnalul de la Marcona dovedeşte un
singur lucru, că spiritul celebrei Şcoli de la Târgovişte nu moare.
(cronică apărută în Argeş nr. 8/august 2015)
5 comentarii:
Intenționam să vă amendez afirmația cu MHS, scânteist și consilier pe la CC, dar deloc angajat social-politic. Nțțțț, poate ca glumă....
Abandonez intenția și, ca să nu credeți că scăpați ușor, vă spun unui test. Cine a scris chiar așa : În niciun caz, ea (filozofia lui Lucian Blaga) nu poate fi privită ca o expresie autentică a spiritului românesc și deci ca un punct de plecare pentru cugetarea românească viitoare.
Iar ca forță de dinamizare și înălțare a neamului, valoarea ei este minimă, fiind mai degrabă o piedică decât un factor pozitiv !
Aștept răspunsul, Domnu Doman.
M-aţi prins! Nu ştiu. Deşi am citit-o sigur într-unul din numeroasele volume din Cronologia vieţii literare româneşti, perioada postbelică.
Nicio problemă, Domn Doman, și Dvs sunteți, nu le puteți ști pe toate. Și mie, întâmplător, mi-a căzut cartea în mână având ca autor, vă vine să credeți ???, pe D. Stăniloaie !
Ei ca să vezi! Ca şi istoria în general, şi istoria culturii e parşivă de nu se poate.
De altfel, am cunoscut prin 1983 pe directorul Tipografiei Institutului Biblic care avea o părere execrabilă spre duşmănoasă faţă de poetul (de data aceasta) Lucian Blaga!...
Abia astăzi am primit Argeșul din august. Și cât mă bucur! Mulțumesc, domnule Augustin!
Nu-mi place să citesc online; vă voi citi articolele direct din revistă. Foșnetul hârtiei, lângă o cană de ceai, că tot s-a răcorit afară... altă viață!
Zile frumoase și spor în toate!
Trimiteți un comentariu