Textul ca o pânză freatică

           La vila scriitorilor de la Neptun e o plăcere să te odihneşti vara. Serviciile sunt prompte şi întrec pe cele de la multe hoteluri cu pretenţii. Casa scriitorilor este cochetă, curată, are o bucătărie românească impecabilă, pomi fructiferi şi copaci ornamentali îţi oferă umbră, iar de vrei soare cobori scările pe plajă... Vila are la parter o sală adecvată pentru reuniuni şi lansări de cărţi sau pentru cenaclu, iar la etajul întâi o sală de lectură îmbietoare. Ei, dar aici e aici! Ca la iarbă verde, consumi ce-ţi aduci de acasă. Dacă-ţi aduci cărţi şi reviste ai ce citi, dacă nu, nu! Vila scriitorilor, precum una din filmele americane de duzină, n-are cărţi. Ce-o fi atât de complicat ca fiecare autor care vine la odihnă aici să doneze una din cărţile sale aşezământului? Iar directorii de gazete şi de edituri să doneze cărţi şi reviste din producţia proprie, măcar din retururi? Din 1971 – când Maurer a donat-o condeierilor – până acum, sala de lectură şi-ar fi umplut pereţii din podea până-n tavan. Nu e târziu nici acum. Daţi un leu pentru...hm! daţi o carte pentru biblioteca scriitorilor de la Neptun! Sau poate că se urmăreşte crearea unei biblioteci virtuale. Nimic împotrivă! Dar nici un calculator conectat la INTERNET nu are vila . Adică, ceea ce are asociaţia crescătorilor de capre albe cu coarne de la Cuca. Ultima soluţie ar mai fi memorarea cărţilor, după sistemul eu una, tu alta, precum în celebrul film-parabolă al lui Francois Trufaut.

                                                                              *

           Zice Octavian Paler în ultimul interviu: „Marc Aureliu a rezolvat problema fricii de moarte printr-un raţionament de mare simplitate. Dacă zeii, zicea el, au decis că trebuie să mor, de ce aş vedea în asta ceva rău? Zeii nu-mi pot dori decât binele. Iar dacă zeii nu există, de ce să trăiesc într-o lume fără zei? Din nefericire, conchide Paler, eu n-am reuşit să reţin nimic serios din învăţătura stoică. I-am citit degeaba pe stoici...” Ei nu, se alinta Paler, sau se autoflagela. Dacă iei presa din zilele de 7, 8, 9 mai 2007, înţelegi că el se împăcase cu moartea şi, deci, preceptele stoice îşi făcuseră datoria peste vreme.

                                                                                 *

           Autorul narcisiac privindu-se în oglinda textului, scăpat în ea sau atras magnetic, ca de o plantă carnivoră, devorat, tocat, măcinat până la pierderea de sine, de oglinda ademenitoare a propriului text.

                                                                                  *

           Am visat că citisem toate cărţile lumii, inclusiv fragmente din cele în curs de scriere şi, mai mult, nu uitasem nimic din ele, le aveam în faţa ochilor literă cu literă, pagină cu pagină... M-am trezit speriat, cu inima spărgându-mi pieptul. M-am liniştit repede încercând să-mi aduc aminte numele unui general din Război şi pace şi nereuşind...

                                                                                  *

           Textul ca o pânză freatică mai la suprafaţă, mai în adâncime, aceasta făcându-l mai stufos sau mai arid, mai dens ori mai rarefiat. Spune-mi la ce adâncime e pânza freatică pentru a-ţi spune cât de mănos va fi textul.

                                                                                   *

           Nu trebuie să ne tot ruşinăm de pronunţia noastră în limbi străine. Iată-l pe Take Ionescu, vorbitorul de engleză,  prezentat de Constantin Argetoianu: „Am auzit pe Take vorbind englezeşte. A fost penibil şi îngrozitor, citea cu un accent de şvab crescut la Patras – pronunţa, între altele, toate  th-urile „ză”. Zicea de exemplu „zăvor” pentru „the world” (lumea) şi alte monstruozităţi...”

                                                                                  *

            Observaţie a lui Ivan Karamazov: „...cu cât un lucru e mai absurd, cu atât are mai multe şanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă şi concisă, în timp ce inteligenţa recurge la tot felul de subterfugii şi ascunzişuri. Inteligenţa este vicleană, iar absurditatea – sinceră şi naivă”.

                                                                                    *

              O definiţie dată de un copil de 10 ani, apărută în numărul pe iunie 2007 al revistei „Cafeneaua literară”: „Copilul este străbunul omului”.

                                                                                     *

              Salvador Dali: „Există totdeauna două feluri de pictori: cei care depăşesc limita şi cei care ştiu cum să se apropie de aceste graniţe cu respect şi răbdare, fără să le încalce însă”. Ei bine, Dali face parte din cea de-a treia categorie, a celor care depăşesc limita...cu respect şi răbdare.

                                                                                     *

           Ihab Hasan, încă în 1971, detecta 11 trăsături care legitimau postmodernismul: indeterminarea, fragmentarismul, neprezentabilul, nereprezentabilul, ironia, perspectivismul, hibridizarea, carnavalizarea, performanţa, construcţionismul, imanenţa. Luate împreună, coexistând toate în aceeaşi operă? întreb eu. E imposibil! Luate câte două-trei? În acest caz de la Apuleius şi Sf.Augustin, până la Leonardo şi Dimitrie Cantemir, ca să nu mai vorbim de Dali, Jules Renard şi Boccaccio, toţi sunt postmoderni.

                                                                                         *

          Borges găsea că „dictatorii sunt un fel de genii imature”. Hm! Slavă Domnului că nu sunt genii mature, că Apocalipsa ar fi de domeniul trecutului.

                                                                                       *

          Cadrul din debutul romanului Adela, ca un lucid poem: „Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de urâte în lumina soarelui analist şi veridic, (...) în bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului balnear o poezie nemeritată; iar mai departe, în câmp, freamătul abia perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe copaci şi pe iarbă”. Luna trecută, în 5 noiembrie 2014, am văzut satul balnear descris de Ibrăileanu...

                                                                                       *

        Lectura/scrisul, complicate forme de lene – găseşte Ion Ianoşi, el mărturisindu-şi şi pretextele pentru această „lene”: „Lectura devine o formă a lenei pentru cine are obligaţia scrisului. O sofisticată formă a lenei ar putea fi însă, sau poate fi cu adevărat şi scrierea unei cărţi, sinteza personală a unor cărţi citite(...). Pretextele mele s-au numit Tolstoi şi Dostoievski, Marx şi Thomas Mann”.

                                                                                        *

              Hm! Gertrude Stein, la cafenea pariziană, îi numeşte pe Hemigway, Aldoux Huxley („un om mort”), pe D.H.Laurence, pe James Joyce – generaţia pierdută, după expresia unui şef de garaj care-i taxase astfel pe ucenicii săi. Dacă cei de mai sus sunt o generaţie pierdută, atunci care e cea ... câştigată? De-ar mai apărea o astfel de generaţie...pierdută!...

                                                                                        *

           Şerban Cioculescu subliniind contrastul dintre omul Tudor Arghezi şi pamfletarul cu acelaşi nume: „Era un bărbat voinic, dar scund, cu timbrul vocal în falset, de o politeţă exagerată, îţi strângea mâna timp de câteva minute, rămânând în tot timpul descoperit şi spunându-ţi „domnia-ta”. Cine cunoştea violenţa de limbaj a pamfletarului, rămânea uimit de acest aspect al omului privat”.

                                                                                      *

         Nietzsche dădea sentinţa că „omul e o frânghie întinsă între dobitoc şi supraom, o frânghie peste o prăpastie”.  N-avea de unde şti că el însuşi  avea să trăiască ipostazele extreme. Dacă până la 45 de ani el însuşi se considera un supraom, ultimii zece ai vieţii a fost un dobitoc cu minţile rătăcite. Sub el, prăpastia vieţii l-a aşteptat un deceniu. Şi nu zadarnic...

                                                                                      *

        Imperatorul lui Saint Exupery din Citadela crede doar în creaţia eventual nepieritoare: „...eu respect mai presus decât orice, ceea ce dăinuie mai mult decât oamenii”. Dar ce poate fi mai rezistent în timp decât omul dacă nu textul?

                                                                                       *

        Roland Barthes, reducând monstruozităţile lui Sade la limbaj: „...crima sadiană nu există decât proporţional cu cantitatea de limbaj investită în ea, nu pentru că este visatăsau povestită, ci pentru că doar limbajul o poate construi”.

                                                                                       *

        Candoarea lui Holden din romanul De veghe în lanul de secară:„Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar.Numai ca să nu mai mint. Când încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.”

                                                                                      *

         Invazia greţei lui Jean Paul Sartre, mă rog, a lui Antoine Roquentin: „Nu merge! nu merge chiar deloc: a venit murdăria. Greaţa. De data asta se prezintă într-un fel nou: m-a cuprins într-o cafenea. Cafenelele erau până acum singurul meu refugiu, fiindcă sunt pline de lume şi bine luminate: s-a isprăvit şi cu asta; când voi fi încolţit în camera mea, n-am să ştiu încotro să apuc”.

     (Fragmente apărute în revista "Reflex", nr. 7-12/iulie-decembrie 2014)