Ovidiu Genaru, poetul monotoniei gri atotcuprinzătoare

         La începutul anilor ’70 mă şlefuiam ca tânăr cititor de literatură română contemporană. Printre alţii, îl citeam fascinat pe Ovidiu Genaru, poetul de la Bacău, şi în revistele vremii, dar şi în volume la bibliotecă. Nu uit senzaţia unei poezii de o mare prospeţime şi aceea a unei poezii despre detaliile vieţii de toate zilele, uimit cum „nimicurile” acestea pot compune o poezie acaparatoare. L-am tot citit de atunci, preţ de vreo patru decenii, i-am urmărit linia graficului liricii sale şi nici n-am observat că poetul a devenit luna trecută octogenar cu acte în regulă. Dacă-l întâlneşti prin Bacău preumblându-se vioi, n-ai zice că e octogenar. Nici când îi citeşti, în general, ultimele producţiuni din proaspătul volum Graffiti. Afişe. Insomnii (Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014).

         Ovidiu Genaru poate fi perceput ca un bacovian (v. Patimile după Bacovia), dar nu în literă, aş zice că nici în spirit întru totul, ci mai curând în  faptul că se „erijează” în purtător de cuvânt al „fermecătorului gri de Bacău”, acelaşi gri surprins desigur cu totul altfel de Bacovia. Genaru e bacovian, fără a fi epigon, nici măcar discipol. Primul care a semnalat originalitatea poetului, independenţa faţă de faimosul său concetăţean, a fost Cornel Ungureanu încă în 1973: „Aproape nimic din Bacovia, totul despre sufocarea provincială, care înseamnă Bacovia; nici un cuvânt bacovian, ci un inventar al obiectelor posibil bacoviene, un fel de talcioc în care duhneşte vechitura şi lălâie romanţa unor existenţe vagi diluate în siropul sentimentelor trăite cu încetinitorul”. Spunând altfel, Ovidiu Genaru este bacovian doar în creionarea unei atmosfere cu vagi elemente preexistente la înaintaşul său în urbe, ca un arhitect al unui oraş urmând firesc predecesorului său, păstrând vag câte ceva din vechile linii, dar adăugând mereu altele noi, mai îndrăzneţe, fireşte, mai jucăuşe, mai insolite, cu aceeaşi fină ironie. Să exemplificăm: „Speram într-o tihnă fără miniştri/şi-un haos mai cald./Cu umbrela dau găuri în ploaie./Noaptea mi-am fiert lacrimile ca să obţin esenţa aceea/am reuşit un splendid cogniac de lacrimi.//Era o speluncă acolo şi voi aţi ratat-o./An sterp la Bacău an alcoolic”. Sau: „Ea cânta la pian aplecată/Şi muzica o-mprejmuia în cercuri/ca şi cum în apă când arunci/o mierlă într-o zi de miercuri.//Pianul nu era în odaie şi nu/era nimeni doar câteva scaune/pe care aţipiseră umbre/friguroase din nordice saune”.

         Ovidiu Genaru este poetul monotoniei atotcuprinzătoare, de la margine de oraş, din mahala, repetându-şi – fără a deveni redundant şi nici manierist – elementele care alcătuiesc ansamblul heraldicii poetului: „motanul nocturn care toarce subconştientul”; „chipurile palide” de la băutul ceaiului, „mahalaua mirosind a lavandă turcită” (excelent!); „gri formă a catedralei noastre”; desenând în sfârşit un Graffiti cu o ceaşcă de cafea: „Locuiesc la etajul 8. Pe faţadă/am încrustat stema casei: o ceaşcă de cafea cu buza subţire/Am cercetat heraldica. Simboluri militare/arme trufie ducate. Cuceritori/şi învinşi pe scut sau sub scut. Adâncimi în urmaşi./Un lanţ de sânge./Un viitor pierdut./O ceaşcă de cafea cu buza subţire. Nu aur/nu emailuri. O modestă imagine/care să-i placă şi lui Dumnezeu. Cafeaua/o bem dimineaţa împreună după orele 9./Dacă urci/urmăreşte pe scări sursa aromelor. La capăt/sunt eu. Intră fără să suni.//Am nevoie de umbre.” Poetul are chiar un text intitulat Monotonia, unul care-l reprezintă: „Pe la noi iarna vine ca un ocean/miroase a rufe geruite/şi abia o lumină de chibrit pentru toată Siberia.//Vai vouă care visaţi o lume nouă/în oglinda retrovizoare irizează inevitabilul ieri/şi iarăşi stăm la taifas cu perfecţiunea/sterilă. Din nou adormim.//Cu migală monotonia creează/perlă sau/unghie”. Ei, dar cu atât mai mult îl reprezintă poemul intitulat Concret, un fel de artă poetică scrisă pe linia subţire a unei autoironii remarcabile: „Prin mohorâte cartiere cu oberlight persoane secrete/rod cotoare de vise în beznă/Sau fluieră/sau atârnă tablouri cu fericiri/sau zac de prea multă iubire./De ce spionezi/Genarule/Eşti un Cehov de Moldova ţi-a lipit pe frunte/eticheta asta Măria sa Critica/Nu prea zărim în poemele tale microbii durabili ai eternităţii.//Ei şi/pagubă-n ciuperci!” Da, e un răspuns cordial persiflant criticilor care – la pachet cu Petre Stoica şi Emil Brumaru şi alţii asemenea – l-a categorisit drept poet „minor”. De-am mai avea noi în generaţia tânără asemenea poeţi minori!

         Ovidiu Genaru este poetul şaizecist care face legătura organică între poezia interbelică şi cea optzecistă. Din poezia de dinaintea lui O. G., descoperim amestecul de suprarealism cu expresionism: „…prin cerul cărunt/trece o mierlă cu o mireasă în cioc/încălzind blajinul haos…” Iar cu optzeciştii are în comun ludicul, cotidianul, ironia, precum în acest Lapsus: „Mintea cea proastă: tocmai traversam/strada dincolo/unde tot eu nerăbdător fluierând aşteptam vizavi//tot eu/uimit că deja ajunsesem venit din alte sosiri./Când m-am întors n-am mai găsit pe nimeni”. De altfel, chiar titlul volumului şi, implicit structura acestuia, îl arată pe octogenarul Ovidiu Genaru ca fiind precursor şi congener în acelaşi timp al optzeciştilor. Din acest punct de vedere, al evadării poetului din spaţiul compact, omogen al colegilor de generaţie îl urmează pe Nichita Stănescu, infirmând teoria că poezia optzeciştilor a fost o schimbare de paradigmă după şaizecişti, o rupere tranşantă. Ei bine, se observă în acest recent volum al lui Ovidiu Genaru că lucrurile sunt mai nuanţate. De altfel, mobilitatea discursului liric la Genaru este pe cât de uimitoare, pe atât de prodigioasă, menită parcă spre a deruta cititorii, dar mai ales pe critici. Nonconformismul este cuvântul său de ordine, nostalgia este una ieşită din comun, anormalitatea culturală a zilelor noastre este întoarsă pe dos din două cuvinte şi trei versuri: „Cleiosul azi răsfrânt ca tusea în somnolenţa/unei săli de aşteptare/După barbarii învinşi vin alţi năvălitori mai proaspeţi.//Atunci/topiţi bibliotecile să facem din ele iar păduri.//Vom scrie pe ziduri./Vom deranja armonii./Vom desena suflete.” Iată, apoi, un Genaru empatic-ludic, în veritabil stil optzecist: „Chiloţeii tanga imprimaţi cu versuri de nichita/pe faţă pe verso/reliefează un/iepuraş parfumat cu brumaru./Un păhărel cu alcool mureşan doar aşa/ca să-i sticlească ochii swarowski./Ceva flori de câmp în sutienul de firmă Genaru.//O recunosc/este ea plictisită/citind pe plajă jurnalul seducătorului.//Puah ce anacronic!”

         Titlul cărţii nu este unul pur şi simplu jucăuş. El deschide o structură atent şi acribios urmărită de poet.

         Secţiunea Graffiti îmbină din loc în loc mici poeme în poem, de o imagistică extraordinară, cu totul memorabilă: „Un amărât de provincial ca noi toţi poate/ceva mai autentic mai păgubos/mai dezarmat ca să nu spun mai părăsit/şi care fuma abuziv/şi enorm încât/luna/când îi trecea prin plămâni arunca pe ziduri un spectru ca la Roentgen.”( subl. DAD). Din această secţiune, un poem este antologic şi reprezentativ pentru cel mai recent Ovidiu Genaru cel alunecos. Nu pot decât să-l reproduc integral – Graffiti idilic: „Pe tivul unui gard de trei nuiele cocoşii/transmit telexul:/se botează cuprinderea cu fraged.//Fluturii bat covoarele Raiului. (extraordinar poem într-un vers! n. DAD)//Între cerboaică şi cerb feromonii fac punte/ai grijă cum păşeşti pe curcubeu/lumină s-o sapi cu cazmaua.//Memorii scrise pe râuri curgând. (alte vers cu semnul exclamării! n. DAD)//Tata lucrează la obârşia lucrurilor (!; n. DAD)//Pe coline cojocul numără în barbă oile/Mama se uită prin mine/să vadă cum vine ploaia.//Prin grohotiş lunecând izvorul susură triluri/dumnezeieşti/şi pe triluri se depune carnea privighetorilor.//C-un ceai de muşeţel îmi amintesc vara./Mai ales toamna/hematiile noastre cad din arini fără soţ”. Scuzele comentatorului pentru efuziuni şi pentru citarea integrală a poemului, dar textul este senzaţional.

         Afişe-le, la rândul lor, cuprind poeme în poeme, poeme într-un vers, în două-trei, poeme cu sertare, cum ar veni: „Un târg de vechituri. Rugina îşi refoloseşte” sau „Patimile n-au trecut ele vin din incert şi sublim/din viitor se ivesc/şi/ca ursitoarele îmi prezic trecutul” sau: „S-a cuibărit în tine nostalgia. N-o alunga./E un punct de sprijin” sau: „Ne arde apa care-şi povesteşte râul” sau, în sfârşit: „Are ea un alchimist secret care preface aurul în NU”…

         Insomnii? Restul substanţial al volumului, restul metafizic-ludic ca-n aceste Indecizii care trimit, prin postmodernism, înapoi hăt!, la Ienăchiţă Văcărescu: „Nu floare nu inflorescenţă da/fiindcă mereu la dânsa înnopta/adânc în roză rufăria sa/o mână care o descheia.//Apoi petale fin desfolia/aceasta nu aceasta da//Molatecă domniţa se împotrivea/şi când să fugă rămânea”.

         Ce ziceam? Să tragem o concluzie? Că Ovidiu Genaru se mişcă nonşalant între trei generaţii, fiind un fel de punte între interbelici şi optzecişti, el fiind congener cu Petre Stoica, Emil Brumaru, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, mai puţin cunoscutul Mihail Sabin, Nicolae Turtureanu, Ion Gheorghe etc. Ei bine, prin ultimul poem – unul testamentar -  din acest volum, Genaru nu predă ştafeta optzeciştilor (care, în treacăt fie spus, în mare parte şi-au încheiat opera, dar şi viaţa în nenumărate cazuri). Ei bine, poetul şaizecist – Ultimul mohican liric de la Bacău - transmite ştafeta ironic şi nonşalant şi resemnat generaţiei poetice 2000, formată în mare parte din „vidanjori”: „Fără să ştie/omul emite un crin călător peste veacuri. Să tăiem/capul vântului să auzim pelegrinul bătând/fantomatic la porţi. Atunci rana lui se vindecă./Absenţă care-l aşteaptă/neant ospitalier. Rătăcitorul se întoarce/mereu. Ajunsul pleacă să-şi caute rana/fără de care nu poate trăi./Fie şi în fermecătorul gri de Bacău./Fie oriunde.//Poezie cu lustru epoca ta a trecut./Vrem sunet de pietriş mânuit cu lopata. Vrem/asprimi./Iubiri gonflabile. Nevrozele deriziunii./Vrem un trecut imprevizibil. Contestăm./Nu ştim ce anume. Dar vrem.//Tu ai rămas ultimul mohican liric./Îmbătrânim generaţie calofilă./Speranţa e în vidanjori?//Noapte bună. Mâine mai vorbim la o cafea”.

     Gheorghe Grigurcu, criticul de poezie cel mai bun al zilelor noastre, sintetizează exemplar în ce-l priveşte pe Genaru: „Prin exhibiţionismul asociaţiilor, sinceritatea şi imaginaţia mistificatoare, credibilul şi absurdul cooperează într-un soi de profesie de credinţă suspect de jovială, zeflemitoare, dar nu mai puţin, cu o anumită graţie demodată, datând de o jumătate de veac…”

         Om bonom, jovial, de-o mobilitate intelectuală şi artistică exemplară, Ovidiu Genaru îşi dublează aceste calităţi şi în poezie, în spiritul celebrei zise că omul e stilul. Corespondenţa aceasta dintre om şi poet este exemplară şi prodigioasă. Istoria literaturii române astfel le va înregistra.

   (cronică apărută în revista "Argeş", nr. 12/decembrie 2014).