sâmbătă, 13 decembrie 2014

Norul des de fluturi albi



                            M-am născut într-o zi belicoasă, cu mai multe războaie. Era de neevitat de altfel, pentru că nu există zi de la coborârea lui Adam pe Pământ fără măcar un război. De ziua naşterii mele, Irod cel blestemat îl decapitează pe Ioan Botezătorul, făcând din aniversarea mea, an de an, o zi de post. La 1521, turcii ocupă Belgradul, iar la 1526, între două descinderi în harem, Soliman Magnificul ucide pe Regele Ludovic al II-lea în Bătălia de la Mohacs şi transformă Ungaria în paşalâc. Şi cum este o zi norocoasă pentru turci, aceştia capturează la 1541 Buda, capitala Regatului Ungariei. La 1756, Frederic cel Mare atacă Saxonia, dând lovitura de începere a Războiului de Şapte Ani, iar la 1842 s-a încheiat Războiul Opiului prin tratatul de la Nanking, dinastia Qing acordând privilegii comerciale europenilor şi cedând Regatului Unit Insula Hong Kong. Ce ziceam eu, m-am născut într-o zi belicoasă rău. Şi pentru că victoriile din toate războaiele astea şi cele ce vor veni trebuiau sărbătorite, tot într-o zi de 29 august (la 1751) în pivniţele Castelului Heidelberg s-a terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin din lume, cu o capacitate de 221 726 de litri. După acel loc tânjeşte sufletul meu.
                                                           *
         Orice idee despre moarte este pozitivă.
                                                           *
         Mort impostor/impostor mort. 30 iunie 2014. Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de deces. Mai multe acte aduceau cu îndeobşte cunoscutele certificate de la Starea Civilă, dar fiecare se dovedea a nu fi cel aşteptat de interlocutor. Eram conştient că sunt socotit un impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna (facturi, chitanţe şi notificări) ascundea dovada…
                                                           *
         Moartea cere vieţii drepturi de autor.
                                                           *
         Irimie iese în livada din fundul grădinii cu al şaptelea păhăruţ de palincă în mână, plimbându-se cu pas încă sigur pe iarba proaspăt motocosită. Se preumblă printre vişinii copţi, ia cea mai coaptă şi mai mare şi mai frumoasă vişină şi o aruncă galeş în pahar să-i miroase frumos beţia lină. Ajuns în casă, iubita lui se preface a-l certa pentru păhăruţul în plus. El acceptă, desigur, tandrele reproşuri şi pentru împăcare o serveşte pe iubita lui cu vişina devenită între timp cât o piersică. În semn de acceptare a împăcării, iubita lui Irimie mănâncă fructul zemos (vişină/piersică)şi pe la miezul nopţii, când domnul Irimie visează îngeri albaştri levitând pe tavanul dormitorului, exact la miezul nopţii, iubita lui se stinge subit cu un zâmbet de Giocondă înmărmurit pe faţă.
                                                           *
         Nimeni nu-i profet în ţara morţii celei veşnice.
                                                           *
         Eul poetic în meditaţie sumbră, cu capul în mâinile de argint: „La picioarele tale/Se deschid mormintele celor plecaţi/Când fruntea ţi-o culci în mâini de argint” (Trakl).
                                                           *
         Zace liniştit în fotoliu şi aşteaptă sfârşitul, sfârşitul sfârşitului cel fără de sfârşit. Pare un muribund profesionist. Ca un călător care merge cu trenul de o jumătate de veac, aşteptându-l în holul micii gări, şi – fără să se uite la ceas – ştie sigur de fiecare dată cu zece secunde înainte că atunci va intra în gară,
                                                           *
         Sufletul meu este locul din trup nu-ştiu-unde localizat; dar e locul unde moartea ştie oricând unde să-i dea un semn.
                                                           *
         În dimineaţa aceea de duminică, după intrarea şi ieşirea de trei ori a pruncului din cristelniţă, preotul în odăjdii la fel de aurii ca lanurile din nesfârşita grădină a raiului pune vinul roşu în linguriţă să dea celui pur prima împărtăşanie. Înainte cu o clipă de a duce linguriţa de argint spre gura încă nevinovată, prin turla centrală a bisericuţei coboară îngerul Domnului şi strecoară în vinul din linguriţă bacteria care încă din timpul petrecerii de la restaurantul de la marginea oraşului începe să-şi facă lucrarea. Nevăzuta bacterie roade încet, cu mare răbdare, timp de mai multe sau mai puţine decenii, roade harnică şi răbdurie, nervii, celulele, neuronii, ficatul, inima, dar mai ales abate umbre mai alburii, mai fumurii, pe urmă de tot negre peste suflet. Până-ntr-o joi dimineaţa, când îngerul în aripi albastre raportează sus: misiune îndeplinită!
                                                           *
         La malul mării, la miezul nopţii, grup de leproşi ieşit din apă, umbre albe strălucind pe plaja vineţie.
                                                           *
         Speranţa în moarte: cea mai ferventă şi frecventă formă de nebunie.
                                                           *
         „Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru. Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul ei este grimasa Morţii căreia-i cer să mă mai păsuiască.
                                                           *
         Norul des de fluturi albi îmi dă târcoale pe prispă, în amurg, lin la început, apoi mai agasant. Când mi se cam ia vederea de atâta alb, suflu uşor – un zefir! – peste norul alb şi fluturii albi pornesc beţi în toate direcţiile deodată, murind în comă alcoolică unul câte unul, câte un stol, câte un norişor, până la ultimul fluturaş drăgălaş…
                                                           *
         E vineri seara şi sunt mai palid decât Isus pe cruce. Dar, beau vin cu cana de lut şi-mi fac iluzii că moartea e departe, foarte departe. Amurgul e la fel de roşu precum vinul din cană. Şi o voce de nu ştiu unde îmi spune că moartea nu e prea departe, nici foarte aproape, dar e pe ici, pe colea…
                                                           *
         Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt mort, încă gândesc. Sunt.
                                                           *
         Ion D. Sârbu, despre Patrie şi moarte: „Peştele nu îşi dă seama ce este apa (râul, lacul, marea) decât atunci când e scos din ea; nici noi nu ştim ce e Patria decât când murim. Sau, când simţim că moare ea”. Apoi, IDS trece de la general la particular: „În clipa morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce e apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig”. Hm! Conştiinţa morţii celei de pe urmă…
                                                           *
         Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al halatului medicului, sperând în sine-ţi ca acest Charon contemporan să nu te treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu. Lumina indiferentă din ochii lui aruncă un flash pe peretele holului de spital.
                                                           *
         Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre centrul steluţei.
                                                           *
         Butonând telecomanda, dau peste un politician prost şi demagog, apoi peste o fătucă ce-şi exhibă deopotrivă sânii rotunjiţi cu silicon şi prostia, peste un miliardar care înjură gros…
         Afară stă să se înnoreze şi-l aud pe Dumnezeu oftând.
                                                           *
         Norocul în viaţă? O împărţire aproximativ echitabilă între zarul cel mare şi cel de tot pipernicit. Dar, până la urmă, ce înseamnă norocul din viaţă, ce ne petrece?! În moarte, însă, norocul este etern şi deplin.
                                                           *
         Nefiind eu printre aleşi, am avut totdeauna satisfacţia de a nu dezamăgi.
                                                           *
         Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici…
                                                           *
         Antoine de Saint-Exupery a dispărut intempestiv la 31 iulie 1944 nu se ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză roşie de arţar şi a supravieţuit mulţi ani acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A murit de bătrâneţe acută cu câteva luni în urmă.
                                                           *
         În grădina aceea, Dumnezeu stă la umbra unui cireş în floare, pe un scăunel de lemn de brad, faţă în faţă cu Emil Cioran. După cum se privesc şi după cum îşi vorbesc, pare că domnul de la Răşinari şi Paris l-a primit în audienţă pe Creator, pentru a-i explica pe îndelete neajunsul de a te fi născut. În timpul acesta, sub cer, creaturile – la umbra blocurilor înalte de 117 etaje – la un pahar de whisky, încearcă să-şi explice neajunsul de a depinde de barilul de petrol şi de kilowatul oră.
                                                           *
         Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.
                                                           *
         Titlu de editorial de Florin Iaru: Moartea nu ştie carte! Hm! Florine, Florine, cum o subapreciezi tu pe doamna aceea mai mult decât titrată!...
                                                           *
         Dinspre est vine un ger care-i face oasele de sticlă, de oţel şi sticlă, şi-i clănţănesc dinţii încât îi cad unul câte unul şi-i scuipă cu un vag sentiment de uşurare. Când mica ceată de îngeri apare, nu se miră neam că au de luat un ştirb resemnat, dacă nu şi puţin bucuros.
                                                           *
         Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră ca o fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.
                                                           *
         - Hai la marginea oraşului, va trece Moartea pe un cal alb în galop. Un adevărat eveniment.
         - Mulţumesc, nu pot veni. Trebuie să merg la o bere pe-o terasă. Şi apoi, cal alb în galop am văzut şi alaltăieri.
                                                           *
         Proiecţia morţii celei veşnice este singura scuză pe care o invocăm pentru viaţa cea – admitem! – trecătoare.
                                                           *
         Cocteau: „Ecrire, c’est tuer la mort”. Hm! Ucizi moartea scriind. Ce simplu e pentru scriitor; şi ce arogant! Dar a compune muzică, a picta, a construi case şi a planta livezi – toate astea de ce n-ar fi metode de ucidere a morţii?
                                                           *
         Să reformulăm: Spune-mi cum vrei să mori ca să-ţi spun cine eşti şi cine nu vei fi.
                                                           *
         Un critic îi urăşte pe scriitorii pe care-i comentează. E ca un medic ce-şi urăşte pacienţii care-i dau pâine albă de mâncat, îi dau chiar de două ori: o dată în salariul de la Casa de Sănătate şi încă o dată direct, prin plicul pe care i-l strecoară în buzunarul larg al halatului. Criticul acesta arogant şi rău îmi sugerează un preot care-i urăşte pe mirii şi naşii de la nuntă şi pe copiii de la botez, ba şi pe enoriaşii care tocmai au murit şi de pe urma cărora aduce la familie bani, fripturi, cozonaci şi colivă.
                                                           *
         Gheorghe Grigurcu vede în sinucidere „desăvârşirea autocriticii”. Ar fi vorba de o moarte morală.
                                                           *
         Din limpedea apă verzulie a Mării Egee iese – în amiaza de vară – o neagră şi lenevoasă melancolie. Melancolie de moarte lentă.
                                                           *
         E o femeie atât de frumoasă că mă topesc tot în momentul în care-mi intră pe uşă. Nu sunt şocat nici o secundă că-mi tulbură intimitatea. Ba, nu sunt şocat nici când îmi spune zâmbind atât de dulce că trebuie să cam plec, gata, s-a cam terminat cu chinul acesta plăcut. O privesc fascinat şi sunt gata să las totul în urmă, fără regret, fără ură şi fără răzbunare, fără tânguire sau suspin. Mă uit în urmă, o văd zâmbind cumva dumnezeieşte şi sunt gata de drum, numai şi numai de dragul acestui chip.

  (Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în revista Conta/octombrie-decembrie 2014)
                                                         

7 comentarii:

stephan edward spunea...

pur şi simplu, minunat !
vă mulţumesc

Augustin spunea...

Şi eu mulţumesc pentru lectură!

Anonim spunea...

Maestre DAD, curtoazia DVs, înspre coana Moarte, e dezinteresată ? Nu de alta, dar şi mie îmi place, când dă cu coasa, omul se simte atins de graţia divină... de unde şi impresia mea că, nevăzuta, face parte din ceata îngerilor lui Dumnezeu, asumându-şi o misiune ingrată (ca şi Iuda) de a aduna de pe jos (pământ) pe cei căzuţi precum merele piticeşti şi a-i întoarce la slava împărăţiei cereşti...
Felicitări pentru formula pe care aţi găsit-o pentru a o preamări !

Augustin spunea...

Mulţumesc pentru vizită. Este interesantă viziunea dvs. a omului cu coasa. Brr!

stefan s. spunea...

...Îngerul și bacteria din potir...
...Dumnezeu în audiență la Cioran!...
...caii albi ai morții și ai sorții...

...Și-l aud pe Dumnezeu oftând!
Aveți mare dreptate, aici nu mai este vorba doar de poezie: Domnul oftează din toți rărunchii, că are de ce...

Fericit că am trecut și am citit.
Gândul la moarte ne face să privim viața la modul serios...
Gânduri bune și spor la scris și în toate!

Augustin spunea...

Eu mulţumesc pentru vizită.
Eu încerc să mă încurajez gândind la moarte pentru a nu privi viaţa foarte serios!...
Să auzim de bine! Că e loc!

Şerban Tomşa spunea...

Literatură mare, cu adevărat! Ești un scriitor imens, dragul meu. Câtă frumusețe e în textele Domniei Tale și ce bucurie trăim, citindu-le! Sunt uluit, fermecat. Felicitări din toată inima! Abia aștept să văd cartea.