Ultimul mohican dintre prozatorii şaizecişti ai Câmpiei Dunării

         În fond, Mihai Vişoiu este un autentic prozator şaizecist, şi asta nu doar după vârstă, dar şi după debutul în revistă. N-a avut însă destinul congenerilor săi din mănoasa câmpie (epică) a Bărăganului, adică a lui Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Constantin Ţoiu, Ion Băieşu, D. R. Popescu (mă rog, D. R. fiind mai de la vest, dar tot din câmpia română). De ce? Pentru că Vişoiu a făcut presă la cotidian judeţean, dar mai ales la Scânteia, cotidianul cotidianelor partidului comunist. Scria proză cu toată credinţa, dar mai ales scria zilnic la ziar, ceea ce îl recomanda public în special drept jurnalist, într-o vreme când meseria aceasta era apreciată şi temută, corespondentul Scânteii fiind temut de multe ori de însuşi primul secretar al judeţului. Aşa se face că Mihai Vişoiu era perceput public drept corespondentul Scânteii din Bărăgan, mai puţin prozator. Deşi era un autentic narator cu biografie de tip american gen Hemingway: născut în mahala ploieşteană, boxer la Galaţi, jurnalist pe teme de agricultură şi deopotrivă pe teme de sport; în manualul de jurnalism al faimosului profesor Mihai Coman, autorul nostru figurează drept exemplu şi bibliografie obligatorie la capitolele de ştire sportivă şi de reportaj de la un eveniment internaţional.

         Acestea fiind circumstanţele vieţii şi carierei prozatorului Mihai Vişoiu, el publică acum, la 75 de ani, volum după volum, cu structuri diferite, tocmai aici ieşind în relief şi calităţile, ca şi minusurile autorului, dar cu – de multe ori – cam aceleaşi texte; după modelul congenerelui său Fănuş Neagu, acesta fiind de altfel prieten de-al său, cu care seamănă şi în privinţa caracterului, Vişoiu fiind un om de o mare sensibilitate pe care o ascunde, pozând în dur şi colţos, făcându-şi „autoportretul” într-un Testament literar şi nu numai: „…nea Mişu care nici înainte n-a fost tovarăş, nici acum domn, care a intrat în piaţă nu cu legitimaţia de ziarist, ci cu bani în buzunar, cu bună ziua, să trăieşti şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate”. Şi mai lasă vorbă fiicei sale prin acest testament de om care doreşte să fie dus la loc de veci în sicriu închis, pentru a nu putea nimeni să se laude că l-a văzut mort pe Mihai Vişoiu: „În ce priveşte pomenile, să mi le facă în continuare aşa cum mi le-am făcut în viaţă de douăzeci de ani, la azilul de bătrâni, singurul loc unde am fost aşteptat de Paşti şi de Crăciun ca unul de-al lor, care le cunoaşte suferinţele. Perverşii, jucătorii de alba-neagra să se respecte şi să nu încerce să se dea ca foşti prieteni cu nea Mişu. Mişu, Mişu cel care s-a născut pe Malu Roşu şi a zis de câte ori a ajuns în mahala bună ziua şi sărut mâna la ţigani şi români deopotrivă, îi aşteaptă pe apărătorii lui, oamenii străzii şi ai necazurilor, să scuipe lichelele care vor încerca să facă pe artiştii şi pe îndureraţii…”

         Cel mai recent volum al său se numeşte Viaţă cu lupi, bani şi moarte (Editura Axis Libri, Galaţi, 2014) şi cuprinde microschiţe, povestiri şi nuvele. Ziceam de microschiţe? Ce gen este microschiţa? La Mihai Vişoiu ea este, de obicei, o proză ultrascurtă, una aforistică, in nuce. Citez una care-l caracterizează, intitulată Noi: „Pe toate pământurile, oamenii numără stelele. Noi, românii, feciori şi nepoţi de ciobani, cărora lupii le-au mâncat oile, le păzim să nu cadă”.

         Sentinţa „Stilul e omul” se potriveşte mănuşă la Mihai Vişoiu. El are darul de crea o lume autentică din doar câteva pagini sau din doar câteva fraze, cu accente orale, frust, după cum e şi el ca om, crud la suprafaţă, ultrasensibil în sine, creează o lume din câteva fraze precum marii graficieni doar din câteva linii. Proza lui este hiperrealistă, ocupând o plajă dinspre reportajul literar până la portretele de personaje reale sau articole care iniţial au fost publicate în Flacăra în anii’80. O scenă sau o întorsătură de cuvânt sau pur şi simplu o replică îi ajung pentru a aşterne o microschiţă cu un om autentic, dintr-o bucată, o proză fără note false, fără ipocrizii şi alte asemenea chestii dubioase şi artificiale. Pentru a-l cunoaşte mai bine pe prozator, mai citez o microschiţă, Fără umbră: „După ce l-a lăsat să se încheie la toţi nasturii, Sandu l-a apucat de piept şi l-a împins la perete până l-a lăsat fără umbră. Îi spunea scrâşnind: - Îţi aduci aminte, mă, ce erai? Ai uitat când împărţeam cu tine pâinea mea şi foamea ta? Când te-am lăsat în seara aceea singur, ai avut noroc că m-am întors la timp. Ospătarul striga c-a prins un hoţ. Băgaseşi în sân faţa de masă. L-am luat deoparte şi l-am rugat: „Iartă-l, nea Costică!” – fiindcă îl cunoşteam. „E amărât, n-are cearşaf. Dă-i două palme şi iartă-l”. Mi-a zis să te cârpesc eu. Ştia că am făcut box şi ar fi vrut să te vadă făcând tumbe dintr-un pumn. Ţi-am dat două palme. Aşa, de ochii lumii, şi te-am scăpat. De ce mă obligi, mă, să-ţi amintesc de toate astea, acum, când mi-eşti şef?”

         O secţiune importantă a cărţii o reprezintă povestirile cu boxeri. Personajele din lumea boxului sunt oameni suciţi şi imprevizibili, dar mai toţi oameni cu suflet mare, cu viaţă personală, cu îndoieli şi dureri, cu sentimente amestecate, suferind nespus că toţi căruţaşii, şoferii şi bătăuşii din mahalale îi percep şi-i aşteaptă în ring ca pe nişte brute. Preceptele boxului le repetă prozatorul ori de câte ori i se iveşte ocazia în cărţi şi-n existenţă, reguli pe care le extinde la viaţă în general: să nu-ţi loveşti adversarul pe la spate sau sub centură, să nu-l calci în picioare când e căzut, ci să mergi în colţul neutru, să nu te arunci apoi orbeşte pe el până nu-şi pune braţele lumânări (în gardă, adică), iar dacă ieşi victorios să nu spui niciodată că l-ai bătut, ci că v-aţi bătut.

         Nu sunt de neglijat textele despre ţărani. Este adevărat că acestea sunt mai aproape de reportajul literar decât de povestire sau nuvelă. Aici, Vişoiu pune patos, e aliatul ţăranului în chinul lui milenar, îl înţelege perfect, el i-ar putea răspunde cu frusteţea ce-l caracterizează personajului din Răscoala lui Rebreanu: „Domnule, eu ştiu cine e ţăranul român!” Ion Băieşu, congenerul prozatorului Vişoiu, a scris cândva o povestire intitulată Sufereau împreună. Un bărbat tânăr devenise alcoolic şi se lupta din răsputeri să-şi învingă viciul. Promitea şi-şi promitea mereu să se lase de alcool. Iar soţia sa iubitoare era alături de el. Nu-l certa, nu-i făcea reproşuri, dar era sufleteşte alături de el în lupta aceasta. Sufereau împreună. O serie întreagă de texte despre ţărani a lui Mihai Vişoiu ar putea fi oricând strânsă sub copertele unei cărţi sub titlul Sufereau împreună, de data asta nu tânăr alcoolic şi tânără soţie iubitoare, ci ziarist/prozator – ţăran. Iată un fragment dintr-o proză apărută în 1986, o proză despre „conlucrarea” dintre ţărănime şi clasa muncitoare, o proză în care, şi în acei ani, Vişoiu punea accent pe uman, pe sufletesc: „A mers într-o fabrică unde directorul, un inginer tânăr, se purta cu muncitorii de parcă lucra pe moşia lui. A încercat să rezolve scrisoarea, arătându-i că trebuie să respecte democraţia socialistă. Directorul l-a ascultat ce l-a ascultat, apoi a bătut cu pumnul în masă şi i-a spus: - Mult v-a mai trebuit să învăţaţi ce este democraţia socialistă! Tu, care l-ai băgat în gospodărie pe tata cu forţa şi l-ai ameninţat că-l treci la chiaburi, ai curajul să vorbeşti de democraţie, să-mi dai mie lecţii?//Nea Mitică i-a spus că dacă tată-su nu-l asculta, el n-ar fi ajuns inginer şi acum director. Inginerul i-a râs în nas: - Te pomeneşti că vrei să-ţi şi mulţumesc! Ce, ai învăţat tu în locul meu? /…/Nea Mitică s-a ridicat şi a plecat. În drum spre oraş, că a plecat pe jos, a căzut. A căzut cum cad ostaşii de rând din linia întâi. Odată pentru totdeauna…” Numai şi acest fragment ne arată că MV nu e tezist. Cine este vinovat dintre cei doi, cap de ţărani sau director de muncitori? Ei?

         Mihai Vişoiu este implicit un moralist, tot aşa, cum spuneam mai sus, dur la suprafaţă, profund uman în interior: „S-au bătut până cel mic a uitat să mai dea, iar cel mare să mai sufle./Cel mic şi-a adus aminte că sunt fraţi şi-a aflat mila./A dat să-l ridice şi i se părea mai greu decât ştia el. Acum era moale de parcă nu mai avea oase. Moliciunea asta l-a speriat. L-a luat cu frig./A strigat:/- Suntem fraţi, Petre, să nu mori, mă, avem copii!” Atmosferă care te trimite înapoi la Abel şi Cain, la Romulus şi Remus etc.

         În povestirea care dă titlul volumului – Viaţa cu lupi, bani şi moarte – un casier cu banii de Crăciun ai muncitorilor de pe-un şantier, traversează într-o noapte o pădure într-o sanie trasă de un cal. La un moment dat, este atacat de o haită de lupi. Omul a aprins bancnotă după bancnotă, în ordine crescătoare, de la cea de o mie de lei până la cea de cinci mii, să sperie fiarele, dar până la urmă este răpus: „A treia zi de Crăciun, de Sfântul Ştefan, în locul unde-l hărtăniseră lupii, jandarmii au găsit cataramele în care ţinuse banii, tocurile cu blacheurile strălucind în soare de la bocancii pe care de doi ani îşi zicea c-o să-i schimbe, că o să-şi cumpere alţii şi multe zdrenţe. Toate cu cenuşa rămasă în urma banilor arşi”. O tragedie exemplară într-o singură pagină de carte.

         Dar, de departe, cea mai bună povestire din volum – dacă nu din toată opera lui Mihai Vişoiu - este Dragoste mare cât o cruce, povestire de dragoste din mahala, pentru care Eugen Barbu, de pildă, dacă a cunoscut-o, l-a invidiat până la moarte. Povestirea românească de dragoste din mahala perfectă? Este aceasta a lui Mihai Vişoiu.

         Mihai Vişoiu este un epicureic, unul care a cunoscut viaţa în extremele ei, alegând desigur ce-l poate face fericit pe un om, este şi un tip moral, de caracter, şi, în fine, un prozator inegal, necunoscător impecabil al compoziţiei narative, dar salvat de un talent nativ ieşit din comun.