Ion Cristofor este poet,
eseist şi traducător optzecist format în cadrul faimoasei grupări Echinox de la
Cluj. Ca majoritatea colegilor de grupare,
el publică relativ rar volume de poeme, presărate printre alte cărţi de critică
şi istorie literară, eseuri, interviuri culturale etc. O face dintr-un acut
simţ al valorii, din grijă pentru lucrul estetic bine croit. O dovedeşte şi cu
recentul volum de poeme Orchestra de jazz
(Napoca Star, 2012), volum eterogen
tematic, dar exemplar de unitar axiologic; de remarcat cartea şi ca obiect, de
la format, la ţinuta grafică şi la pictura care ilustrează prima copertă,
pictură care aparţine tot autorului.
Poezia care se impune aici
este cea cu tematică socială. Trebuie precizat însă de la început că aceasta nu
e desprinsă de lirism, ba că e profund lirică: „Ca licuriciul se aprind şi se
sting/Speranţele şi vieţile noastre.//Vieţile goale ca haina ce se zbate în
vântul serii/Pe sfoara de rufe din curte”. Nu dispare lirismul adevărat nici
măcar când poezia aceasta ia accente de pamflet, nici când tristeţea sfârşeşte
treptat în revoltă: „E sigur că la început a fost cuvântul/dar la sfârşit am
fost cu totul copleşiţi/de vorbăria falşilor profeţi.//Acum cei ce nu ştiu
scrie au început să dicteze/din totdeauna dictatorii s-au ales dintre
semidocţi/dintre hăhăitorii dotaţi cu o prostie enciclopedică.//Cu atât mai
mult cu cât prostia/nu pleacă niciodată-n exil./Pretutindeni este ţara şi casa
ei primitoare./Aici tăcerea e de aur./Negoţul se face cu marfă şi
vorbe./Proştii au partide, au parte./Doar adevărul şi înţelepţii umblă cu
capetele sparte.”
Lumea poeziei lui Ion
Cristofor cuprinde: moartea, melancolia, toamna, tristeţea, mierla neagră (a
lui Trakl!?) şi, peste toate acestea, tronează – trist, dezabuzat, resemnat –
Dumnezeu. O lume de poet (neo)expresionist în care „viaţa iată s-a dus/ca un
trandafir trecut prin maşina de carne”, unde „casele se aud cum respiră/când
sufletele muribunzilor ies prin coşul caselor ca un fum”, unde „pe lama
ghilotinei/bucuroasă ţopăie mierla neagră” şi, în fine, unde un pitic „ne
întreabă dacă mai vrem ceva/dar toţi dăm din cap în semn de refuz/poate doar o
bucată din urechea neantului…” În acest punct mai merită să fie reprodus şi
acest Zeu cu cap de porc, poem
antologic: „O, Doamne, stăteam pe marginea mării/privind cum marea ta
singurătate înghite singurătatea mea/singurătate mai măruntă decât peştii/ce
scapă prin iţele năvodului.//Tocmai despărţeam apele învolburate cu
toiagul/îndemnându-mi fraţii de sânge să calce pe urmele mele/când timpul sau
zeul cu cap de porc/întunecatul miticul zeu/mi-a făcut semn că deşertul nu e
dincolo de ape/ci în mine/în faţa şi în spatele meu”.
Acest text face trecerea la
psalmii lui Cristofor, nu mulţi, dar memorabili, precum cel de la pagina 121,
pe cât de „conformist”, pe atât de pur ca mesaj şi impecabil stilistic.
În sfârşit, Ion Cristofor are în acest volum şi câteva
poeme de dragoste, adevărate tablouri în mişcare, cu imagini plastice de
pregnanţă, aici având o contribuţie probabil şi pictorul cu acelaşi nume:
„Buzele tale/pe marginea ceştii de cafea/se zbăteau ca un fluture roşu.//Atunci
am rostit pentru tine/toate cuvintele de dragoste din dicţionar/şi nici unul nu
s-a făcut om.//După asta s-a lăsat seara/draga mea/şi peste oraş s-a ivit luna
nouă”.
Orchestra de jazz este un volum, cum
spuneam, fără scăderi valorice, cu poeme bine rotunjite, dar şi cu mulţime de
versuri memorabile. Ion Cristofor este unul dintre puţinii poeţi de astăzi ale
cărui versuri le poţi cita, fie şi rău intenţionat, scoase din context, fără
să-l poţi compromite. Răsfoieşti cartea încă o dată în semn de bun rămas şi-ţi
sar în ochi pretutindeni versuri, sintagme, imagini de un lirism de înaltă
clasă: „ca un enorm crab roşu/dintre dealuri dintre arbori şi pietre se ridică
luna”. Sau, exprimând sentimentul de zădărnicie al scrisului: „bătrân
versificator al spaimelor comune/te simţi deodată inutil ca papionul la gâtul
unui cerşetor/inutil ca orificiul flautului ruginit…” Apoi, privitor la
istorie: „veacul foşnea ca un lan/plin de oase şi cranii”. Revenirea la
actualitatea cotidiană: „Pasărea şi copacul îmi dau bună dimineaţa.//Sunt ca o
grădină în care în loc de flori/se adună promisiunile guvernului”. Şi: „Pe
trepte de marmură toamna rostogoleşte acum/fructe putrede mumia unui copil
ţeasta unui rege…” În sfârşit, versuri de înaltă rezonanţă expresionistă:
„Dumnezeu se spală pe mâini/într-un ocean de sânge/în iezerul din crăpătura
unui nor…”
De mult n-am mai citit o
carte atât de frumoasă despre lucruri atât de triste.
Un comentariu:
E bine ca ati citit ceva frumos. eu acum m-am intors de la un concert de vioara sustinut de violonistul DM si Cvartetul de Coarde al Filarmonicii din B. Si este o luna superba si mi-am amintit cateva versuri:,,...a ieşit luna rotundă, plină de iarbă şi iarba creştea şi se întindea pe pământ.
Tata a ridicat coasa şi a tăiat-o şi iarba a crescut la loc.
- Las-o ! a zis mama. Nu o mai tăia. Poate nu mai vedem drumul spre casă.''
Da, Cioran avea dreptate:,, tot ce nu e poezie, mistica sau muzica, este tradare''
Trimiteți un comentariu