Gradul zero al emoţiei

          Am citit recent două volume de poezie de Nicolae Prelipceanu: o antologie de autor (în colecţia Opera Omnia a editurii ieşene Tipo Moldova) cuprinzând o creaţie poetică de 45 de ani (poate fi percepută şi ca o retrospectivă la împlinirea luna aceasta a unei vârste rotunde, de neconceput, de altfel, pentru cine-l cunoaşte pe poet, urmele anilor fiind invizibile) şi un volum original – la pierderea speranţei (Casa de pariuri literare, 2012). Aleg să scriu câteva rânduri despre acesta din urmă. Poate că, de fapt, aş scrie cam aceleaşi lucruri şi despre antologia de la Tipo Moldova, şi asta pentru că e vorba de acelaşi gen de poezie, pierderea speranţei fiind din acest punct de vedere, parte a întregului, iar a scrie despre parte este egal cu a scrie despre întreg, nu-i aşa….

         Este vorba, trebuie spus din capul locului, nu atât de o manieră poetică, dar mai curând de o consecvenţă structurală, funciară. Prelipceanu a optat de la început pentru calea raţională a discursului poetic (era să scriu liric, cuvânt care-mi atrage imediat nişte rezerve în a-l aşterne). El contrazice celebra sentinţă că poezia nu se scrie cu idei, ci cu cuvinte. Cuvinte foloseşte, desigur, şi Prelipceanu în aşternerea poemelor sale, dar oricum le-ai monta, ele tot idei dau: poetice, ce-i drept, dar idei, ci nu discursuri lirice în transă, menite a stimula emoţia unor cititori slabi de înger sau dependenţi de muzica unor ritmuri şi rime. Tăietura austeră stilistic a acestei poezii este în permanenţă controlată de o acută luciditate, de o raţiune cu ascuţiş de bisturiu, care îndeobşte este respinsă de poeţi. Dar, aş zice că, mai mereu, cu cât poetul e mai lucid, mai cerebral, cu atât lumea imaginată de el e mai întunecată, mai tristă, mai neagră, mai în spiritul titlului volumului de faţă, adesea lumea aceasta fiind întoarsă pe dos ca o mănuşă, de pildă una în care nu omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, ci Domnul după acelea ale omului/oamenilor: „dumnezeu se uită în oglindă/el vede ceva care-l dezgustă îl îngrozeşte/în spatele oglinzii e chipul meu al tău al ei al tău al meu/al ei/în fine o sinteză a trăsăturilor fizice şi morale/ale omului cel mai de preţ capital/ale omului ce frumos sună acest cuvânt/ale omului trestie gânditoare…”

         Lectura pierderii speranţei trebuie pornită de la pagina 17, cu insolitul şi dezolantul tablou al şcolii bătrânilor: „şi aşa începe şcoala pe la întâi octombrie/al fiecărui an/când toţi bătrânii se aşază cuminţi în bănci/iar copiii încep să-i înveţe cum se trăieşte/şi cum se dobândesc nişte amintiri mai curate/mai pure mai dure/mai cinstite mai bine simţite”.

        Programatic, poetul mărturiseşte undeva: „tristeţea e meseria mea”. O putem înregistra ca pe o artă poetică dezvoltată nu atât de grav cum ne-am aştepta de la o asemenea sentinţă, ci rece, cerebral, ca să nu zicem la modul cinic, filosofic vorbind, cu ironie reţinută, îngheţată precum în cuprinzătoarea lume a morţii: „iarna îşi ia cortegiul ei de morţi/oameni şi câini păsărele pisici grauri şi porumbei/vine primăvara cu floricele şi păsărele/pleacă şi ea cu cortegiul ei specific/şi vara şi toamna la fel/cresc recoltele/creşte pib-ul morţii/suntem pe cele mai înalte culmi/locul întâi pe lumea cealaltă”.

        Dar, şi tema poeziei şi poetului e abordată din aceeaşi perspectivă sceptică, sumbră, Nicolae Prelipceanu imaginând un poet automat, care „continuă să scrie şi după ce poetul cel viu/nu mai are puterea s-o facă”, poet automat programat ca urmaş al poetului din carne, sânge şi oase după ce acesta va dispărea. Nu se întrevede, cum ziceam, vreo lumină nici peste lumea poeziei, a poetului: „aşadar nu mai e nici o speranţă/nu-ţi mai poţi prelungi viaţa şi poezia/nici cu mijloacele lumii moderne/pe care ea le face ea le desface/renunţă şi taci/dispari fără urmă/ia-ţi cu tine plăcile şi sârmuliţele/toată fierăraia aia fină/din care te făceai că eşti compus/şi mai ales şterge-ţi minuţios/numele/din catalogul poeţilor/vii şi morţi”.

       Nicolae Prelipceanu este un poet singular în cadrul generaţiei sale, nedepistându-i-se maeştrii, e adevărat că nici discipolii, nici măcar epigonii; e auster stilistic, mai deloc preocupat de sentimente şi emoţii, nici savuros şi nici spectaculos, poate doar autorul unui spectacol poetic al raţiunii şi lucidităţii. Mesajul său este închis într-o sferă de oţel de care te apropii, ca cititor, pentru aflarea unor predicţii ştiinţifice şi culturale.