O carte frumoasă despre o lume tristă

         Ion Cristofor este poet, eseist şi traducător optzecist format în cadrul faimoasei grupări Echinox de la Cluj. Ca majoritatea colegilor de grupare, el publică relativ rar volume de poeme, presărate printre alte cărţi de critică şi istorie literară, eseuri, interviuri culturale etc. O face dintr-un acut simţ al valorii, din grijă pentru lucrul estetic bine croit. O dovedeşte şi cu recentul volum de poeme Orchestra de jazz (Napoca Star, 2012), volum eterogen tematic, dar exemplar de unitar axiologic; de remarcat cartea şi ca obiect, de la format, la ţinuta grafică şi la pictura care ilustrează prima copertă, pictură care aparţine tot autorului.

        Poezia care se impune aici este cea cu tematică socială. Trebuie precizat însă de la început că aceasta nu e desprinsă de lirism, ba că e profund lirică: „Ca licuriciul se aprind şi se sting/Speranţele şi vieţile noastre.//Vieţile goale ca haina ce se zbate în vântul serii/Pe sfoara de rufe din curte”. Nu dispare lirismul adevărat nici măcar când poezia aceasta ia accente de pamflet, nici când tristeţea sfârşeşte treptat în revoltă: „E sigur că la început a fost cuvântul/dar la sfârşit am fost cu totul copleşiţi/de vorbăria falşilor profeţi.//Acum cei ce nu ştiu scrie au început să dicteze/din totdeauna dictatorii s-au ales dintre semidocţi/dintre hăhăitorii dotaţi cu o prostie enciclopedică.//Cu atât mai mult cu cât prostia/nu pleacă niciodată-n exil./Pretutindeni este ţara şi casa ei primitoare./Aici tăcerea e de aur./Negoţul se face cu marfă şi vorbe./Proştii au partide, au parte./Doar adevărul şi înţelepţii umblă cu capetele sparte.”

         Lumea poeziei lui Ion Cristofor cuprinde: moartea, melancolia, toamna, tristeţea, mierla neagră (a lui Trakl!?) şi, peste toate acestea, tronează – trist, dezabuzat, resemnat – Dumnezeu. O lume de poet (neo)expresionist în care „viaţa iată s-a dus/ca un trandafir trecut prin maşina de carne”, unde „casele se aud cum respiră/când sufletele muribunzilor ies prin coşul caselor ca un fum”, unde „pe lama ghilotinei/bucuroasă ţopăie mierla neagră” şi, în fine, unde un pitic „ne întreabă dacă mai vrem ceva/dar toţi dăm din cap în semn de refuz/poate doar o bucată din urechea neantului…” În acest punct mai merită să fie reprodus şi acest Zeu cu cap de porc, poem antologic: „O, Doamne, stăteam pe marginea mării/privind cum marea ta singurătate înghite singurătatea mea/singurătate mai măruntă decât peştii/ce scapă prin iţele năvodului.//Tocmai despărţeam apele învolburate cu toiagul/îndemnându-mi fraţii de sânge să calce pe urmele mele/când timpul sau zeul cu cap de porc/întunecatul miticul zeu/mi-a făcut semn că deşertul nu e dincolo de ape/ci în mine/în faţa şi în spatele meu”.

        Acest text face trecerea la psalmii lui Cristofor, nu mulţi, dar memorabili, precum cel de la pagina 121, pe cât de „conformist”, pe atât de pur ca mesaj şi impecabil stilistic.

         În sfârşit,  Ion Cristofor are în acest volum şi câteva poeme de dragoste, adevărate tablouri în mişcare, cu imagini plastice de pregnanţă, aici având o contribuţie probabil şi pictorul cu acelaşi nume: „Buzele tale/pe marginea ceştii de cafea/se zbăteau ca un fluture roşu.//Atunci am rostit pentru tine/toate cuvintele de dragoste din dicţionar/şi nici unul nu s-a făcut om.//După asta s-a lăsat seara/draga mea/şi peste oraş s-a ivit luna nouă”.

        Orchestra de jazz este un volum, cum spuneam, fără scăderi valorice, cu poeme bine rotunjite, dar şi cu mulţime de versuri memorabile. Ion Cristofor este unul dintre puţinii poeţi de astăzi ale cărui versuri le poţi cita, fie şi rău intenţionat, scoase din context, fără să-l poţi compromite. Răsfoieşti cartea încă o dată în semn de bun rămas şi-ţi sar în ochi pretutindeni versuri, sintagme, imagini de un lirism de înaltă clasă: „ca un enorm crab roşu/dintre dealuri dintre arbori şi pietre se ridică luna”. Sau, exprimând sentimentul de zădărnicie al scrisului: „bătrân versificator al spaimelor comune/te simţi deodată inutil ca papionul la gâtul unui cerşetor/inutil ca orificiul flautului ruginit…” Apoi, privitor la istorie: „veacul foşnea ca un lan/plin de oase şi cranii”. Revenirea la actualitatea cotidiană: „Pasărea şi copacul îmi dau bună dimineaţa.//Sunt ca o grădină în care în loc de flori/se adună promisiunile guvernului”. Şi: „Pe trepte de marmură toamna rostogoleşte acum/fructe putrede mumia unui copil ţeasta unui rege…” În sfârşit, versuri de înaltă rezonanţă expresionistă: „Dumnezeu se spală pe mâini/într-un ocean de sânge/în iezerul din crăpătura unui nor…”

         De mult n-am mai citit o carte atât de frumoasă despre lucruri atât de triste.