vineri, 23 decembrie 2011

Un poet solar, Ioan Pintea

Probabil că părintele Ioan Pintea este plecat cu icoana prin oraşul necunoscut (mie) Bistriţa. Eu îi citesc volumul de poeme şi notez aici impresii.

Dacă Al. Piru ar mai trăi şi ar mai scrie o panoramă a poeziei române contemporane, pe lângă capitole dedicate poeţilor-avocaţi, poeţilor-medici etc., ar dedica negreşit şi un capitol poeţilor-preoţi; în anii ‚70-’80 n-a putut face acest lucru din motive de (auto)cenzură ideologică. Lucrul ar fi nelalocul lui, în fond, pentru că oricum profesia de poet nu există şi poeţii îşi câştigă existenţa din diverse meserii, iar împărţirea lor pe categorii profesionale ar fi una stupidă. Şi totuşi, categoria poeţilor preoţi există şi ea ar putea fi discutată în mod aparte, în primul rând pentru că preoţia este până la urmă o ocupaţie care implică sufletul, spiritul, ca şi poezia, ca şi literatura în general. Unii preoţi poeţi scriu exclusiv poezie religioasă, de sorginte creştină, adică, iar cantonarea în această subspecie se face în detrimentul liricii. Sunt cunoscuţi însă câţiva buni poeţi preoţi care sunt poeţi de primă mână, preoţia ajutându-i în fond să aducă dinspre creştinism o lumină, o bucurie interioară care le îmbogăţeşte viziunea, deschiderea înfloritoare spre lume. Am în gând acum pe Dorin Ploscaru, de pildă, pe Nicolae Jinga, Constantin Hrehor, Theodor Damian, Sever Negrescu… Un loc de frunte îl are în această categorie Ioan Pintea, foarte tânărul prieten al lui Nicolae Steinhardt din anii 80, un fel de D.A. (Devotatul Amic, din filosofia lui Mihai Şora) pentru monahul de la Rohia, de la care mărturiseşte că a învăţat multe, ocupându-se în mare măsură, în acelaşi timp, de posteritatea ilustrului scriitor, îngrijindu-i ediţii şi publicând o carte de dialoguri cu acesta.
Casa teslarului (Cartea Românească, 2009) este abia cea de-a patra carte de poezie a lui Ioan Pintea cel luminos, poate cea mai bună, unitară valoric, dar şi tematic, fără concesii făcute senzaţionalului, deşi lirica aceasta nu e deloc una austeră stilistic, ba dimpotrivă. După Ion Mureşan, Ioan Pintea este al doilea poet român optzecist vizionar, creator de poem rotund, memorabil imaginar precum următorul: „îngerul acesta nu are aripi/el stă tot timpul singuratic deasupra mormântului gol/seamănă mult cu o lebădă cu un pelican cu un vârcolac/şi vorbeşte despre noi şi despre voi cu mâhnire/curând o să zboare/curând o să moară/cu picioarele şi mâinile înfăşurate deasupra capului/sub răsăritul lunii sub asfinţitul soarelui/rostogolindu-se peste aripile morţilor/ca un mare bandaj/ca o mare aureolă//îngerul acesta cu dinţi/ţine în gură scrâşnind cartea cea mică”. Dar arta poetică a lui Ioan Pintea se află într-un poem de trei versuri – faţă către faţă -, o epifanie, o smerită întâlnire cu divinitatea: „stă în faţa mea arde şi nu se mistuie/arde şi pare un rug nedeprins cu cenuşa/stau în faţa lui şi ard şi mă mistui”. Cam aceasta este poziţionarea poetului, care trimite parcă la sentinţa Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Ba, această poziţionare este reluată mai încolo într-un distih: „nu există colivii pentru păsări/numai inima ta pentru mine”.
Poetul e un luminos, un senin, un solar, şi deşi arde în interiorul poemului „ca într-un cuptor încins”, înaintând „gol spre incinerare”, într-un psalm îşi mărturiseşte Domnului, ca pe un păcat, neputinţa de a suferi, de a simţi descompunerea: „de tânăr am cunoscut fericirea/şi nimeni şi nimic nu mi-a întunecat/pacea şi liniştea/şi virtutea şi mila şi fapta bună…”, iar „sănătatea stă fixată/ca o excrescenţă orgolioasă de-a pururi/în corpul acesta”. Aşadar neliniştea poetului porneşte paradoxal de la conştienţa că fericirea şi bucuria lăuntrică şi luminozitatea omenească n-ar fi tocmai plăcute Domnului. Aici se află îndoielile poetului.
Distanţa dintre real şi metafizic nu-i mai pune nicio problemă lui Ioan Pintea, el o navetează ca pe nimic, ca un liric mare. Putem ilustra cu deja celebrul poem în alb şi negru, poem de-un imagism prodigios, călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei: „am văzut călugăriţe/pe schiuri la piatra fântânele/un contrast izbitor între alb şi negru/aveau feţele îmbujorate şi mâinile umede şi fierbinţi/precum concurentele aprige în faţa unui mare/şi dificil campionat/făceau slalom printre troiene/o demonstraţie pe bune a libertăţii/niciodată nu am să uit abilitatea cu care/au traversat curtea mănăstirii/şi cum au escaladat şi au coborât muntele/şi cum în urma lor chiliile s-au făcut foarte mici şi neînsemnate/închizându-se pe rând cu zgomot metalic/precum coliviile/păreau dintr-odată păsări exotice/femei libere/logodnice mirese adolescente/mişcările lor aerobice/salturile lor în aer/aterizările lor graţioase şi tandre/…/am văzut călugăriţe/pe schiuri la piatra fântânele/eram pe terasa de la atelierul de croitorie/şi le analizam cu voluptate de pasăre răpitoare/cum îşi spălau toate gesturile negre/în oglinzile albe ale zăpezii/ca un corb uriaş întrebarea mea le-a răpit/dintr-un foc libertatea/cât îmi pare de rău acum că n-am fost/mulţumit de răspuns/<>/deşi s-au făcut cercetări spun salvamontiştii/nici azi nu se ştie în ce direcţie au dispărut/monahiile de la mănăstirea piatra fântânele.”
În ultima secţiune a cărţii, găsim şi câteva rugăciuni de-o armonie admirabilă, de pus pe muzică psaltică, precum maria la nicula: „mama Ta Doamne, mama Ta bună/cu mama mea s-a întâlnit, ce oare/au povestit în noapte la nicula?/ştii Doamne Tu şi mama Floare.//mama Ta Doamne maica durerii/cu mama mea a plâns, ce oare/aveau de plâns-au împreună?/ştii Doamne Tu şi mama Floare…”

3 comentarii:

Anonim spunea...

Sărbători fericite !

Rongo

Augustin spunea...

Un Crăciun fericit pentru toată lumea! Şi un an nou 2012 mai bun, că e loc...

ioana geacăr spunea...

Sărbători fericite!
Preluaţi leapşa pornită dinspre horia garbea, george geacăr...???
http://www.ioanageacar.blogspot.com/2011/12/nu-este-totul-pierdut-leapsa-preluata.html