Ştefan Mitroi este îndeobşte perceput în primul rând ca un prodigios jurnalist. Face parte din şefii de ziare libere din zilele revoluţiei, fiind primul redactor-şef al Tineretului Liber care apărea în acele zile probabil în tiraj de un milion de exemplare. Dar, Mitroi este în acelaşi timp şi un scriitor care abordează cu nonşalanţă toate genurile: poezie, proză, dramaturgie. Recent, a publicat un volum de poeme pe graniţa subţire dintre genurile liric şi epic: Strigăte spuse în şoaptă (Editura Detectiv, Bucureşti, 2011), cu ilustraţii în peniţă de Mariana Gavrilă Vesa.
Poetul este un fals sentimental sau mai bine zis un nostalgic temperat, înviind o lume ancestrală pe care noi cititorii nu ne putem controla să n-o localizăm prin Câmpia Teleormanului, autorul fiind de pe acolo de origine, dar ea fiind una de oriunde, în fond. Cu umorul aşezat al lui Marin Sorescu din La Lilieci, ba şi cu imaginaţia prodigioasă a acestuia, Ştefan Mitroi închipuie o lume miraculoasă şi sucită, uimitoare şi pe dos. Iată cum începe un poem: „La intrarea în sat era joi. Prin dreptul şcolii începea ziua de luni. Un pic mai departe, pe la poarta noastră, era vineri, iar în vale, de jur împrejurul bufetului, îşi făcea mendrele ziua de marţi, pentru ca mai încolo, pe la casa lui Ion Milea, să fie sâmbătă. În vremea asta, în celălalt capăt, la ieşirea din sat, era miercuri. Aşa că atunci când la intrare era luni, în preajma şcolii era vineri, iar în faţa casei noastre marţi…” De fapt, succesiunea asta alandala a zilelor săptămânii poate fi percepută ca eternitatea cea lăsată de Dumnezeu: „Moache, văcarul, zicea că el născocise felul în care curgeau zilele în satul nostru. Spunea că i se năzărise aşa din senin să facă o asemenea trăznaie şi-o făcuse. Nici măcar nu se ridicase de la umbra măceşului unde şedea. Lucrase doar puterea minţii lui. Aiurea! Moache doar se lăuda. De unde să aibă mintea lui de prost o putere atât de mare? Dumnezeu, care-i făcuse şi pe deştepţi şi pe proşti, stricase, ca să aibă de ce să râdă, ordinea…”
Dar toate aceste fapte de-a mirărilea, fac parte dintr-o imaginară şi savuroasă autobiografie fals sentimentală, scrisă cu o candoare bine jucată și de-o prospeţime de basm, de-o prospeţime care nu mai e de găsit prin literatura noastră de la proza de tinereţe a regretatului Fănuş Neagu încoace: „Pe Dumnezeu nu-l cheamă în fiecare zi la fel. Odată, într-o sâmbătă de pe la mijlocul iernii, i-am auzit pe oameni zicându-i Gheorghe, aşa cum îi ziceau şi lui bunicul. De ce venise Dumnezeu la noi în curte, nu ştiu. Dar dacă tot venise, mi-am luat inima în dinţi şi l-am rugat să trimită nişte zăpadă pe pământ. S-a pornit aproape din senin ninsoarea. Dumnezeu a rămas peste noapte la noi, căci se troieniseră drumurile şi nu avea pe unde să plece. Seara a băut o ţuică fiartă cu tata şi m-a tras cu sania prin dreptul porţii. Puteam să jur, când l-am privit înainte de culcare la lumina lămpii, că e leit bunicul. I-am şi spus a doua zi, în timp ce se pregătea să plece, o să-mi fie dor de tine, bunicule! Mama a înlemnit în zăpadă de uimire. După care s-a întors spre mine şi mi-a spus: Aşa vorbeşti tu cu Dumnezeu?!”
În doar 50 de pagini, Ştefan Mitroi creează o lume dintr-un sat cât universul, un sat în care se lărgeşte un pustiu, atracţie extraordinară pentru turişti, în care un copil deşartă lumina lunii în lighean şi se spală cu ea pe picioare, în care bunica coase cerul cu aţa de mămăligă, un sat în care nu era „nicio deosebire între oameni şi celelalte vieţuitoare. Aproape că nu puteai să spui care e om, care e copac, care e iarbă, care e pasăre şi care e căţel al pământului…”
Când literatura este saturată până peste poate de postmodernism, când acest curent pare a-şi fi epuizat toate secretele odată cu deplina lui uzură, ei bine, Ştefan Mitroi aduce în poezia românească rezerve nebănuite de prospeţime şi de imaginaţie debordantă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu