marți, 27 decembrie 2011

Lucian Alecsa în jocul morţii şi al învierii

Lucian Alecsa, poetul de la Botoşani, n-a fost niciodată un răsfăţat al criticii literare; ba aş zice că este pe nedrept ocolit de comentatorii de întâmpinare. După vârstă şi după paradigmă este optzecist, deşi a debutat editorial în 1992. Dar, poate că doar datorită modului său de a fi, timid, retras şi discret, nu a intrat în atenţia criticilor, altfel e un poet demn de toată atenţia.
De pildă, recent a publicat un volum de excepţie: Viaţă mahmură şi neagră (Brumar, 2011), volum pe tema morţii, având o viziune profundă şi coerentă, amintind poate doar de Moartea de om a regretatului Ion Zubaşcu, cu atât mai mult cu cât moartea este văzută venind din celulele canceroase; spre deosebire însă de poezia lui Zubaşcu închisă compact într-un negru fără ieşire, Alecsa lasă loc de o renaştere în final, o fantă de lumină îşi mai face loc. Poetul este un prizonier al melancoliei care „nu-i decât o cămaşă de forţă”, e „un sâmbure de măslin/sub menghina dentară a Morţii”. Iar imaginea următoare este una care-l defineşte pe Alecsa: „Am fost surprins de un fotograf având ochii clepsidră/curgându-mi amintirile fir cu fir din unul în altul”. Perspectiva din care scrie poetul este una a personalităţii duble, schizoide: „Fratele meu geamăn îmi reclamă identitatea/cică într-o încăierare pe care am fi avut-o în placentă/ne-am fi amestecat identităţile până la epuizare/astfel ne-am născut doar unul şi acela sunt eu;/el, umbra mea…”
Moartea este văzută mai întâi ca o modalitate de cunoaştere de sine, abia în final devenind similară cu absenţa: „vreau tot mai mult să-mi neglijez absenţa/eu ştiu că moartea nu-i decât un exerciţiu de recapitulare/în care Dumnezeu ne tot îndeamnă/să ne cunoaştem sinele, abia apoi absenţa”. Veşnicia morţii este percepută ca un Tărâm al Făgăduinţei, în care omul din păcate este un schelet diform, este locuitorul unui veşnic coşmar: „veniră dracii din înalturi/se opintiră şi mă aşezară pe un butuc/mă despicară de urgenţă în scânduri şi surcele/îi imploram de toţi dumnezeii/să-mi lase cel puţin capul teafăr/să-mi pot duce visul până la capăt/într-un târziu cedară./Când m-am trezit eram compact şi freş/închis între patru scânduri proaspăt geluite/simţeam nervurile adânc înfipte-n creier/eram de fapt coşciug din trupul meu/cuiele gemeau fierbinţi în carne/am dat să mă ridic să plec în lume/dar sufletul într-un respiro surd/îmi şi trânti capacul/de atunci hălăduiesc în sine/ca-ntr-o pădure deasă de salcâmi/iar tălpile mi-s rană vie/şi sufletul piftie într-un cofraj de plumb”.
Volumul este în fond un dramatic jurnal de viaţă şi de moarte, un jurnal de coşmar ca anticameră a morţii celei veşnice. Poetul încearcă mereu o împăcare cu moartea, îi relevă cruzimea, imaginea sinistră, cu dezintegrarea trupurilor, cu dezosificarea fiinţelor, dar mereu încearcă o reconciliere cu neantul, încearcă o amânare a acestuia.
Dar, în final, din „jocul morţii şi al învierii” se naşte o nouă fiinţă, „o mână nevăzută ştanţează la comandă un alt trup din humă”, aceasta este concluzia viziunii altfel negre a poetului aflat permanent în căutarea identităţii proprii din personalitatea dublă cu fratele geamăn, cu sosia acestuia.

2 comentarii:

Fleur spunea...

Multumiri pt informatii. Felicitari poetului.Cum se poate procura cartea?

Augustin spunea...

Cred că doar de la autor. Nu-i ştiu adresa. Sau poate că pe internet, de la editură.