Încă o cronică despre Moartea noastră cea de toate zilele

Deşi apărută în 2008, despre Moartea noastră cea de toate zilele se mai scriu încă recenzii şi cronici. Una se găseşte în volumul Critice şi ipocritice al lui Petru Pistol, volum apărut recent la Editura Tiparg.

Banchet funambulesc

Ante mortem

Eram în cel mai frumos oraş de la Dunărea de Jos, într-un distins cartier, La Francezi, situat pe malul fluviului. Veniseră străinii să pună pe roate noul combinat şi pretinseseră locuinţe într-o zonă care să încânte privirea. Sosiserăm şi noi în oraş, tineri profesori la douăzeci şi ceva de ani – cei mai frumoşi ani. Ne plimbam adesea pe faleză, în preajma cartierului francezilor, măsurând Dunărea în lung şi-n lat, trăgând cu urechea, furtiv, la idiomul de elecţie: era ocazia de graţie să auzim pe viu cum se vorbeşte limba pe care o cunoşteam doar din cărţi. Îmi amintesc cum un copilaş îşi ruga frăţiorul aîné, când acesta arunca mingea ceva mai depărtişor: perdre pas, mieuna el, iar noi ziceam: iată o formă de imperativ croită pe măsura lui. Şi mai era pe faleză, la Francezi, o cofetărie, unde, în faţa unei savarine, navigai pe Dunăre mai abitir decât pe Internet.
Numai că, odată, câţiva tineri, aşteptând la rând în faţa mea, chicoteau. Gest mai puţin obişnuit într-un topos cu rezonanţă galică. Mi-am zis: e ceva. Şi într-adevăr: din sânul unuia urca spre ureche, patinând pe venele gâtului, un şarpe. De frică, am reacţionat pe loc. Şi nu oricum. Mi-am luat în primire vocea de care mă serveam – cu ipocrizie, bag seamă – numai la catedră, am demascat răul, invocând, în retorică străbună, prestanţa locului, prezenţa copiilor care s-ar fi putut speria (argumentam eu, deşi minţeam grosolan, pentru că eu eram cel mai înspăimântat, şi nu eram deloc copil; cât despre prichindei, nu ştiu să fi reacţionat vreunul după prescripţiile mele). Căutam însă aprobarea părinţilor, taţi şi mame plini de solicitudine cu hrana vizuală a odraslelor. Şi ei m-au aprobat, iar tinerii nevrednici au părăsit localul. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă, la ieşire, s-ar fi descotorosit de gadină, lăsându-ne-o cadou. Ne-ar fi cuprins o frică de moarte, ne-am fi căţărat pe mese, pe scaune, am fi uitat de prăjituri, ne-am fi înghesuit spre uşă călcându-ne pe picioare, pe bun simţ, pe morgă, pe respectabilitate. Vai şi amar! Dar n-a fost aşa. Comédia s-a sfârşit repede, happy end, iar eu, îmbujorat de lauri, erou de-o savarină.


Ad mortem

Iată că acum îmi vine Augustin Doman cu o altă târâtoare pe care să o lanseze, într-un spaţiu securizat, la serata vieţii adică: Moartea ). Pe vremuri, când prin sate umblau ursarii cu ursul, într-un orăşel de munte, capitală de judeţ, un funambulus ) îşi întinsese coarda între două clădiri, de-a latul unei străzi. Printre giumbuşlucurile pe care le făcea pe sârmă, de le sărea privitorilor inima din loc, a fost – se zice – şi acesta: a luat o farfurie cu mâncare, şi-a pus-o pe genunchi şi a început să se ospăteze acolo sus, pe muchia aceea de cuţit, precum într-un birt la drumul mare. În faţă – hrana vieţii, în stânga şi-n dreapta – prăpastia, hăul, moartea. La un astfel de banchet ne invită Augustin Doman, pe firul subţire, firav al vieţii, între două genuni ).
Nu-şi satisface autorul, aici, un viciu personal morbid. Dimpotrivă, un argument de igienă a sufletului îl îndeamnă să ridice vălul de pe chipul morţii, dar şi să demaşte cotloanele de bucurie ale vieţii ).
Trecut fiind prin viaţă, câte ceva mai ştiam şi eu despre moarte: că e o călătorie iniţiatică (literatura mistică), că nu ne atinge de fel (cât timp existăm noi, nu există ea, când ea există, nu mai existăm noi, inferează filosofia) ş.a. Dar să vorbeşti despre moarte „deloc scrâşnit, ci scriind lin ca despre creşterea potârnichilor în zonele colinare”, trebuie să fii… Augustin Doman vrea să schimbe faţa morţii, să o facă decentă, rezonabilă, de familie bună, părtaşă la iubire: „În amiaza de august, în camera înaltă şi orbitor de luminoasă, ne iubeam în trei: noi doi şi moartea” (p.36). Drept pentru care o trece prin felurite ipostaze, în timp ce un polizor fin îi macină dintele de viperă, făcându-l inofensiv. Generalizând moartea („Căsătoriţi definitiv cu moartea, ne amăgim cu luna de miere care e viaţa”), autorul o domesticeşte, id est o face de-a casei: „Un singur mort impresionează mai mult decât o sută la un loc” (p.22). Departe de a fi fatalist, autorul doar frăgezeşte moartea, o fezandează, încât întâlnirea să fie ca o naştere uşoară.
Enciclopedie a trecerii într-un alt regn, fără viaţă, spectacol intertextual, în Moartea noastră cea de toate zilele îşi dau concursul nume mari, nume mici, pretendenţi la viaţă ori dimpotrivă. O enciclopedie ca o râbâială după rădăcinile comune cu viaţa ale fenomenului urât, cu zăboviri extatice, cu – în sotto voce – accente de revoltă împotriva celei ce, în spiritu-i democratic, nivelează gândurile mari, reducându-le la statutul de panseuri de bodegă ). O carte de învăţătură, de la cei mari ori de la cei mici ), o ducere de mână, cum spuneau străbunii cei apropiaţi, scrisă cu o mână de ţărână deloc tânguitoare.
Astfel se derulează povestea morţii, într-un apetit al naraţiunii care întreţine viaţa, o halima sui generis despre moarte, împotriva morţii. Şi-ar fi multe de spus, căci „cuvântul din poveste înainte mult mai este”, dar autorul, filotim, ne avertizează: „Ce uşor ajungi la moarte, pe nesimţite, din vorbă-n vorbă!”. Riscăm totuşi: moartea atacă din toate punctele cardinale ). Rămâne – replicăm – o posibilitate de evadare: verticala spre cele de sus. Iar Teofil cel iubitor/iubit de Dumnezeu, prietenul autorului, ar trebui să o ştie. Sau, o întrebare de amânat moartea ): hotelul din Palermo, Alla Trinacria, în care în iulie 1883 murea don Fabrizio să fie acelaşi cu hotelul în care, cu treizeci şi unu de ani mai înainte, se stingea Bălcescu, hotel situat în apropiere (vizavi, dacă nu mă înşel) de casa lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa?
Cum am cam devenit imun şi la frică şi la curaj, conced: da, „În materie de viaţă mai poţi inventa câte ceva. În materie de moarte, însă, nimic. În moarte s-a ajuns de mult timp la perfecţiune”. Se spune că orientalii obişnuiau să lase într-un templu câte un locşor nefinisat. Semn al imperfecţiunii vieţii şi tertip de amăgire a ei. Iar când romanii spuneau: Finis coronat opus, de ce să înţelegem că încununarea operei o face punctul pus savant la sfârşit de rând şi nu că ea le „desăvârşeşte” pe toate?
De două ori nu-l urmez pe Augustin Doman în Moartea noastră cea de toate zilele:
- nepermiţându-mi păreri prea personale, eu unul, nici chiar adoptând o grilă de citire în negativ a întregului volum, nu consider Coloana Infinită a lui Brâncuşi un „obiect kitsch” (p.56);
- ceva mai kitsch mi-ar părea un grec în togă (p.59).


Post mortem

Printre cuvintele de învăţătură adresate copiilor noştri spunem adesea: să nu faci asta, asta… că nu e bine, nu e frumos, vei avea de suferit. Dar nu-i spunem niciodată copilului nostru: Ai grijă să nu mori! De ce? Pentru că, pentru noi, el e nemuritor. Şi totuşi, din păcate, se întâmplă. Iar atunci, jeluindu-ne, îi reproşăm: Cum ai putut să-mi faci tu una ca asta?!
Întrucât ne ia pe nepregătite (lectorul fusese pregătit pentru viaţă, nu pentru moarte), îi reproşăm şi noi lui Augustin Doman (ca de la muritor la muritor, pentru că nici lectorul, cu nepăsarea lui inconştientă faţă de moarte, nu scapă de ea, nici autorul, cu această blândă şicanare a jivinei, nu a trecut proba de foc a ne-morţii): Augustine, Augustine, tocmai dumneata să-mi faci una ca asta? Păi cum vom mai da noi mâna când ştiu că dreapta ce mi-o întinzi este aceea pe care ai vârât-o în gura morţii de i-ai rupt dintele otrăvitor? Şi de ce: ca apoi să te joci cu ea, prin sân, prin buzunare, pe sub pălărie, să ţi-o înnozi la gât cravată şi… câte şi mai câte?

Note
Dumitru Augustin Doman, Moartea noastră cea de toate zilele, Iaşi, Editura Timpul, 2008.
În limba latină: funis - funie, frânghie; ambulare – a merge, a umbla.
Autorul evită vocabula neant.
Iepuraşul Riciu, veritabil scolarh cirenaic, dovedindu-se un bun sfătuitor în acest sens (vezi p.44).

„În afară de moarte, totul e impostură”, zice Emil Cioran; „Moartea? Zice vecinul meu cu paharul de vodcă în faţă. O pocnitoare! Una silenţioasă, dar atât, o pocnitoare!”
De la nea Nae (care, fără să ştie, îl parafrazează pe Hemingway, iar la sărbători, deşi octogenar, „se prinde în horă şi tropăie cu piciorul lui de lemn, strigând: «O să murim, mă!»”), până la monştri sacri ai suicidului ori cucuta lui Socrate.
Admirabilă împresurare în expresie lexicografică (vezi p.19).
În termeni juridici – dilaţiune; vezi cele două exemple de dilaţiune, unul mizând pe decenţa morţii, altul pe simţul ei rezonabil, de la p.29 şi 31.