joi, 23 martie 2017

O monografie lirică și nostalgică




         Ileana Roman este poetă șaizecistă, afirmată în grup cu Constanța Buzea, Gheorghe Pituț, Adrian Păunescu, Ilie Constantin etc. A fost apropiată prietenă cu Nichita Stănescu.  A debutat în celebra colecție Luceafărul cu un titlu superb: Nașterea zeiței. Trăiește de-o viață la Turnu Severin unde scrie, dar unde este și un neobosit activist cultural, în sensul cel mai nobil al cuvântului: lansează generații de poeți prin cenaclurile pe care le păstorește, organizează festivaluri literare și târguri de carte, îndrumă autoritățile locale spre ieșirea din provincialism. Iar ca poetă este într-o continuă căutare, evitând vădit manierismul, scrisul industrios, publicând volume destul de rar și fiecare în parte respirând un aer proaspăt.
         O asemenea apariție editorială mai puțin aparte în lirica Ileanei Roman  este volumul recent Gură la deal (Editura Ștef, Drobeta Turnu Severin). Aș zice că e vorba de un fel de monografie lirică și nostalgică a satului copilăriei poetei, un pitoresc sat din Mehedinți, satul care „se vede din cer/în chip de corabie,/un pic mai lungă decât a lui Noe”. În general, poetă lirică prin excelență, de data aceasta Ileana Roman aduce în poeme (și) fapte și întâmplări, epic și dramatic, așadar, dar și personaje pitorești de acum șase-șapte decenii, cu graiul lor local, cu ciudățeniile lor, ancorate adânc într-un univers ce părea imuabil, dar care, în realitate, începea a se schimba dramatic sub ochii lor.
         Cu ajutorul metonimiei, meșteșugit folosită, poeta creează cu o nostalgie bine disimulată poeme nu doar inspirate, dar și rotunjind, cu prodigioasă imaginație, vreo bijuterie pentru o copilă, ca acest Ineluș-învârtecuș: „Ies în tindă să văd luna/ca să mă vadă și ea./Mă vede și-mi ridică poalele cămășii/de noapte peste sat/până la culme la tufari/unde cerul stă în genunchi și nici nu se roagă(s.m. DAD)./Încet, încet mă subțiez, mă alungesc/până sunt toată o mână/până ce mâna apucă luna/până ce nu știu ce să fac cu ea./Cum stă ineluș-învârtecuș/luna pe degetul meu al mic,/văd infinitul mic mai mic/decât ineluș-învârtecuș/de pe degetul meu al mic”. Dar, satul n-ar fi sat nostalgic dacă i-ar lipsi scenele de dialog cotidian mai ales în faptul dimineții, cu taifasul nostalgic și deopotrivă plin de umor, mai voit, mai involuntar, redat de poetă autentic, fără note false. Iată Surorile Kessler: „- Scoal la deal,/că se sui soarele-n culme la tufari./Mă scol și o aud vorbind prin curte cu găinile:/Fire-ți arsâte de sparte, iar vreți boabe,/lăsai poarta deschisă degeaba,/huo, Mindilico,/nu mai mânca mâncarea puilor!/Auzi, zice către mine văzându-mă în tindă,/mai ții minte de puicile alea două albe,/înalte și frumoase, cele mai frumoase din sat,/ca niște prințese erau,/de le zicea tată-tău nu știu cum.../- Surorile Kessler./- Așa, alea de cântau frumos la televizor/și erau gemene și albe ca spuma./Când le-a tăiat Gicu, că se făcuseră găini,/tată-tu n-a vrut nici să guste din ciorbă./L-am văzut plângând pe ascuns./- Să nu mai zici că era om rău./- Păi, era bun numai cu alea, cu curviștinile”. De remarcat confuzia voită, de efect, dintre găini și surorile Kessler. Și încă un portret savuros, al lui Nelică: „- Mai bine a dus-o unchi-tu Nelică/din sticlă în sticlă/și din muiere în muiere./Altă avere nu avea./A murit la 60 de ani,/era de-o seamă cu nucu ăsta,/ar fi împlinit acu 70./- Păi nucu n-are nici 30/l-ai pus o dată cu fântâna./- Eu nu zisăi de nuc,/poate de podul de ciment”.
 Găsim reconstituit satul și din asemenea tablouri mișcate, ca să zic așa, dar și din peisajele cu „gură la deal” din titlul volumului. Gura la deal este momentul dinainte de amurg,  de la chindie, fiind locul dintre soarele coborând și deal. Volumul Gură la deal nu seamănă cu niciunul din volumele anterioare ale Ilenei Roman și sunt convins că nici următorul nu va semăna cu acesta. Foarte atentă cu ținuta grafică a cărților sale, și aceasta este impecabilă, cu coperta și grafica în policromie aparținând lui Valentin Vasilescu.

Niciun comentariu: