miercuri, 22 martie 2017

Cum s-a lăsat Jules Renard de vânătoare

M-am înțeles cu prietenul meu Șerban Tomșa, minunat romancier, pe fb sau aci, pe blog, că vânătoarea e o barbarie. Mi-o confirmă Jules Renard în celebrul său Jurnal, în câteva fraze, explicând cu emoție cum a pus pușca-n cui:
„Ciocârlia se înalță. Mai departe, se va așeza pe un bulgăre de pământ.
E primejdios să ai o pușcă. Ți se pare că nu ucide. Trag nu ca s-o ucid, ci doar să văd ce se va întâmpla. Mă apropii. Ciocârlia zace pe burtă, picioarele i se zbat, ciocul se închide și se deschide, se cască; forfecuța taie sânge.
Oh! ciocârlie, de te-ai putea preface în gândul meu cel mai gingaș, în remușcarea mea cea mai scumpă!
A murit pentru alții.
Mi-am rupt permisul și am agățat pușca în cui...”
Era 16 august 1904, ziua din care Jules Renard n-a mai vânat niciodată.

3 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Impresionant! Îți mulțumesc din suflet pentru acest text pe care nu-l cunoșteam. Sunt zguduit.

stefan s spunea...

Vorba lui Zaharia Stancu: Ce-ai omorât... omorât rămâne!
Din păcate, Jurnalul lui JR, pe care l-am citit de câteva ori până acum, cuprinde și astfel de întâmplări dureroase...

Vladimirescu Misu spunea...

„...A murit pentru alții”. O frază care face cât un poem (tot spunea Ștefan S. de poezia lui Zaharia Stancu). O întâmplare care schimbă destine! Pilulele astea prind la cititori. Superb, domnule DAD.