O cronică nouă la Sâmbătă, duminică și alte singurătăți

Petru Pistol

Inconsistenţa unui zeu

(Văzând cum Sisif îi salvează pe muritori încălcând noima morţii şi ameninţând cu depopularea Infernului, Thánatos revendică şi obţine pedepsirea acestuia. Dar nu un bolovan de rând înalţă Sisif şi nu pe un povârniş de restrişte. „Este ora la care soarele de vară târzie apare ca bolovanul incandescent al lui Sisif învingător deasupra muntelui maiestos”, p.416.)

Dumitru Augustin Doman adună, într-o toamnă timpurie, recolta, Opera omnia, de Proză scurtă contemporană, sub titlul: Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi, Tipo Moldova, Iaşi, 2015.

Volumul – un lung poem despre moarte. Nu prohod, ci liturghie (lucrare publică, în ascendenţă semnificantă) a morţii. Alegorie a dragostei de viaţă. Joc de cuvinte, descântec apotropaic. Filtru al iubirii. Teoreză despre moarte ispitind entuziasmul vital. Adevăruri grave, blând relativizate. Norii lui Petru Creţia într-o hârjoană sumbru – luminoasă. Denunţ al adevărului disipat în „vorbe în vânt”.

Vorbind astfel ne dăm seama câtă îndreptăţire conţine afirmaţia: o operă impune stilul propriei prezentări. Orice prezentare se ipostaziază în metatext. Neavând „un chip propriu”, precum oglinda lui Gheorghe Grigurcu faţă cu eternitatea (p.152), ea ar deveni, în logică platoniciană, copie de grad unu. Altfel spus, şi nu oricum, ci cu distincţie: „Experienţa de decodificare devine deschisă, procesuală şi prima noastră reacţie este să considerăm că tot ceea ce orientăm asupra mesajului se află, de fapt, conţinut în el” (Umberto Eco, Structura absentă, apud Ion Predescu, Stil, scriitură, sentiment livresc, Scrisul românesc, Craiova, 2014, p.32).

Volumul se deschide în eşantioane, decupări din canavaua vieţii, care ne arată ce este / nu este viaţa. E.g.: un tânăr merge la film şi se aşază cu dezinvoltură, într-o sală cvasi goală, lângă o tânără, de parcă şi-ar turna din cornet seminţe în pumn, decorticându-le într-o degajare de stratosferă. Dar Varvara, deşi pare a-i cânta în strună, îl contrazice. Varvara are culoarea vieţii care, ca s-o înţelegi, trebuie citită de-a îndărătelea. O farfara!

Un altul, om în toată firea, e convins că viaţa e zidită şi nu poate fi urnită din tabieturile şi stilu-i propriu. Zidită pe vecie, indestructibilă în miresmele care o satisfac. Apare însă, ca o părere încăpăţânată, halena morţii, variantă neluată în calcul până atunci a vieţii.

Augustin Doman se joacă cu personajele sale, este tatăl lor,  pater familias, le dă bacalaureatul pe gratis, dar le ia liniştea domestică, le predă, nu arareori drastic, ius vitae necisque. Le zideşte din pământ pieritor, tălpile lor din cărămizi greoaie le asigură aderenţa telurică. Sunt printre noi, nu au sosii, nu dedublări onirice. Greşeala nu le e străină, cu prisosinţă greşeala specifică tinereţii, „că de asta e tinereţea, să fie plină de greşeli, să ai de ce trage mai târziu” (p.19).

Nuvela Sfârşitul epocii cartofilor are prea mult gustul vieţii (sapit vitae, Iuvenal) pentru a nu provoca recunoaşterea. Dacă lucrurile se vor schimba, ea va câştiga în ficţiune, iar truculenţa dialogului, ca tehnică narativă, se va roda, păstrându-şi însă vioiciunea gentilică.

Invazia şobolanilor. Semn rău. Presagiu: molimă ori cutremur. Îşi intrau în rol. Era partitura lor în avanscenă, preludiul căderii dictatorului: „Muşcau din cartof, apoi se jucau cu el prin curte în faţa asistenţei … Sfidând totul din jur” (p.132). Ş-apoi muştele – bocitoarele, într-un mediu fetid. Se-mbăloşaseră cartofii. Şi oamenii. Şi vremurile. Ca să nu te-atingă răul, să nu te molipsească, trebuia să fii nebun.

Circulă pe internet imaginea unui orb care-şi „luminează” calea cu o lanternă aprinsă. Fasciculul de lumină este, bineînţeles, negru ca lumina ochilor lui. Moartea nu poate fi înţeleasă atâta timp cât nu e cunoscută din interior (etimologic: intus legere > înţelegere, „citire din interior”). Omului nu-i este dat să cunoască decât surogatele contingente ale morţii, reflexele ei meteorice, precum se dezvăluie măruntaiele pământului prin fenomenul fizic care i-a permis lui Schliemann descoperirea Troiei. Apropo de cetatea cu destin funest (bun suport evocativ al morţii): regele Filip al V-lea (p.150) din Regii blestemaţi are un prototip troian (logica modelului); Ulise (cel din Odiseea), coborând în Infern, se întreţine cu Ahile care-i mărturiseşte: decât Ahile în Regatul Umbrelor, mai bine cel mai mărunt dintre muritori pe ţărmul luminii.

Un inspirat exemplu de sorit ne oferă p.151-152. O răstălmăcire a panseului epicurian: fiinţa nu are atingere cu moartea, cât timp exist eu, moartea nu există, când există moartea, nu mai exist eu.

Prozele scurte „ilustrative” pentru meseria de a muri se prelungesc într-un răgaz de gândire care încalcă regulile genului. Fragmente precum Moartea unui pinguin, scurtisime, într-un limbaj şi o sintaxă simplisime, convertesc citirea semnului de carte din locul în care a sfârşit lectura în locul de unde ea începe cu adevărat.

Alteori, citirea are savoarea vinului „roşu–negru puţin acrişor”. Tradiţionalul sistem binar vinul şi femeia suferă o destructurare, cel de al doilea termen fiind subminat de „citate, pasaje, versuri, pilde din Proust, Poe, Camus”, ca o revanşă a livrescului, în credinţa că „nimic nu există dacă nu-l găseşti într-o carte” (p.160). Cartea bate viaţa, adevărata viaţă e în cărţi. Viaţa este o reproducere a ceea ce transcende: cartea. Autorul este demiurgul, arhitectul vieţii adevărate, în timp ce insul o multiplică în copii efemere. Trăim viaţa cărţilor, biblioteca fiind crama vinurilor noastre roşu–negre puţin acrişoare.

Acordul se rupe însă uneori sub presiunea unei vieţi lipsite de orizont, căutându-şi, într-un sfârşit, punctele cardinale (Solstiţiul de iarnă), într-o atmosferă în care doar câinele se mai bucură, de parcă el l-ar citi pe Sabato, în timp ce toţi ceilalţi sunt prinşi cu umplutul caltaboşilor.

Augustin Doman citeşte cu creionul în mână: bis legit qui scribit, ziceau romanii, semn al conştiinţei morţii, scandează Augustin Doman. E normal să asistăm la „ancheta” autorului printre cugetările notorii în căutare de consens. E normal ca timbrul sentenţios să-l viziteze şi pe autor. Iată trei stări, trei climate ale umanului, patologicul, metafizicul, esteticul, în expresie gnomică: „A te pierde în tine însuţi şi a uita de tine e o boală. A reveni din când în când şi a-ţi trece în revistă aceste călătorii e meditaţie. A reuşi să descrii câte ceva – într-un fel sau altul – din ce-ţi treci în revistă, e artă” (p.179).

Postulatul democratic îl evocă gândirea stoică comună şi limba greacă; împăratul roman şi sclavul roman au scris în greceşte: „ideea, un teritoriu cât se poate de democratic: aici se pot întâlni în condiţii de perfectă egalitate de pildă un sclav precum Epictet cu un împărat ca Marc Aureliu”(p.187-188).

Expresia metaforică vascularizând stenic tărâmul gândului: „În viaţă am pierdut tren după tren. Legate unul după altul, trenurile pe care le-am pierdut ar deveni un monstru pe două şine care ar strânge Pământul de jur împrejur ca un uriaş şarpe metalic; l-ar strânge, l-ar strangula până i-ar risipi în cosmos oceanele şi munţii şi pădurile” (p.183).

Prozatorul, autorul de texte creative, împrumută din sobrietatea criticului dedicat discursului ordonat, străin histrionismului conceptual.

Cititorul chestionează retorica redistilării textului (precum a licorii cu miros de pământ). Ca o poveste dedusă dintr-alta. Scriitură în palimpsest.

La inventarul operei lui Augustin Doman răspund câţiva morţi, câţiva pierduţi, neidentificaţii sorţii, uitaţii destinului. Noi înşine. Este un adevăr. Un adevăr din care reţinem un Socrate desculţ pe magistrala cu sens unic.

Puţin supărat rămâne Urmuz: atâta tevatură ca să prindă şi el, acolo, în oraşul lui, un coltuc de stradă unde să-ţi depună icrele neuitării.

N-are a se plânge moartea că autorul nu-i acordă consideraţia cuvenită. El inventariază chipuri ale morţii în expresia lor naturală, sedimentară a firescului, de la abordarea fonematică („Smrt, aşa se numeşte moartea în limba macedoneană … Smrt, un cuvânt închis într-un sicriu de patru scânduri / consoane mai moi sau mai dure”, p.503), la moartea – omagiu („Omagiu oamenilor nebărbieriţi de pe strada Vlad Ţepeş care mor neştiuţi de nimeni, în zori, fără să deranjeze pe cineva”, p.505).

Oricât de tristă, de urâtă, un dram de demnitate tot se regăseşte în moarte. Măcar atât cât să pervertească fiinţa umană, ca să nu rămână pe lume nimic nepervertit. Probabil că din decenţă, din pudoare faţă de moartea noastră cea de toate zilele, autorul a făcut să uite degradarea sufletului mai gravă decât moartea însăşi. „Îmi este plăcută miasma cadavrului duşmanului meu”, spune Vespasian. Tot el, „Banii n-au miros”. Două trepte ale concepţiei vespasiene de viaţă, pe care poporul le-a taxat, vespasiană însemnând closet, privată. Aici l-a dus pe Vespasian intimitatea cu scatologicul, la acest titlu de „admiraţie” conferit împăratului benemerenti. (N.B. Din arhiva „imperial” resentimentară a cititorului.)

Deşi indenegabilă, cea mai reală dintre realia, persistă un gen de nedreptate ce i se face morţii, genul literar: „Dacă aş trăi în tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, aş scrie doar cărţi despre moartea noastră cea de toate zilele. Unde m-ar încadra criticii şi istoricii literari? Probabil că la autori SF” (p.531).

Cărţile gen Arta de a muri, operaţie a morţii pe cord deschis, vivisecţie, se situează în avangarda vieţii. Dacă Ovidiu în loc de Ars amandi ar fi scris o Ars moriendi, ar fi murit în Roma lui dragă. Recitesc Moartea noastră cea de toate zilele după câţiva ani. Îi descopăr şi alte virtuţi (v. Banchet funambulesc, în Critice şi ipocritice, Tiparg, 2011). Cum presimt ispita seducţiei, o împing discret spre un raft hic sunt leones! Empatic fiind, nu risc o a treia lectură. Căci autorul nu va plânge, pentru că – ne spune el însuşi (p.570) – ştie că moartea există. El ştie, iar eu pun în practică ştiinţa lui. Bună afacere!

Moartea noastră cea de toate zilele, un text frumos curgător (şi urâtul morţii îşi are esteticul lui), cu fulguraţii ale cugetului, nu butaforic, cu simţul adevăratei cacofonii: „via viaţă (ce cacofonie!)”, p.599.

 (cronică apărută în revista „Conta” ian.-martie 2016)