- Carte nouă
- Viorica Răduță – când se duc în uitare (Editura PLEIADE, 2015, colecția Gheorghe
Grigurcu vă recomandă). Viorica Răduță este poetă, romancieră, eseistă, cu
un timbru propriu în toate aceste genuri. În poezie, îndeosebi, poeta are
unele obsesii, ca orice poet adevărat, obsesii pe care le le
perfecționează până în cele mai adânci profunzimi. Poemul care deschide
volumul, de pildă, este unul perfect rotunjit, scris într-un registru vag
expresionist: „pe linia dealului/cum vine dinaintea casei//așa e
pustiul/bate în clopot și/rămâne în el doar marginea//cum ai privi mereu
ploaia/toată distanța de la mâini la apus/de la pasăre la pasăre//când în
loc de ochi am o liniște/în care nu mai pot respira/vântul îmi roade fața”
(vântul e ploaie). De altfel,
vântul și apa sunt elemente permanente, alături de obsesia sfârșitului
mamei: „pleoapa mamei îi ține privirea/încă vie în cameră//dar camera nu
mai este//doar apa care i se aruncă/din trup//apa e mereu vântul//lipit de
poartă”. În prefața volumului, criticul Gheorghe Grigurcu conchide:
„Viorica Răduță constituie o surpriză de proporții. Originalitatea
scrisului d-sale sare-n ochi. Deopotrivă dotată în proză și în critică,
autoarea merită cu prisosință a părăsi penumbra în care s-a aflat decenii
în șir, (doar) ca profesoară la Ploiești, spre a fi recunoscută ceea ce
este: un nume pregnant al literelor românești actuale”.
Cartile mele
joi, 17 martie 2016
Viorica Răduță
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu