O nouă cronică despre Sâmbătă, duminică și alte singurătăți

Florentin Popescu

      Eu vă citesc pe toţi!

Prozatorul, între ironie, sarcasm şi meditaţie

După aproape patru decenii şi jumătate de la debutul în reviste şi alte trei de la cel în volum (Povestiri cu contrapunct, Editura Albatros, 1985), dl. Dumitru Augustin Doman, autor a patru cărţi de proză scurtă, a publicat recent o cuprinzătoare antologie de texte (Sâmbătă, Duminică şi alte singurătăţi, Editura Tipo Moldova, colecţia Opera Omnia, Proză scurtă contemporană) din propriile scrieri. Volumul oferă cititorului şi cronicarului literar posibilitatea unei vederi panoramice asupra creaţiei acestui scriitor destul de parcimonios cu sine de vreme ce bibliografia d-sale de până acum nu numără mai mult de şapte volume. Evident, foarte puţin în comparaţie cu bibliografiile multor altor optecişti, grupare căreia i se revendică dl. Doman (nu întâmplător una din cărţile pe care le-a publicat mai an numindu-se, nici mai mult nici mai puţin decât Generaţia 80 văzută din interior (Editura Tracus Arte, 2010).

Nu pare răsfăţat de critică (tot în comparaţie cu alţi colegi de generaţie), dl. Dumitru Augustin Doman face parte din categoria, tot mai rară, a scriitorilor de o remarcabilă discreţie, refuzând manifestările zgomotoase şi ieşirile în public însoţite de coruri de lăudători ori de comentatori mai mult sau mai puţin obiectivi în aprecierea fenomenului literar contemporan. O notă bună, desigur, dacă vom adăuga, pe de altă parte, că proza acestui autor se susţine singură prin însăşi valoarea şi trăsăturile ei definitorii, nemaiavând nevoie de niciun fel de adjuvante critice.

Structural, dincolo de opţiunea autorului pentru criteriul cronologic, antologia recentă se împarte în două secţiuni total diferite: prima cuprinde schiţele şi povestirile propriu-zise, iar cea de a doua, de mai largi dimensiuni, este ocupată de un jurnal, nedatat, care poate fi considerat şi o culegere de texte scurte, impregnate cu citate sau trimiteri la diverşi autori (filosofi, poeţi, prozatori, eseişti de la noi sau de aiurea – toate având ca subiect Moartea, privită cam din toate unghiurile şi de pe toate palierele vieţii, acesta rămânând, până la urmă cel mai mare mister al omenirii şi, în speţă, al celui care îşi pune problema ei ca ultimă graniţă a vieţii.

Scrise aproape toate la persoana întâi, povestirile şi schiţele din cartea de faţă surprind, înainte de toate, prin naturaleţea şi firescul naraţiunii, printr-o anume notă de confesiune, făcută parcă în intimitate, la o cafea, deşi ar fi, poate, o naivitate să credem că faptele asupra cărora îşi fixează autorul observaţiile au fost trăite, toate, chiar de el, sau în orice caz autorul a fost martorul lor nemijlocit.

Tema morţii, obsesivă în multe dintre texte, este prezentă încă de la primele pagini (Mirosul) unde, ca şi în alte schiţe, relatarea debutează în cea mai ştearsă banalitate, cu un individ care îşi trăieşte tabieturile de fiecare dimineaţă, după care se plimbă prin parc şi, aşezat pe o bucată, more, probabil în urma unui infarct, cum ingenios şi subtil sugerează autorul. Motivul va fi reluat, peste ani, în filele de jurnal cu o insistenţă şi o tenacitate de-a dreptul uimitoare. În volumul de debut dl. Dumitru Augustin Doman se înscrie pe linia optecişti, schiţe precum Bacalaureat, Un ocol sau Stratul de protecţie amintindu-ne, ca să dăm un simplu exemplu, de Caravana cinematografică a lui Ioan Groşan, remarcabilă fiind aci, ca şi la acel coleg de generaţie, o anume ştiinţă a „dozării” faptelor, dar şi un anume meşteşug literar – de unde şi ideea unei exersări a penei prozatorului cu mult înaintea debutului editorial.

Pentru dl. Dumitru Augustin Doman lumea se înfăţişează – dacă ne este permisă comparaţia – aidoma unui imens lac în care trăiesc peştişori cât unghia dar şi rechini şi poate matahale de balene şi alte fel de fel de vieţuitoare. Şi toate, mutatis mutandi (la societatea omenească) merită atenţie fiindcă toate au destinele şi trăirile lor. Cu alte cuvinte, prozatorul lasă să se înţeleagă, faptul că literatura se află la tot pasul, iar subiectele pentru ea doar că nu te trag de mânecă. De aceea nu e de mirare că în volum mişună o întreagă „faună” de oameni mărunţi, dar şi de caşaloţi (citeşte escroci), funcţionari, demnitari deţinători de firme comerciale, femei de serviciu, bucătărese, picoliţe din restaurante, ca şi ziarişti sau ziariste aflaţi şi aflate la cheremul unor patroni care îşi închipuie că pot cumpăra totul cu bani, manipulând populaţia după bunul lor plac (mai ales în campanii electorale). Deh, pare a spune prozatorul, asta-i tranziţia noastră care nu se mai termină, asta-i tranziţia în ţara Mioriţei şi ăştia sunt cei chemaţi „s-o pună în aplicare”. În acest mod de a vedea lucrurile dl. Augustin Doman nu se lansează în diatribe, în pamflete ori critici acerbe, ci priveşte totul cu detaşare, cu o anume şi abia ghicită plăcere. Lecţia lui Cehov, a lui Bunin, a lui Buzzati şi a altor scriitori pe care i-a citit şi pe care îi aminteşte în treacăt într-o altă zonă a cărţii, a fost pe deplin asimilată, „tradusă” fiind în texte nu numai foarte personale, ci şi cu un serios impact la cititor.

Iată, aşadar, câteva titluri ce pot argumenta foarte exact afirmaţia noastră: Ţuică mirosind a ţărână, Ce este acela un urmuz?, Influenţa hotărâtoare a epocii Onofrei, Doroftei şi Dosoftei asupra restaurantelor din Rusia postsovietică, Romantica poveste de dragoste dintre şleampăta contabilă Rodica şi tandrul, şleampătul şi prea gheborul său soţ Rodion; Un miliard de carton cu conştiinţa încărcată ajută o bătrânică nevolnică să treacă strada la bancomatul din colţ, Aşteptând metroul în dulap la etajul doi, Despre curul mare şi alb ca un uriaş caş de Făgăraş, al marelui judecător Felix Veselovski de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; Nes, macro-economie şi creşterea zero, Cum nu se intră în partidul de guvernământ.

Parcurgând astfel de texte, deopotrivă ironice şi umoristice, te cuprinde, vorba lui Nichita Stănescu, un fel de râsu-plânsu, mai ales că mai toate i-au fost sugerate celui care le-a scris de realităţi din imediata noastră vecinătate. Credibile sau mai puţin aparte, capacitatea acestuia de a „recolta” subiecte şi de a le transfigura artistic, dându-le certificat de existenţă literară perenă dincolo de orice discuţie. Dintre toate – şi de departe! – se desprinde Sfârşitul epocii cartofilor (1999), subintitulată de autor „o nuvelă”, naraţiune în care, după părerea noastră, prozatorul îşi dă întreaga măsură a talentului său, aci fiind prezente virtuţi care-l individualizează nu numai în cadrul optzeciştilor colegi de generaţie, ci şi în contextul mai larg al prozei care se scrie de vreo două-trei decenii încoace în România: capacitatea de observaţie şi de selectare a esenţialului din viaţă, conducerea naraţiunii cu mijloace foarte bine controlate, realizarea unor portrete dintr-o comunitate, mai largă, apoi capacitatea de a realiza portrete colective, umorul, ironia şi sarcasmul, bine dozate şi prezente subiacent textului (o altă lecţie bine însuşită fiind, de această dată, cea a lui Caragiale, după cum în prozele mai scurte s-ar putea ghici cu uşurinţă lecţia lui Urmuz) – fără a se înţelege de aci că am avea a face cu pastişe, parafraze ori imitaţii lipsite de valoare.

Cele o sută şi cincizeci de pagini din Moartea noastră cea de toate zilele (1999) se înscriu mai degrabă în arealul unei eseistici de la graniţa dintre filozofie şi literatură decât în beletristica propriu-zisă de vreme ce cumulul de citate, de trimiteri la scriitori şi opere de la noi sau de pe mapamond, de azi şi din antichitate alcătuieşte o sui-generis antologie, fără îndoială interesantă, dar mai puţin relevantă întru a demonstra (ori a lăsa să se intuiască) frământările, neliniştile, întrebările şi, în ultimă instanţă, poziţia scriitorului vizavi de un subiect atât de serios şi de grav cum este înţelegerea morţii ca fenomen, ca prag de trecere în nefiinţă sau într-o altă lume. Creditul total acordat lui Emil Cioran şi cel parţial unor filosofi români sau străini care s-au exprimat, adesea ocazional în această problemă dătătoare, în egală măsură, de speranţe şi de întrebări, ni se pare într-o oarecare măsură exagerat.

Ingenios în textele beletristice, subtil producător de umor tot acolo, meditativ, introvertit în cele despre moarte, dl. Dumitru Augustin Doman, înzestrat de Dumnezeu cu multiple haruri, ni se pare a fi una din vocile importante ale literaturii noastre de azi.