O schiță de actualitate

   Suferinţa dintre zece şi o sută de milioane de euro

         Până a făcut primele 10 milioane de euro, rotofeiul deputat Timotei Scăraru a fost un om vioi şi plin de viaţă. Fervoarea cu care punea la cale fiecare tun, fiecare potlogărie, nedându-se în lături nici de la nişte găinării de cartier, totul e să curgă banul ca apa la robinet, fervoarea asta îl ţinea în priză şi avea un tonus de invidiat. Mergea la furat un milion de euro cum ar merge la nuntă, îmbrăcat la patru ace şi cu poftă de mâncare, ca şi de un pahar, cu lăutarii după el, mergea ca rostogolit. Dacă primea un telefon de la Huedin că e rost de o lovitură financiară, îşi punea batistă roşie în buzunarul de la piept, îşi pieptăna părul roşcat cu cărare pe mijlocul capului, se închina de trei ori, se urca în elicopter ca pe bicicletă şi într-o oră era la locul faptei. Dacă pe facebook, o tânără nurlie îi făcea cu ochiul de la Gura Humorului, îşi punea batista la buzunar, îşi pieptăna coama roşcată şi se urca în elicopter cu toată vioiciunea.

         Când a ajuns deputat, mărturisea la un pahar: „Singura meserie care mă poate scoate din rahat este cea de rege sau cea de milionar în dolari, că nu apăruse euro. Cum sunt republican, că am jurat pe Constituţie, rămâne asta din urmă”. Şi până la 10 milioane, cum ziceam, pasiunea lui şi pofta de viaţă erau la cote maxime.

         Dar, după ce a făcut cu chiu cu vai 10 milioane de euro, avea aşa o senzaţie de neîmplinire. Icrele negre erau fade ca o cremă de ghete, secretarele de la cabinetul parlamentar i se păreau nişte cloanţe, punea mâna pe bucile lor rotunjite ca pe spătarul fotoliului, whiskyul scoţian părea apă cu clor de la robinet. Puah!

         Ceea ce nu înseamnă că banii nu curgeau gârlă. Ca la inundaţii curgeau. Vorba manelei: „Merg pe drum şi vine banii!” De la 10 milioane în sus, nu mai umbla el după bani, după tunuri. Umblau banii după el. Investea o şpagă de 500 000 de euro şi peste o lună se trezea cu şapte-opt milioane. Îi primea cu apatie, îi punea la teşcherea cum ai pune în portofel cartea de vizită a unui necunoscut, dar sentimentul de neîmplinire nu-l părăsea, nu mai lua elicopterul la prima sirenă a lui Roaită, icrele negre erau fade, şoldul secretarelor era fad, whiskyul era fad, Camera Deputaţilor cimitir al tinereţilor lui. E adevărat că nu dormea pe el. Dădea o şpagă de un milion de euro unde trebuia şi peste şase luni primea titlu de proprietate pe 100 de hectare de pădure de stejar. Şi-a tot schimbat casa de bani, cu una mai mare, asta cu una şi mai mare, i-a găsit şi locul secret. Dar sentimentul de gol nu-l părăsea, icrele negre fade, secretarele nimic, whiskyul apă chioară.

         Aşa a suferit rotofeiul domn Timotei Scăraru, până a trecut de suta de milioane aşa a suferit. Dar, cum viaţa e ciclică, şi viaţa lui Timotei Scăraru a cunoscut un nou început. Cum a trecut de 100 de milioane de euro, a simţit deodată aşa, un impuls, ca o sabie-n fund. Viaţa sexuală cu strigături de la cabinet a renăscut, chirăia şefa de cabinet ca ţărăncile la horă, whiskyul curgea peste cuburile de gheaţă în neştire, icrele negre se întindeau peste feliile de pâine de secară ca hectarele de teren arabil de la Fundulea.

          Pe-atunci, fiul domnului deputat tocmai îşi cumpărase o diplomă de master în relaţii internaţionale şi dăduse un acont pentru un doctorat la Academia de Securitate Naţională. Parcă şi soarele  intra în zecile de hectare de pădure de stejar mai cu curaj, mai ales că începuse defrişarea şi curgeau banii din export.

         Într-o duminică de iarnă, deputatul şi-a scos fiul la restaurant şi i-a dezvăluit perspectivele care să-l scoată definitiv din apatie şi să nu mai păţească în veci suferinţa dintre zece şi o sută de milioane de euro.

         „Uite, dragă, i-a spus el fiului, ţi-am făcut vreo trei-patru firme şi ţi-am pus în ele vreo 30 de milioane de euro. Facem afaceri împreună, pe lângă cele cu terţi, adică cu statul. Îmi dai un tun, nu mă supăr. Banii rămân în familie. Când te prind, te jupoi şi eu, că tot aşa, banii rămân în familie. Va fi palpitant, te asigur”.

         Iar fiul:

         „Auzi, dar ne dăm şi spăgi între noi?”

         „Păi, sigur că ne dăm şpăgi. Cum dracu’ dăm tunuri reciproc dacă nu ne dăm şi spăgi reciproc. Ce, suntem sălbatici din junglă?!”

                  (apărută în revista Argeș, nr. 2/februarie 2016)